De vorbă cu un regizor francez, pe marginea primului său lungmetraj de ficțiune, „Fantomele din umbră” – un thriller geopolitic care își propune să „redea voce” refugiaților sirieni în Europa, pe fundalul actual al căderii regimului lui Bashar al-Assad.
La începutul lui decembrie anul trecut, regimul lui Bashar al-Assad a căzut, după 50 de ani de teroare în Siria și un conflict armat cu forțele anti-regim care a durat aproape 13 ani. În urma războiului, șase milioane de sirieni au devenit refugiați și în jur de șapte milioane de oameni au fost nevoiți să fugă din casele lor. Imediat după căderea lui al-Assad au început să curgă în spațiul public al lumii occidentale cu cu rețele sociale imagini cu prizonierii eliberați din închisoarea Sednaya, un abator de oameni și un loc al torturii pentru orice fel de opozanți ai regimului, un loc de unde nimeni nu mai ieșea; sau în niciun caz nu mai ieșea întreg. Mulți prizonieri erau acolo de zeci de ani. În Europa, criza refugiaților sirieni din 2015 a fost unul dintre factorii deschiderii cutiei Pandorei pentru discursurile și mișcările politice naționaliste, ale căror ecouri s-au acutizat în ultimii ani. Acum că regimul a căzut, cei peste un milion de sirieni stabiliți în țări europene, unii cu cereri de azil sau de cetățenie încă în evaluare, s-ar putea să fie pur și simplu trimiși înapoi într-o țară măturată de război, unde nu mai au nimic și pe nimeni.
În acest context complicat apare primul lungmetraj de ficțiune al lui Jonathan Millet, Fantomele din umbră, un thriller geo-politic despre un refugiat sirian eliberat din Sednaya cu niște ani înainte de căderea regimului, stabilit în Europa și aflat pe urmele pe urmele celui care l-a torturat, căruia nu i-a văzut niciodată fața, căruia îi știe doar vocea, pașii, mirosul. Povestea e inspirată din fapte reale: unii sirieni s-au organizat în celule secrete, care caută foști colaboratori ai regimului Assad stabiliți în țări europene cu identități false, pentru a-i deconspira, în speranța că tribunalele internaționale sau măcar presa vor face dreptate. În căutarea de indicii că omul pe care îl suspectează e torționarul, Hamid trebuie să retrăiască poveștile de tortură ale celor ca el, din mărturii înregistrate audio. Și nu se poate adapta la viața nouă și liberă până nu îngroapă fantomele trecutului.
Jonathan Millet a călătorit ani de zile în peste 50 de țări din toată lumea, în zone ascunse privirii occidentale din estul îndepărtat, pădurile amazoniene sau Antarctica, pentru a face poze în slujba unei agenții de bănci de imagini. Apoi s-a întors în unele dintre acele locuri și a făcut mai multe documentare. Cu experiența asta în spate, reușește să dea Fantomelor din umbră o autenticitate rară, urmărindu-și personajul îndeaproape, la fel de tensionat cum acesta își urmărește suspectul, fără nicio acoladă auctorială sau de expozițiune, ca să explice mai mult decât vedem prin ochii lui Hamid. Despre provocările autenticității într-o poveste ca asta și despre regimul imaginilor violenței care împinge refugiații să fugă din căminele lor am vorbit cu regizorul într-o întâlnire intermediată de Transilvania Film.
Scena9: Ai terminat facultatea de Filosofie, apoi ți-ai luat un aparat foto și ai călătorit ani de zile în cele mai îndepărtate zone ale lumii. Cum ai ajuns de acolo la documentare și apoi la film de ficțiune?
Jonathan Millet: Am știut dintotdeauna că vreau să fac film și, oricum, eu văd cinemaul ca pe un conglomerat de mai multe lucruri – nu doar poveste și imagine, ci și arhitectură, pictură, chestiuni legate de alteritate. Și mai cred că prin cinema te descoperi pe tine. Încă de la 18 ani mă interesa să văd și să cunosc lumea, alte limbi, alte obiceiuri. Așa că am început să călătoresc cu un mic aparat foto la gât. Am fotografiat locuri foarte îndepărtate, puțin vizibile, iar asta a fost adevărata școală de film pentru mine, ucenicia mea în cinema. Am învățat să „traduc” locurile, atmosfera și oamenii prin imagine. Iar peste câțiva ani, m-am întors în unele dintre ele ca să fac documentare, cu o intenție mai clară, de a povesti ce și cum se trăiește acolo. Din filosofie am învățat cât de important e să ne punem întrebări și cred că cinemaul, cel bun, pune mai multe întrebări decât oferă răspunsuri, lasă spațiu spectatorilor să gândească. Nu apreciez filmele care spun direct ce trebuie să crezi, care sunt binare, unde nu există decât bine sau rău.
Mult din cinemaul actual, comercial sau altminteri, mizează pe dinamicile dintre personaje, pe dialoguri, pe acțiune și reacțiune la contexte. Tu pari mai degrabă interesat de sondarea unor figuri solitare, din marginea socialului.
Ce mă interesează, și în documentar și în ficțiune, este să explorez teritoriul cel mai dur și cel mai opac: ce se întâmplă cu adevărat în gândurile cuiva. Cred că cinemaul permite asta, să depășești superficialul, să cauți esența. Și fotografiile pe care le făceam în locurile alea îndepărtate au fost un exercițiu de solitudine, eram într-un soi de exil unde nu cunoșteam limba, nu cunoșteam obiceiurile. Am ales filmul de spionaj ca formulă, iar spionul e cel mai singur om de pe lume. Nu poate spune cine e, nu poate spune adevărul. Și atunci perspectiva subiectivă a filmului permite spectatorului să intre în cele mai intime simțiri ale personajului, în visceralitatea lui. Deși Fantomele din umbră e un thriller geo-politic, intimitatea personajului m-a interesat cel mai mult. Iar cinemaul ne permite să sondăm această zonă de invizibilitate.
Siria e un subiect fierbinte pentru Europa, din perspectiva crizei imigranților și a modului în care a fost exploatată politic de forțele de dreapta, dar și pentru întreaga lume, dacă ne raportăm la echilibrul de forțe din Orient. De ce te-ai oprit asupra experienței siriene?
Când mă apuc de un subiect, trebuie să știu foarte bine despre ce vorbesc. Asta înseamnă să petrec cât de mult timp pot cu oamenii care au trăit lucruri apropiate de cele pe care le arăt în film. Nu am întrebat jurnaliști, nu am întrebat cercetători, ci am petrecut aproape doi ani ascultând mărturiile refugiaților sirieni, care mi-au povestit despre închisoare, despre doliu, despre pierderea propriei țări. Perspectiva politică ține de decizia mea în ce privește punctul de vedere al poveștii. Mă interesa ca eroul meu să fie sirian și să spun povestea lui. Dacă aș fi făcut un film mai clasic, mai pentru publicul larg, eroul ar fi trebuit să fie un jurnalist francez prin ochii căruia să vedem evenimentele. Am vrut un film prin care să ne putem identifica cu figura exilatului, alături de care să trăim duritatea trecutului său, dificultatea adaptării la viața din Europa. Pentru mine miza politică a filmului a fost să fac din acești exilați protagoniști de cinema.
În mod evident autenticitatea a fost o preocupare centrală pentru tine în scrierea și producția filmului. Ce limitări ai avut pentru poveste, actori, locurile unde voiai să filmezi?
Nu am putut lucra cu actori sirieni pentru cele două roluri principale. Am discutat cu câțiva și toți mi-au spus că e prea periculos pentru ei, chiar dacă sunt stabiliți în Europa, dar și pentru familiile lor rămase în Siria. Dar în roluri secundare joacă mulți sirieni, opozanți ai regimului, care și-au putut asuma asta pentru că erau deja declarați inamici ai regimului al-Assad. Totodată am lucrat cu mulți actori neprofesioniști fiindcă am vrut să aduc pe ecran chipurile adevărate ale celor care au trecut prin închisorile siriene, care au trăit războiul. Am reușit să filmăm lângă Siria, la frontiera cu Iordania. De exemplu în primul cadru al cadrului, vedem același deșert, sunt aceleași culori, același peisaj ca în Siria chiar dacă nu suntem în granițele ei. Apoi, am filmat în cel mai mare refugiu pentru sirieni, Zaatari, din Iordania, aflat chiar la frontieră. Tot ce vedem acolo e real.
Cât despre poveste, chiar există în Europa celule de 8-15 persoane, sirieni care sunt cetățeni obișnuiți și care, văzând că tribunalele internaționale sau alte organizații nu iau măsuri împotriva lui Bashar, au decis să se organizeze singuri ca să urmărească și identifice criminalii de război, pentru ca apoi să-i și denunțe. Toți sunt neprofesioniști, de la taximetriști la avocați. Așa cum se întâmplă și în film, chiar folosesc chaturile din jocuri video ca să comunice. Dar nu spectaculosul acestor urmăriri m-a interesat, ci procesele interioare ale oamenilor care fac asta, dubiile, întrebările, nesiguranțele, traumele, dilemele enorme despre lume pe care și le pun.
Care au fost reacțiile sirienilor cu care ai colaborat când au văzut producția finală pe ecran?
I-am ținut aproape în toate etapele, de la scriitură, până în timpul producției. Am ținut să am perspectiva lor la fiecare pas. Apoi am făcut proiecții pentru mai multe comunități de cetățeni obișnuiți, nu oameni de cinema. Ce i-a surprins cel mai tare, deși știau povestea, e că am lăsat protagonistul sirian în prim plan. Erau convinși că povestea nu va fi spusă din perspectiva lor. Asta i-a mișcat cel mai tare.
Fiindcă perspectiva e atât de intimă și aproape de protagonist, iar privirea lui fixată pe misteriosul profesor de chimie care pare să fie altcineva, filmul e purtat pe umerii actorilor Adam Bessa și Tawfeek Barhom. Cum ai ajuns la ei?
Îmi trebuia un actor care putea să exprime multe fără să fie nevoie să vorbească, care degajă o intensitate indiferent ce face. Când l-am văzut pe Adam Bessa, pur și simplu stând și așteptând pe un scaun, de exemplu, am simțit că emană un ceva ascuns, un soi de forță interioară. Apoi am lucrat câteva luni împreună ca să găsim postura, privirile, ezitările, gesturile, mișcările corpului, pentru că toate împreună spuneau ceva despre personaj. Iar în pereche, îmi trebuia un actor cel puțin la fel de puternic. Misterios, fascinant, ambiguu, pe care Tawfeek l-a interpretat remarcabil.
Odată cu Zona de interes de Jonathan Glazer, de acum doi ani, pe zona de cinema, dar și odată cu multiplicarea imaginilor de război, distrugere și moarte din Ucraina și mai ales din Gaza, în zona socio-politică s-a vorbit tot mai mult de regimul imaginilor violenței. Despre excedentul lor și pericolul să ajungem imuni la ele. În film ai ales să nu arăți torturile; personajul ascultă înregistrări audio ale victimelor din Sednaya, ore și ore, ca să găsească indicii despre torționar. De ce?
Din două motive. Motivul etic este că vorbim de un popor care a pierdut totul și care nu a avut șansa reală să-și facă povestea cunoscută dincolo de canalele de știri. Ideea filmului e că a venit momentul povestirii, al relatării, al cuvintelor. Să îi așez pe oamenii ăștia în situații violente ar însemna să reproduc violența, să o recreez. Mi se părea inacceptabil etic să reiau pe ecran torturile suferite. Ce m-a interesat e ca ei „să ia cuvântul”, să-și recapete vocea, filmul să le acorde spațiul ăsta. Eu însumi ca spectator pot spune că cele mai puternice imagini cu care am rămas de-a lungul vremii sunt cele unde imaginația mea le-a recreat. Azi toți suntem asediați de imagini de violență. Ca să se diferențieze de acest ocean, cred că cinemaul puternic are șansa să creeze acest schimb cu spectatorii, în care îi lasă pe ei să-și imagineze unele lucruri, nu le dă totul de-a gata. Asta am făcut în filmul meu, am creat condițiile ca oamenii să vadă mult mai personal acele lucruri cu ochii minții. Se creează astfel un raport mult mai puternic și stăruitor cu imaginile pe care le vede fiecare pe ecran sau în sufletul lui.
„Fantomele din umbră” a intrat în cinematografele din România pe 21 februarie, distribuit de Transilvania Film. Consultă programul proiecțiilor aici.
Fotografie principală: © Films Grand Huit, Kris Dewitte
