În 2023, apărea Retroversiuni, o antologie de proză scrisă de femei coordonată de Cristina Ispas la Editura Paralela 45, un proiect care a avut ca derivate întâlniri periodice cu scriitoare și publicul lor și discuții pornind de la mizele prozelor incluse în volum. A fost o carte care a atras clar atenția, așa că în scurt timp, mai exact la un an distanță, a fost urmată de un nou volum, cu contributoare diferite: Retroversiuni. Blocaje, la aceeași editură, de data asta coordonată de Cristina Ispas și Victor Cobuz.
Am citit cu interes ambele volume și am admirat faptul că în al doilea a existat o curatoriere mai fermă, așa încât vocile autoarelor, deși diferite, să nu intre în disonanță la nivelul valorilor și orientărilor politice pe care le îmbrățișează și care transpar, inevitabil, și în texte. Un alt merit al antologiei publicate anul acesta e nivelul prozelor, cu un numitor comun ridicat, fără decalaje frapante. Am discutat cu cei doi coordonatori, Cristina Ispas și Victor Cobuz, pentru a înțelege mai mult despre mizele proiectului, harta pe care o oferă o astfel de radiografiere, felul în care se desprinde raportarea autoarelor la feminism (asta pentru că nu toate îmbrățișează explicit feminismul, iar literatura scrisă de femei nu e totuna cu literatura feministă), riscurile, previziunile și așteptările de la un astfel de demers.
Retroversiuni. Blocaje
Cum ați decis să scoateți un nou volum de proză scrisă de femei? Reacțiile cititoarelor/cititorilor au contat, sau e un plan autonom, nu neapărat dependent de ele?
Cristina Ispas: Proiectul meu iniţial, la care s-a alăturat apoi şi Victor, presupunea deja o serie de antologii şi nu doar una singură. Ideea era ca fiecare antologie în parte să vină cu o selecţie de nume care să aibă la bază în primul şi în primul rând criteriul diversităţii. Îmi doream, cu alte cuvinte, autoare din generaţii diferite, autoare consacrate, dar şi autoare încă nedebutate, care îmi atrăseseră deja atenţia prin textele publicate în periodice sau pe diferite platforme, autoare cu stiluri diferite, interese diferite (care nu se pliază neapărat perfect pe propriile mele interese sau chiar gusturi), care vin din spaţii culturale diferite (din zone diferite ale ţării, din Republica Moldova, din diaspora şi, în acest al doilea volum, din comunitatea maghiară din România) etc. În acelaşi timp, nu am uitat nici să mă distrez un pic, invitând, pentru fiecare dintre cele două ediţii, şi poete care nu mai scriseseră niciodată proză înainte să o facă pentru antologie. A fost un mic risc pe care mi l-am asumat şi m-am simţit mai mult decât răsplătită.
Într-un fel, aş putea spune că mi-am imaginat grupul de autoare – care creşte de la o ediţie la alta – ca pe un fel de comunitate diversă şi mereu în mişcare, cu ajutorul căreia se poate construi treptat un proiect mai mare, în jurul şi în slujba literaturii scrise de femei. Sunt multe proiecte care au în centru literatura scrisă de femei în ultimii ani şi cred că este un lucru foarte bun, dar în acelaşi timp cred că ele trebuie să continue şi că avem nevoie şi de proiecte pe termen mai lung, nu doar punctuale, pentru că altfel se poate pierde foarte repede tot ce s-a câştigat până acum. Atâta timp cât toată vizibilitatea câştigată în ultimii ani pentru scriitoare, cu tot ce înseamnă ea, interes din partea editurilor, premii, prezenţa la festivaluri etc., discuţii şi dezbateri, se sprijină în continuare foarte mult pe proiecte mici şi punctuale (şi private) construcţia rămâne în continuare foarte fragilă. Evident, însă, ca să reiau, acest proiect nu putea depinde doar de dorinţa mea (şi acum a noastră) de a continua, depinzând, în egală sau în mai mare măsură poate, şi de reacţiile cititorilor. Care au venit şi au fost pozitive şi ne-au încurajat, atât pe noi, pe mine şi pe Victor, cât şi editura Paralela 45, să continuăm. Şi vreau să le mulţumesc încă o dată tuturor pentru sprijin, atât cititorilor noştri, cât şi echipei de la editură.
De ce Blocaje? Cum ați ajuns la acest titlu de volum?
C.I.: Ideea cu blocajele mi-a venit gândindu-mă în special la acel gen de blocaje în relaţiile interpersonale care par să se prelungească la infinit, în special în relaţiile de familie, între mamă şi fiică, de exemplu. Sau în cuplu. Şi, pentru că există acest mare clişeu care spune că literatura scrisă de femei se concentrează aproape exclusiv pe relaţiile interpersonale, în timp ce literatura scrisă de bărbaţi se interesează mai mult de marea istorie, de politică, de problematicile sociale etc. - de parcă relaţiile interpersonale nu ar reflecta (cel mai bine, de fapt) problematicile sociale, oricum - m-am gândit că se potriveşte foarte bine ca temă pentru antologie. Cu precizarea că am avut în minte ideea unui blocaj care s-a prelungit deja prea mult pentru a mai exista speranţa unei soluţionări clare, unei rezolvări exacte, matematice, necesitând mai degrabă o soluţie ocolitoare, o a treia cale, să-i zicem. Bineînţeles, însă, în momentul în care le-am făcut propunerea autoarelor, am precizat că blocajul poate fi de orice fel, politic, istoric, social, gândindu-ne la greve, conflicte îngheţate, războaie, conflicte interetnice, pe teme religioase, conflicte între generaţii etc. Practic, autoarele au avut toată libertatea în abordarea temei.
Ați simțit că vă asumați anumite riscuri coordonând aceste antologii, comentarii ostile despre inutilitatea acestei categorii, literatura scrisă de femei?
C.I.: Mi se pare o întrebare foarte bună şi grea în același timp. Pe de o parte, pentru că au fost activiste feministe, fie ele scriitoare sau din alte domenii, jurnalism, teatru, din mediul universitar, care au riscat mai mult decât mine, începând lupta asta (mi-ar plăcea să înlocuiesc cuvântul „luptă” cu altceva, din motive pragmatice, dar nu știu cu ce) mult mai devreme, în timp ce noi, cu acest proiect, am venit deja în urma acestor inițiative (proiecte între care se numără şi Premiile Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, unul dintre cele mai vizibile proiecte de acest fel), pe un teren cel puţin în aparenţă mai puţin ostil, în timp ce, pe de altă parte, mi se pare foarte periculos să spun că terenul este acum mai puţin ostil. În primul rând, pentru că asta ar însemna că lucrurile s-au rezolvat, măcar parţial, ceea ce nici pe departe nu s-a întâmplat, şi, în al doilea rând, pentru că ştiu că sunt zone ale feminismului (materialist, socialist) care continuă să fie întâmpinate cu maximă agresivitate, la noi şi prin alte părţi. Plus că autoarelor din zona respectivă li se refuză atenţia, pur şi simplu, ceea ce este întotdeauna greşit şi cel mai păgubos mod de a reacţiona. În tot acest context, proiectul nostru pare unul conciliant, moderat, care stârneşte mai puţin mânia anti-feminiştilor şi anti-feministelor, fără să le fie totuşi pe plac. E o poziţionare pe care eu mi-am dorit-o, din raţiuni practice, dar nu a fost şi nu este una uşoară. Ea vine la pachet cu îndoieli, auto-învinovăţiri, uneori, sindromul impostorului, din când în când, doar că, până la urmă, mă gândesc că e o muncă uriaşă şi că m-am înhămat la ea cu convingere (şi acum şi Victor), şi că am renunţat la alte proiecte personale care mi-ar fi adus poate mai mult succes şi ami comod. Cu alte cuvinte, la cum arată piaţa de carte acum în România, mi-ar fi fost mult mai uşor să profit de ceea ce a reuşit să facă feminismul pentru mine până acum, ca autoare, în loc să mă apuc de proiectul ăsta care îmi câştigă mai multe antipatii (cuantificabile, bineînţeles, pe piaţa literară, dar nu mai dau exemple) decât simpatii. După mai mulţi ani în care am scris cronici literare, sporadic, cum s-a putut, care mi-au atras şi ele injurii şi antipatii, şi am încercat să supravieţuiesc în lumea noastră literară fără cine ştie ce mare sprijin (dar nu fără sprijin, totuşi, adică nu fără prieteni), varianta mai comodă ar fi fost să îmi scriu cărţile decât să încep proiectul ăsta.
Victor Cobuz: Sincer să fiu, nu prea m-am gândit la posibilele riscuri în coordonarea antologiei pentru că nu cred că există pericole reale la care să ne expunem noi ca editori sau care să pericliteze proiectul. Desigur, există și imperativul comercial, astea sunt regulile jocului, Retroversiuni trebuie să se și vândă, dar am crezut de la început în vandabilitatea antologiei și chiar dacă nu s-ar mai întâmpla asta și editura ne-ar retrage sprijinul nu ar fi un capăt de lume. Pentru mine nu e neapărat un risc acesta, am găsi noi căi de a continua proiectul. Apoi, comentariile răuvoitoare, nemulțumirile și atacurile nefondate sunt inevitabile, nu cred că ar trebui să ne afecteze prea mult. Cred că aș fi fost dezamăgit dacă antologia asta nu ar fi deranjat niște oameni, ar fi însemnat că e prea cuminte.
Înțeleg însă și criticile venite de pe poziții literare și politice mai radicale, am toată simpatia pentru aceste persoane și le admir eforturile, însă Retroversiuni a fost gândit de la început ca un proiect care să aducă împreună autoare cât mai diferite, de unde și reproșul că ar fi prea conciliant sau moderat, cum bine amintește și Cristina. Ca o mică paranteză, vreau să precizez că, deși suntem deschiși să punem laolaltă viziuni diferite, nu vom fi niciodată toleranți cu intoleranții. Pentru mine personal, aici apare nu neapărat un risc, dar o mică anxietate, și anume cum putem să le oferim spațiul necesar autoarelor să se exprime fără să ne scăldăm totuși în ape călduțe. Din fericire, soluția ne-o oferă tot scriitoarele, care se completează foarte bine împreună și oferă o gamă mai largă – dar nu exhaustivă, desigur – de opțiuni literare și politice.
Ce m-a chinuit însă cel mai mult în implicarea mea în proiectul Retroversiuni a fost întrebarea cât de legitimă este poziția mea de coordonator al antologiei. Dacă ar fi să indic totuși un risc pe care l-am simțit, acesta ar fi legat de prezența mea în această poveste, ce raport de putere s-ar crea aici și dacă nu cumva din cauza mea proiectul pierde din crediblitate. Reproșul pe care l-am anticipat și pe care Cristina l-a și primit de altfel e de ce e nevoie de un bărbat să coordoneze o antologie de proză scrisă de femei.
Din nou, autoarele și Cristina m-au scos din acest impas. Cristina în special prin încrederea pe care o are în mine, fapt pentru care o să-i fiu mereu recunoscător, dar și scriitoarele prin căldura cu care m-au primit printre ele. Eu personal am încercat să nu vin spre ele ca un „expert”, nu am vrut să fiu redactorul sau criticul literar care știe mai bine decât ele cum ar trebui să arate textele lor. M-am considerat nu antrenorul, ci coechipierul lor în echipa asta mare, care poate să le sprijine și să le ofere ce are el mai bun pentru ca ele să strălucească.
Același lucru l-a încercat și Cristina și de la început s-a asigurat că nu se vor crea ierarhii în proiectul acesta. Așadar, Cristina și autoarele m-au legitimat și mi-au oferit, la rândul lor, spațiul necesar pentru a-mi face treaba. Aș vrea doar să mai spun că noi avem cu adevărat privilegiul de a face această antologie, după cum spune și Cristina, într-un context mult mai favorabil unui astfel de proiect și asta se datorează tuturor activistelor și scriitoarelor feministe, de la noi și din toată lumea, care au luptat de-a lungul timpului pentru o societate care să-și merite cu adevărat femeile. Ele sunt cele care au riscat cu adevărat ceva, precum sunt astăzi toți cei care se opun tuturor structurilor opresive și datorită tuturor acestora, de azi și de ieri, noi avem șansa să facem astfel de proiecte.
Cât feminism a încăput, din punctul vostru de vedere, în aceste proze? Cu alte cuvinte, în ce măsură vi se pare că autoarele incluse în Retroversiuni îmbrățișează feminismul și îl integrează în propriul scris?
C.I.: Noi am gândit antologia ca pe un spaţiu de întâlnire pentru scriitoarele din România, oarecum având în minte modelul Premiilor Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, care a premiat literatura scrisă de femei şi nu exclusiv literatura asumat feministă. Ca pe un spaţiu al dialogului, cu alte cuvinte, în care am invitat atât autoare care îşi asumă feminismul, în mod explicit, cât şi autoare care ezită, evită sau nu îşi doresc să fie etichetate drept feministe, din diferite motive. Cred că avem multe de învăţat unele de la altele şi cred că este nevoie şi de genul acesta de proiect (care, în principiu, are şi un potenţial mai mare de a ajunge la un public mai larg), la fel cum este nevoie şi de proiecte feministe într-un sens mai strict sau mai riguros. Ce pot să spun, ca să mă apropii mai mult de întrebare, este că am putut vedea cum, având în vedere cadrul antologiei, majoritatea autoarelor şi-au ales să abordeze o perspectivă feministă în textele lor, sau cel puţin au construit personaje feminine puternice. În acelaşi timp, cred că în general se poate vedea în ultimii ani o preocuparea crescând a autoarelor de la noi de a trata în scrisul lor subiecte care privesc rolul femeii în societate, obstacolele pe care le întâmpină, problemele cu care se confruntă.
Care au fost cele mai mari surprize pe care vi le-a oferit lucrul la acest volum?
C.I.: Pentru mine Retroversiuni reprezintă un proiect în care cred foarte mult şi cred că cea mai importantă surpriză despre care aş putea vorbi în contextul celor două antologii o reprezintă modul în care majoritatea autoarelor au investit ele însele entuziasm şi emoţie în el. Am simţit sprijinul şi prietenia lor şi asta a contat şi contează în continuare foarte mult. Şi aici ar trebui să-l menţionez şi pe Victor şi convingerea cu care s-a implicat în munca de la prima ediţie, care m-a făcut în cele din urmă să-l invit să se alăture oficial proiectului, în calitate de co-editor. Ştiam că Victor îmi va fi de mare ajutor, în momentul în care m-am gândit la el ca redactor al cărţii, la prima ediţie, şi că vom lucra foarte bine împreună, dar în final am colaborat chiar mai bine decât mă aşteptam. Şi au fost, bineînţeles, multe texte care ne-au surprins, fie prin faptul că stilul lor era uşor diferit faţă de cel deja cunoscut al autoarei respective, fie prin construcţie, perspectivă etc. Ca să ofer însă şi un exemplu mai concret de surpriză, aş putea să menţionez textul excelent al Imolei Borcsa, o autoare de limba maghiară din România, pe care am inclus-o în antologie la recomandarea lui Andrei Dosa, care a şi tradus apoi textul. Nu ştiam ce şi cum scrie Imola, dar ştiam că, apelând la Andrei, în care avem amândoi toată încrederea, pentru recomandări, nu putea fi decât foarte bine.
Ce hartă a prozei scrise de femei se conturează, pentru voi, pornind de la vocile incluse în acest volum?
V.C.: Cristina a descris foarte bine antologia ca pe o hartă a prozei românești contemporane scrise de femei, dar eu aș mai adăuga că fiecare ediție este o bucată a acestei hărți, deoarece este imposibil să cuprinzi toate scriitoarele active astăzi într-un singur volum. Așadar, ca să continui metafora, Retroversiuni este un proces de cartografiere a acestui segment foarte bogat și ofertant al literaturii române contemporane, proiect care nu poate fi decât într-o continuă derulare, pentru că mai avem multe de făcut în această direcție. Am surprins doar o mică parte din peisajul prozei scrise de femei din literatura română de astăzi, iar asta nu poate decât să ne bucure pentru că înseamnă că autoarele din România au scris mult și bine în ultimele trei decenii. Ca să revin la întrebare, harta care a început să se contureze cu aceste două prime ediții ale antologiei este una care relevă o literatură complexă și diversă.
Într-un articol din Vatra, am argumentat că ultimul deceniu a fost cel mai bun din istoria literaturii române pentru proza scurtă scrisă de femei, dar nu mi-e greu să fac un pas mai departe și să zic că probabil trăim cele mai bune momente pentru literatura autoarelor din România, iar asta e cel mai important lucru surprins de harta Retroversiuni. Peisajul pe care cele două ediții au început să-l contureze este divers pentru că avem autoare din mai multe generații, care au stiluri diferite și pe care le interesează teme diferite, deși se întâlnesc în multe puncte. Complexitatea este dată de faptul că toate prozatoarele au luat foarte în serios prezența lor în antologie și le suntem foarte recunoscători pentru că au dat ce au ele mai bun în textele lor. Ce mai relevă consultarea hărții Retroversiuni – și acesta e lucrul care îmi oferă mie cea mai multă satisfacție în munca la antologie – e faptul că scriitoarele din ultimele trei decenii au extins considerabil teritoriul literaturii române, îmbogâțind-o cu teme și căutări prea puțin explorate înainte, cu perspective și voci de care aveam nevoie, demonstrând că există foarte multe moduri în care putem face literatură.
Cum ați descrie acest nou volum prin comparație cu primul? Care ar fi accentele care îl diferențiază?
V.C.: Îmi este foarte greu să compar cele două volume și sincer nu prea aș vrea să le ierarhizez. Deși au multe lucruri în comun, cele două ediții sunt destul de diferite. Din „culise” se vede altfel și aș putea să subliniez o suită de lucruri pe care simțim că le-am făcut mai bine sau pe care puteam să le facem mai bine în a doua ediție, dar nu cred că toate detaliile acestea sunt foarte relevante pentru cititori. Aș vrea doar să zic că în primul volum am fost poate un pic mai precauți, după cum e și de așteptat, în timp ce în Blocaje ne-am permis să fim puțin mai ambițioși sau să oferim un început ambițiilor noastre de a dezvolta proiectul. Dezideratul acesta este vizibil prin includerea unei autoare de limba maghiară, Imola Borcsa, prin diversificarea scriitoarelor incluse în ediția de față, prin alegerea unei teme originale care să aducă împreună textele, prin continuarea colaborării cu Liliana Basarab, care și-a pus amprenta asupra identității vizuale a antologiei chiar mai mult decât la prima ediție. Ca să sintetizez, cred că cel de-al doilea volum e puțin mai curajos decât primul, dar ambele sunt la fel de ofertante, cu texte reușite și interesante.
Ce urmează după Blocaje? Simțiți că există voci noi care să fie incluse sub o altă umbrelă tematică, într-un volum nou?
V.C.: După cum bine intuiești, după Blocaje urmează o a treia ediție a antologiei, care va avea, într-adevăr, autoare neincluse până acum în primele două volume și care vor scrie plecând de la o temă diferită – pe care nu o vom dezvălui încă. Trebuie să precizez însă că nu alegem autoarele în funcție de potențiala adecvare la temă. Ne dorim să avem scriitoare care poate au mai abordat subiecte de genul acesta în cărțile lor, dar și unele care nu au mai făcut-o până acum. Ce putem spune despre ce va urma este că ne-am apucat deja de lucru la Retroversiuni 3, volum care va fi publicat anul următor. Invitația a fost trimisă autoarelor, iar unele dintre ele ne-au trimis deja texte. Suntem încântați și abia așteptăm să muncim împreună cu alte scriitoare minunate, ajutați și de echipa de la editura Paralela 45. Avem destule surprize pregătite pentru viitor, inclusiv niște evenimente în toamnă în jurul antologiei, dar vom anunța toate acestea la timpul potrivit. Dacă vom avea putere și susținere, vom încerca să creștem proiectul Retroversiuni de la an la an.
Ce v-ați dori cel mai mult, în ceea ce privește efectul asupra cititoarelor și cititorilor, de la acest volum?
V.C.: Îmi doresc ca antologia să fie citită de cât mai mulți bărbați, care să fie cât mai deschiși cu putință față de aceste povestiri. Sper ca toți cei care vor pune mâna pe Retroversiuni să înțeleagă că femeile nu scriu nici mai prost, nici mai bine decât bărbații – și viceversa. Noi nu ne-am propus să facem comparații de genul și credem că ar trebui lăsate în spate. Dorința noastră a fost de a ataca niște preconcepții legate de literatura scrisă de femei construind o platformă pentru vocile lor, pentru a le aduce în prim plan. Sper ca cititorii, indiferent cine sunt ei sau ele, să rămână cu ideile acestea. Apoi, aș mai vrea ca scriitoarele să înțeleagă că în ciuda tuturor diferențelor stilistice, tematice și ideologice, au multe lucruri în comun și că împreună sunt cu adevărat mai puternice – nu e niciun clișeu aici, e pura realitate. Solidaritate, între scriitoare, între cititori și autoare, între bărbați și femei, între toți cei care avem nevoie de comunitate, dar și între aceștia și cei care nu-și dau seama că viitorul nostru va fi împreună sau nu va fi deloc.
