M-am întâlnit cu activistul american Ronnie Matthew Harris cu câteva zile înainte ca The Guardian să publice o investigație amplă despre româncele care, de ani buni, sunt victime ale sclaviei moderne în Sicilia. „Violate, bătute și exploatate” titrează ziarul britanic despre cele circa 75.000 de femei - majoritatea românce -, despre care poliția italiană spune că ar trăi și munci în condiții de sclavie la ferme din sudul Italiei. Deși exploatarea multor români plecați la muncă în străinătate a atras multe semnale de alarmă în ultimii ani, iar situația din Sicilia e o realitate cunoscută autorităților, abia ieri guvernul României a anunțat că va trimite o delegație în Italia să investigheze criza semnalată de presa străină. Potrivit Global Slavery Index, peste 80.000 de români trăiesc în condiții de sclavie modernă, cifră care situează România pe locul 32 din 167 în Index. Aceleași statistici arată că, în acest moment, în lume trăiesc și muncesc aproape 46 de milioane de sclavi. Mai mulți decât au existat vreodată în istorie. Cu toate astea, multora le vine greu să creadă că în zilele noastre mai există sclavie și mai ales că ea pândește în lumea imediată, în care promisiunea unui loc de muncă în străinătate se poate dovedi foarte ușor o condamnare la exploatare. 

Ronnie Matthew Harris este unul din fondatorii PaulsJourney, o inițiativă de organizare comunitară din Chicago care sprijină grupurile defavorizate. Una dintre campaniile derulate de organizație, IAMCAMPAIGN, e concepută tocmai pentru a atrage atenția că sclavia modernă, al cărei profit se ridică global la peste 150 de miliarde de dolari, face victime pe bandă rulantă, prin toate formele ei diferite: trafic de persoane, muncă forțată, exploatare sexuală etc. Majoritatea victimelor sclaviei moderne sunt femei și copii și, cu toate că cele mai multe țări au legislație pentru combaterea traficului de persoane, aplicarea ei e cu totul ineficientă, iar traficarea și exploatarea persoanelor a devenit o afacere din ce în ce mai prosperă. 

Am stat de vorbă cu Harris, care a venit în România prin intermediul unui program de schimb pentru organizare comunitară finanțat de Departamentul de Stat American și implementat în țară de organizația CeRe, despre cum arată sclavia din zilele noastre și ce putem face în afară de a da Like-uri unor campanii care luptă împotriva ei.

Ce te-a adus în România?

România e o țară-expeditor (sending country), și foarte multe dintre femeile și copiii voștri sunt exploatați în afara granițelor. Interesul meu, ca activist, e să mă parteneriez cu organizații, responsabili din comunitate sau politicieni și jurnaliști, pentru a crește conștientizarea cu privire la acest lucru și să creăm un grup mai robust de advocacy în numele celor vulnerabili. Am venit în România pentru a vizita sate și orașe [cu rate ridicate de migrație, n.r.], ca să sondez terenul. Primul pas este tocmai conștientizarea. Foarte multă lume își dorește să plece la muncă în străinătate și știe că granițele europene sunt deschise, dar foarte puțini știu ce pericole îi pot aștepta și cât de vulnerabili pot fi. Cred că oamenii trebuie să știe, chiar de la o vârstă foarte fragedă, că un anunț de angajare în Italia, de exemplu, sună minunat, dar când ajungi acolo, lucrurile nu-s nici pe departe minunate. E o capcană care duce la o viață distrusă prin exploatare.

Ai fost în multe școli și licee din România. Elevii pe care i-ai cunoscut aici au experiențe legate de migrație și de pericolele ei ascunse?

Da. N-am să uit niciodată reacțiile pe care le-au avut unii dintre elevii pe care i-am întâlnit în România. Cam 80% dintre copiii aceștia au rude sau cunoscuți plecați la muncă în afara țării. 85% dintre ei au spus că-și dores să plece și ei la muncă în străinătate. Dar când i-am întrebat câți dintre ei sunt conștienți de sclavia modernă și de riscurile ei, n-a fost nicio mână ridicată.

„Ar prefera să doarmă sub un pod în Roma decât să se întoarcă în România”

Cred că, într-un fel, oamenilor le e greu să recunoască aceste forme de exploatare ca fiind sclavie, fiindcă au impresia că abuzurile sunt la ordinea zilei. Că, într-un fel, acesta este prețul pe care-l plătesc pentru promisiunea unui salariu mai mare sau a unei vieți mai bune.

Îmi dau seama de lucrul ăsta atunci când le vorbesc oamenilor despre sclavia modernă și nu văd nicio reacție pe fețele lor. Atunci când văd că au în fața lor un tip de culoare din SUA, au impresia că le va vorbi despre cum au fost ținuți în sclavie oamenii lui.

Pentru cei mai mulți oameni, cuvântul „sclavie” trimite la o realitate istorică demult depășită.

Sclavia e la fel de veche ca umanitatea. În secolul 19, am spus că am pus punct sclaviei, dar de fapt am pus punct unui anumit fel de sclavie. Astăzi, deși foarte rar mai vedem oameni în lanțuri, ei sunt de fapt constrânși, manipulați, forțați să muncească. De multe ori, aceste lucruri sunt încorporate în anumite culturi, iar din punctul ăsta de vedere, un bun exemplu este Haiti. În cultura locuitorilor din Haiti, există o idee destul de bună, în principiu - restavek, din franceză, „rester avec”, a rămâne cu. Dacă familia nu se poate îngriji de tine, poți fi trimis în Port Au Prince, unde să locuiești cu vreo rudă sau un fost coleg al părinților care o duc mai bine. Ți se spune că vei avea șanse mai bune și că vei fi trimis la școală, dar realitatea acestui fenomen cultural e pervertită în contextul sclaviei moderne, iar acești copii restavek devin de multe ori servitori în casa unde sunt primiți. Acești copii fac curățenie și nu merg la școală, iar dacă merg, dorm într-un colț al casei, mănâncă resturile ș.a.m.d.

Astăzi, există mai mulți sclavi decât au existat vreodată în istorie, dar această afirmație are implicații foarte complexe, pentru că face referire la toate formele de sclavie cu care avem de-a face azi. Uneori poate fi vorba de un om în lanțuri, alteori poate fi vorba de o tânără europeană, cu păr blond și ochi albaștri, păcălită să se mute la Bruxelles cu iubitul. Odată ajunsă acolo, are un scurt răgaz când i se pare că e o lume mai bună, dar în curând e convinsă să ia droguri și, treptat, ajunge la prostituție. E convinsă să rămână acolo și i se spune că e cea mai bună alternativă. Unii pot spune că ea face acest lucru din proprie voință, dar nu - a fost constrânsă, manipulată și traficată de acest „iubit”. Iar asta nu e decât o altă formă de sclavie.

Dincolo de cazurile astea în care anumiți indivizi sau mici rețele ajung să facă trafic de persoane și să le exploateze, putem vorbi de sclavie și în cazul unor sisteme mai mari, cum ar fi marile companii cu angajați care muncesc în sweatshop-uri?

Sigur că da. Am un prieten din Țara Galilor, care mi-a povestit cum nenumărați est-europeni au venit acolo să muncească, dar în schimb au fost cazați în condiții îngrozitoare, într-o școală dezafectată, fără electricitate, li s-au confiscat pașapoartele sub pretextul siguranței și în felul ăsta li s-a restrâns libertatea de a se mișca și de a pleca. În aceste condiții, oamenii își alteaptă plata, dar la data salariului, angajatorul spune că n-a avut destul profit și prin urmare nu-i poate plăti, dar că luna următoare rezultatele vor fi mai bune. În felul acesta, devii captiv într-un ciclu din care foarte greu poți ieși. Mulți spun că acești oameni pot pleca oricând, dar nu țin cont că cei care te constrâng te conving că nu vrei să mergi acasă. „Chiar vrei să te întorci la Baia Mare, un loc unde simți că nu ai nicio oportunitate? Aici e mai bine ca acolo”. Azi vorbeam cu o activistă care a lucrat cu o femeie din România exploatată în Italia, iar femeia aceea i-a zis că ar prefera să doarmă sub un pod din Roma decât să se întoarcă în România. 

„Eliberezi o femeie, și după aia ce?”

Ce e de făcut în astfel de cazuri?

Pentru început, conștientizarea e foarte importantă. Atât în rândurile celor exploatați, cât și al celor din comunitate și al politicienilor, profesorilor, polițiștilor, jurnaliștilor, preoților, ONG-iștilor. Cu toții trebuie să deschidem mai mult ochii către realitățile sclaviei moderne. În al doilea rând, trebuie să fim provocați și motivați să facem ceva pentru a combate problema asta. Pe mine asta m-a determinat să mă implic în activismul împotriva sclaviei. Am mers la un muzeu al scaviei din Ohio, Cincinnatti, unde mă dusesem să documentez sclavia din secolul 19, doar că acolo era o expoziție despre sclavia modernă, ceea ce m-a făcut să să simt responsabil și să acționez într-un fel. În ziua aia mi-am spus că probabil de-a lungul vieții voi face multe lucruri, dar că o parte dintre ele va fi să fac parte din această luptă. Dacă ar fi să fie cineva implicat în lupta asta, atunci acela ar trebui să fie urmașul unor foști sclavi. 

Într-adevăr, conștientizarea e un pas important, dar în viața noastră de zi cu zi, în rețelele sociale, multe cauze civice își dispută atenția și responsabilitatea noastră. Uneori ajungem să ne simțim bine doar că am semnat o petiție pentru salvarea unor copii săraci, alteori avem impresia că oricum suntem neputincioși și doar stăm pe margine.

Și asta e la fel de veche ca sclavia. De la începuturile umanității au existat sclavi, oameni care i-au înrobit pe alții, și oameni care s-au aventurat în miezul haosului și au urlat cât i-a ținut gura „Eliberați-i pe acești oameni!”

Poți să le atragi oamenilor atenția cât vrei, îi poți face conștienți de o problemă sau alta, poți veni cu nu știu câte scheme atractive de marketing și campanii sofisticate. Pe de o parte concurezi cu Coca Cola și cu alte mari companii, dar, dincolo de asta, chiar dacă ai precizia de a ajunge la segmentul de populație care te interesează, tot vei da peste oameni care vor spune „Dar la noi nu se întâmplă asta” sau „O să donez niște bani, să mă simt ușurat”. Dar asta nu poate submina acel simț al datoriei pe care eu cred că-l avem cu toții. N-avem cum să ne dăm bătuți în fața nepăsării. Oamenii mei, afro-americanii, asta au făcut - nu s-au dat bătuți timp de generații. 

Cum faceți cu activismul pentru drepturile omului în epoca Donald Trump?

Mă bucur că ai întrebat, fiindcă suntem paralizați. La fel cum eu m-am uitat la voi, românii, cum ați ieșit în stradă, poate că și voi v-ați uitat la protestele din SUA. În primul rând, aceste proteste au fost concentrate în jurul administrației Trump, și secundar în jurul drepturilor omului și al incluziunii sociale. Toate acestea i-au mobilizat pe oameni să iasă în stradă, iar unii spun că Trump e injecția de care aveau nevoie luptătorii pentru libertate din SUA. Sub președintele Obama, spun ei, stagnasem, iar acum e momentul trezirii: „Uou, hai să ne-ntoarcem la treabă!”. Într-o oarecare măsură, e adevărat. Într-o discuție recentă, un jurnalist american mi-a atras atenția că istoria afro-americanilor din SUA a însemnat un lung șir de suișuri și coborâșuri, de sclavie și libertate, de progres și reacție. Noi am avut opt ani de progres, în care aveam impresia că, în sfârșit, ne-am suflecat mânecile și am început să rezolvăm problema inegalităților. Cu toate astea, ar trebui să adaug că Barak Obama, oricâte lucruri grozave ar fi făcut, n-a fost un Mesia al minorităților etnice n-a fost nici Superman, și nici n-a făcut minuni pentru noi, minoritarii. Adevărul este că mediul socio-economic, politic și rasial din America de care Trump a profitat pentru a deveni președinte nu a fost creat de Trump; el e realitatea noastră. America nu s-a ocupat niciodată de păcatul ei originar: sclavia. Și, dacă ar fi să mă gândesc la un păcat originar al României, acela ar fi, ironic, tot faptul că nu a rezolvat problema robiei romilor timp de sute de ani. 

„Femeile sunt foarte vulnerabile. Mergând în mijlocul lor de mai multe ori, am auzit cazuri în care femeile au fost nevoite să cedeze şi să plătească în natură pentru a putea avea apă potabilă pentru copii sau pentru a putea fi duşi la şcoală de angajatori, în cele mai bune cazuri.”

 (Silvia Dumitrache, preşedintele Asociaţiei Femeilor Românce din Italia. Sursa: Mediafax)

Într-adevăr, n-a prea făcut nimic în legătură cu acest „păcat origina”. Dar a făcut România ceva în ultimii ani, pentru a reduce numărul persoanelor traficate, care ajung să fie exploatate?

Surprinzător, eu sunt un optimist. Cred că inclusiv faptul că România a fost etichetată drept țară-expeditor e un semn că cineva face eforturi pentru a aborda aceste probleme. Ca să avem niște cifre, înseamnă că cineva numără. Ca să numere, altcineva a dispus legal ca această numărătoare să fie făcută. În SUA, de pildă, Toledo-Ohio e o zonă cu grave probleme în ceea ce privește traficul de persoane și apare constant în toate studiile legate de traficul de persoane. Unul dintre motivele pentru care se întâmplă acest lucru e că, în America, sunt mai ușor de identificat zonele problematice în acest sens, care se află în preajma unor noduri principale de transport: autostrăzi importante sau aeroporturi mari. Dar Toledo apare în fruntea listei și fiindcă un activist din zonă, prieten al meu, face mari eforturi să pună la punct o coaliție de advocacy pe această temă. Cu cât oamenii devin mai conștienți de această problemă, cu cât sunt colectate mai multe date pe subiect, cu atât e mai ușor să spui despre o zonă că e un punct important pe harta traficului de persoane. Aș spune că România a făcut progres în acest sens.

De asemenea, Uniunea Europeană a făcut to felul de campanii de marketing legate de pericolul exploatării, create în speranța de a educa populația. Cu toate astea și deși sunt optimist, e nevoie de mult mai mult, fiindcă toate aceste campanii cool, palpitante și extravagante, ca să nu mai zic costisitoare, nu ajung în sate și orașe mici. Eu știu de ele și pot să le găsesc pe YouTube - campanii cu o fată care merge pe stradă, oprește o mașină, bum, se deschide ușa și cineva o răpește. Super! Dar clipul ăsta nu ajunge în satul ei natal. Așa că avem treabă, și asta ne-o spun cifrele. 

(Clip de conștientizare dintr-o campanie organizată de Poliția din Kent, Marea Britanie, pentru combaterea sclaviei moderne)

Ce se întâmplă cu oamenii care reușesc să fie eliberați din sclavie?

Cea mai devastatoare realitate este recidivismul. Dacă eliberezi, de exemplu, o femeie din România care a fost exploatată în Italia, și-o aduci în țară, există un risc foarte mare ca ea să recidiveze, să ajungă din nou în contexte în care să fie exploatată. Ăsta e răspunsul rapid. Tocmai de aceea, în IAMCAMPAIGN, campania din care fac parte, există trei linii de acțiune: conștientizare, advocacy și îngrijire post-traumatică (aftercare). Un prieten, activist într-o organizație internațională și care a ajuns să primească tratament pentru sindrom de stres posttraumatic, după ce a lucrat multă vreme în India, în bordeluri, mi-a spus așa: „Ronnie, prevenirea începe cu îngrijirea post-traumatică. Oriunde în lume, unde oamenii fac eforturi să lupte împotriva sclaviei moderne, punem o singură întrebare: Și după, ce urmează?” Eliberezi o femeie, și după aia ce? Vrei să închizi un bordel? Și după aia, ce? Vrei să iei o prostituată de pe stradă? Și după aia, ce, o să-i oferi tu cazare, hrană, un job? De cele mai multe ori, oamenii, ONG-urile și guvernele uită de această îngrijire post-traumatică, și astfel se creează un vid, iar oamenii revin în situații de exploatare. Chiar dacă, să zicem, femeia aceea nu revine la prostituție, în Bruxelles, ea se întoarce acasă și se mărită cu un bărbat român care o snopește zilnic în bătaie și tot ajunge să fie exploatată.

„Baia Mare m-a făcut să plâng”

Există exemple de persoane care au fost eliberate din sclavie în zilele noastre și au devenit apoi activiști pentru cauza asta?

Desigur. Eu îi numesc pe acești oameni „supraviețuitori înfloritori”. În SUA, am putut vorbi de succes în combaterea unor epidemii de trafic de persoane abia după ce oamenii, organizațiile, instituțiile și guvernul au reușit să-i împuternicească pe unii dintre supraviețuitori. În SUA, oriunde aș merge, la conferințe sau dezbateri, întâlnesc supraviețuitori ai sclaviei moderne care au devenit astfel de „supraviețuitori înfloritori”. În România însă, nici acum și nici ultimele două dăți când am venit, n-am văzut niciun astfel de exemplu. Și cred că asta e o mare problemă în încercarea noastră de a aborda și rezolva problema sclaviei. Avem nevoie urgentă de supraviețuitori care să devină un model, pentru ca vocile lor să poată fi auzite și ca această mișcare să ia proporții. Afro-americanii nu i-au așteptat pe aboliționiștii albi ca să le arate ce e libertatea. Au fost mulți Frederick Douglass și Rosa Parks.

Din păcate, în ciuda unor intenții foarte bune, am văzut destul de multe cazuri în care oamenii din grupurile vulnerabile nu sunt tocmai încurajați nici de ONG-urile care ar trebui să le reprezinte interesele. La foarte multe dezbateri despre problemele lor, acești oameni nici măcar nu sunt invitați.

Baia Mare m-a făcut să plâng. Am plâns des în călătoria asta, dar atunci a fost un moment aparte. Fiindcă nu seamănă cu niciun alt loc din România unde am fost. Întâlnirea cu activiști și cu membri din comunitatea de romi a fost organizată astfel încât să fie colaborativă. Oameni din comunitate au fost aduși la masa rotundă, tocmai ca să nu fie niște rânduri de scaune în fața unui panel de români albi și un tip negru din America. Și a fost uimitor să-i văd pe acești oameni cum intră în sală și sunt așa de obișnuiți să meargă direct spre ultimele scaune din spate. Am fost copleșit să-i văd cum se întrebau, atunci când organizatorii îi invitau să vină la masă: „Cine, eu, la masă? Serios?”. 

Ce are un oraș ca Baia Mare de învățat de la Chicago?

Reziliența în fața bombardamentului constant cu obstacole. Românii se pricep foarte bine să-mi spună imediat ce e în neregulă, ce nu merge (râde). Și eu le zic „Da, am auzit asta de o mie de ori numai pe ziua de azi, dar sunteți alături de mine? Vreți să lucrăm?”. Și e clar că aveți pornirea și dorința asta, doar ați supraviețuit atâta timp ca națiune. În ceea ce privește Chicago, nu-i de mirare că președintele Obama și-a urmat soția acolo după ce a absolvit Harvard. Fiindcă e piatra de temelie a organizării comunitare. În South Side, Chicago, orice om care vrea să organizeze o comunitate, merge să-nvețe meserie. Așa că asta le-aș spune românilor: fiți voi locul unde europenii vin să-nvețe meserie.

Da, ar fi foarte frumos, doar că aerul din balonul nostru răsuflă foarte repede.

Nu te-ai putut abține. „Da, dar...” (râde)

Foto main: UCLA Newsroom