Am stat de vorbă cu regizoarea Roxana Stroe, despre cum e să faci film la 20-și-un-pic de ani, cu bune și cu rele (și cu manele).
Geanina își sărbătorește aniversarea de 18 ani la discoteca din sat, Tokoriki. Părinții și iubitul ei stau înșiruiți toți la o masă, în timp ce așteaptă invitații. Un palmier luminos pe perete. O bere șutită pe ascuns. Băieții răi ai satului. DJ-ul cu Pentium 4.
În uralele tuturor, curg Body&Soul, La Bouche, N&D, Culture Beat, Animal X și Liviu Guță, pe undele cărora se transmit priviri, gelozii, dureri nerostite. Geanina e prinsă între doi băieți care își dispută trofeul fără să schimbe o vorbă.
Pe Alin, Alin, una din proto-manelele-pop românești, am dansat mai toți, de fapt, la toate petrecerile din ultimii ani care au prins dimineți și DJ trecuți prin anii ‘00. În tot soiul de bombe din provincie ne-am trezit, mai mult sau mai puțin intenționat, încercând să bem o bere „în centru”. Așa că O noapte la Tokoriki, scurtmetrajul Roxanei Stroe care a dat lovitura la Berlinală 2016, te țintuiește garantat în scaun.
Roxana Stroe are 24 de ani și e din Constanța. A făcut regie de film la UNATC și, după ce a intrat în selecția ZFR (Zilele Filmului Românesc) de la TIFF în doi ani la rând, cu Plante perene și Black Friday - primele ei filme -, anul acesta a trecut, elegant, la Berlinală, de unde a pescuit premiul special al juriului pentru cel mai bun scurtmetraj în cadrul secţiunii Generation 14 plus. Acum lucrează la un nou scurtmetraj, și cum noi abia așteptăm să vedem noi scurtmetraje, ne-am gândit să stăm de vorbă cu ea despre experiențele și lecțiile de până acum, care-s cele mai mari provocări când filmezi, cum se schimbă planul de acasă și cum o dregi, și ce contează, în final, mai mult și mai mult.
Când și cum te-ai hotărât să te apuci de regie? Care a fost trigger-ul? Ai avut vreun model/o călăuză?
Nu am avut un model sau vreun moment anume în care am hotărât să merg în direcția asta, lucrurile s-au petrecut treptat. Am terminat un liceu cu profil real, mate-fizică intensiv și în primii trei ani nu m-aș fi gândit vreo clipă că am să ajung să studiez regie de film. Țin minte că am dat un test vocațional la Educație Antreprenorială și trebuia, în funcție de rezultat, să intervievăm pe cineva care practica meseria respectivă. Nu cunoșteam regizori, nici nu știam prea bine cu ce se ocupă, dar mai aveam de ales între scriitor sau actor; scopul meu atunci era doar să-mi fac tema și să iau o notă, așa că m-am dus la prima actriță pe care am întâlnit-o la Teatrul din Constanța. Neavând ambiții de a apărea în fața camerei, nu a trecut mult și am început să mă interesez de ce se întâmplă în spatele ei.
Aveai așteptări diferite față de această meserie? Ce surprize ai avut pe parcurs?
Probabil că la început vedeam doar latura frumoasă a meseriei, pe parcurs te lovești de diferite probleme și ajungi la o perspectivă mai apropiată de realitate, dar asta nu e neapărat ceva rău, acumulezi experiență și ajungi într-un punct în care apreciezi provocările la un alt nivel.
Sunt momente când ai parte de experiențe mai puțin plăcute și ești tentat să renunți, întâlnești oameni pe care, apoi, ai fi preferat să nu-i fi cunoscut sau poți să dai peste anumite caractere care să îți amintească de ce ai vrut să faci meseria asta și nu alta. E normal și, mai mult decât atât, sunt genul de „surprize” de care te lovești în orice profesie, vin la pachet cu alegerile conștiente.
Ce te sperie la munca de regizor?
„Frica” apare în multe momente, important e să fii capabil să-ți controlezi starea interioară și să raționezi obiectiv, să încerci să găsești o soluție și să nu te blochezi. În cele mai multe cazuri tu ești unicul responsabil, indiferent că e vorba de a repara greșeala altcuiva, tot de regizor ține să găsească formula cea mai potrivită pentru depășirea unei situații de criză.
Te sperie ideea că ai putea să nu te ridici la nivelul așteptărilor oamenilor cu care lucrezi, de la actori la echipă, sau la al publicului de după, și asta e o mare greșeală, ești într-o etapă în care înveți cum să te concentrezi pe ce ai de transmis și mai puțin pe părerile celorlalți care suferă, de cele mai multe ori, de inconsecvență și lipsă de argumente.
Care a fost cel mai dificil task de până acum, ca regizor?
E greu sa faci un top, nici nu m-am gândit vreodată la asta, dificultăți apar la fiecare filmare pentru că începi cu bugetul redus pe care îl ai la dispoziție în proiectele studențești și, odată cu el, vin primele compromisuri, primele dezamăgiri și primele tentative de a convinge oamenii să-ți lucreze fără să fie plătiți.
Dacă ai și o echipă foarte restrânsă și ești nevoit să-ți depășești sfera atribuțiilor specifice pregătirii tale, atingi repede pragul de epuizare chiar înainte de filmarea propriu-zisă.
Ca să dau un exemplu, la Black Friday am pierdut foarte mult timp în căutarea locațiilor potrivite; îți place un anumit balcon sau o anumita bucată de stradă, dar nu e chiar atât de simplu să convingi pe cineva să te lase să filmezi acolo, uneori îți trebuie aprobare de la primărie, alteori trebuie aprobarea administratorului clădirii respective și bați la multe uși până dai de el.
Nu sunt din București și mi-a luat câteva luni să găsesc toate locațiile, am luat efectiv la picior diferite cartiere care se apropiau vizual de ceea ce căutam și nu au fost puține cazurile în care mi s-a trântit ușa în nas. M-a mai ajutat tatăl meu care în timpul lui liber mă însoțea și directorul de imagine - Laurențiu Răducanu - pentru că sunt mulți care nici nu stau la discuții când văd doi puștani la ușa lor care vor să vină cu „nu știu ce echipă” și să facă ei „nu știu ce film”, cred că și eu în locul lor aș fi fost la fel de sceptică.
Trei lucruri importante pe care le-ai învățat din munca la cele trei filme.
Primul care îmi vine în minte ține de diplomație, de tactul cu care reușești să te desfășori pe toata perioada proiectului, e un simț al măsurii ce îți determină o comportare corectă și adecvată oricărei situații, de la diferențele de opinii la tot felul de conflicte minore. Scopul final și cel mai important e întotdeauna filmul și așa ar trebui să fie pentru toți cei implicați. Ego-urile sunt mari, iar încercările la care sunt supuse răbdarea și diplomația în necesitatea alimentării lor sunt și mai mari. Toate problemele astea mărunte vin la pachet cu un buget redus; oamenii nu sunt plătiți și, la un moment dat, tot se concretizează în vorbe nemulțumirea.
Adaug aici și indispensabilitatea adoptării unei tehnici de dozare a energiei, e foarte ușor să ți-o irosești pe mărunțișuri și să nu mai fii capabil să iei decizii bune în condiții de stres.
Iar al treilea lucru important se referă mai mult la ideea de a înțelege că modul în care îți tratezi proiectul se va reflecta în comportamentul celorlalți și, mai mult decât atât, se va vedea pe ecran; dacă știi în linii clare ce ai de făcut și îți dai tot interesul, cei din jur vor observa asta și îți vor arăta aceeași implicare.
Rolul preferat din filmele făcute până acum. De ce?
La scurtmetraje totul se întâmplă destul de repede, nici nu apuci bine să te atașezi de un personaj că se și termină filmul. Ceea ce încerc să spun e că nu am ajuns încă la nivelul la care să pot să îmi aleg rolul preferat. Poate că cel mai recent îmi este și cel mai apropiat de suflet și aici nu mă refer la un sigur rol, ci la triunghiul amoros din O noapte în Tokoriki: rolurile interpretate de Cristian Priboi, Cristian Bota și Iulia Ciochină reușesc să-și dozeze intensitatea gesturilor și a privirilor cu ingenuitatea și naturalețea specifică într-o poveste de dragoste care nu are nevoie de cuvinte.
O experiență memorabilă de la filmări.
Stau și mă gândesc dacă momentele frumoase sunt printre cele mai memorabile de la filmări, pentru că experiențele cele mai marcante sunt adeseori de o alta factură.
Dar dacă aleg dupa intesitate, sunt câteva momente în care am râs cu lacrimi la ultimul film (Tokoriki), de la secvențele de dans unde opream muzica la cadru și ne uitam la toți cum se mișcă într-o liniște întreruptă doar de zgomotul pașilor și foșnitul hainelor, la secvența tortului sau la plimbarea cu căruța unde avem câteva duble în care oamenii se luau după noi crezând că suntem de la vreo televiziune.
Am trecut printr-un episod similar și la Black Friday: în momentul în care explodau capsele cu sânge fals montate pe actori, nu puțini trecători veneau țipând spre noi; își reveneau repede când aflau despre ce e vorba.
Dacă n-ai face regie...
Nu mi-am pus problema până acum, dar cred că m-ar tenta ceva în domeniul turismului, o meserie care să-mi permita să călătoresc, să cunosc oameni din diferite colțuri ale lumii.
În ce măsură și cum se reflectă experiențele tale în conturarea personajelor?
Sunt cazuri și cazuri, modul în care îți conturezi personajele diferă de la o poveste la alta și încerci să te adaptezi în funcție de situație, uneori, iei un personaj precum cel interpretat de Gabriel Spahiu în Black Friday și trebuie sa îi dai credibilitatea omului aflat într-o situație fără ieșire care face alegerile extreme cu o precizie de necontestat și să reușești totodată să-i construiești o latură care să-ți permită să empatizezi cu el, iar alteori ai niște personaje precum cele din Tokoriki, unde inspirația vine din surse mai concrete, găsești tipologii în realitatea de zi cu zi. La ambele proiecte am colaborat cu scenarista Ana-Maria Gheorghe.
Care crezi că sunt elementele cheie care duc la o colaborare reușită dintre tine și echipă? Cum îți dai seama că e „ceea ce trebuie”?
Cât ești student colaborările se stabilesc în funcție de disponibilitatea colegilor de la celelalte secții, e adevărat că te bazezi și pe anumite afinități, dar poți să te trezești cu o echipă impusă de facultate. Ma număr printre cazurile fericite, în care am avut posibilitatea de a-mi alege colaboratorii și chiar de a-i păstra pe o parte din ei la ultimele două filme. Asta nu înseamnă că nu avem diferențe de opinii și discuții în contradictoriu, dar cred că ceea ce ne leagă e tocmai devotamentul cu care lucrăm și ne implicăm până la capăt într-un proiect.
Ce crezi că au în comun filmele tale de până acum?
O tentă tragicomică și un accent pus pe mizanscenă, și mă refer atât la atenția acordată elementelor scenografice cât și la poziționarea uneori ostentativă a lor și a actorilor în cadru. Iar în ultimele două filme ar fi de menționat și lipsa dialogului.
Au suferit ideile inițiale schimbări pe parcursul filmărilor/montajului? Au intervenit actorii asupra scenariului? Care e procesul prin care au ajuns (filmele) în forma actuală?
La Black Friday am avut ceva mai multe modificări pe parcurs față de decupajul inițial, dar au fost genul de modificări care survin pe motivul compromisurilor, neavând dubluri la costume, nu ai posibilitatea de a filmă mai multe duble când un personaj e împușcat și fiind aproape imposibil să-ți iasă din prima dublă, e clar că vei mai aduce modificări la montaj. Am avut norocul să lucrez cu Cristi Dimitriu - editor; a petrecut foarte mult timp în After Effects pentru a șterge toate aerele condiționate și antenele de pe blocuri care ar fi trădat perioadă actuală într-o poveste a anilor ‘80. La O noapte în Tokoriki lucrurile au stat un pic altfel: am filmat pe peliculă și având la dispoziție doar vreo 40-50 de minute de material brut, trebuie să fii foarte calculat, nu-ți permiți să te abați prea mult de la decupaj pentru că riști să nu termini ce ți-ai propus. Am avut și momente de improvizație în care actorii au venit cu diferite idei, mișcări de dans sau de bătaie-Andrei Ciopec are meritul lui aici; desigur că secvențele respective existau în scenariu de la bun început, mă refer la anumite gesturi și intenții ale lor care au îmbogățit comicul de situație urmărit.
Ce influență a avut premiul de la Berlinală asupra ta și a muncii/proiectelor tale de viitor?
Premiile îți deschid niște uși, trezesc mai ușor interesul în ceea ce te privește și aici mă refer atât la alte festivaluri mari cât și la viitoare colaborări, coproducții și asta ajută destul de mult când ești la început de drum. E important să ai un film care să te reprezinte, să vorbească despre lucrurile în care crezi la momentul respectiv, să poți să îți asumi ce afirmi acolo de la primul cadru pană la ultimul.
Să faci un film nu e ușor, mai ales când ești la început. Dar sunt o gramadă de tineri care ne-au arătat de fiecare dată că se poate, așa că ne-am setat pe o idee: nu trebuie decât un impuls. Așa că, dacă vreți experiență mișto de pus în palmares, vă vrem scenariile de scurtmetraj. Cele mai bune 9 înscrise în concurs, până pe 30 august, primesc niște bani și niște sfaturi de la Cristian Mungiu, și pot ajunge să se vadă pe ecrane chiar la Cannes.
