Natalia Vovtchenko s-a născut și a trăit toată viața la Kiev. Este profesoară de franceză și directoare de cursuri la Institutul Francez din Kiev. Deși inițial a ezitat, a hotărât în cele din urmă să părăsească orașul și Ucraina, la câteva zile după începerea războiului.
La trei săptămâni de la declanșarea invaziei Rusiei în Ucraina, după ce Natalia parcursese un drum complicat, de peste 3.000 de kilometri, scriitoarea și jurnalista Svetlana Cârstean a refăcut împreună cu ea itinerariul fugii din calea războiului. Au vorbit despre rezistență, patriotism, libertate și relația complexă dintre ruși și ucraineni, care adeseori împarte familii. Astăzi, Natalia continuă să lucreze de la distanță și speră ca într-o zi să se poată întoarce acasă.
Svetlana Cârstean: Cum ați decis să părăsiți Ucraina?
Natalia Vovtchenko: Am avut ezitări, sau poate a fost o naivitate din partea mea, un refuz de a înțelege, de a accepta realitatea. În primele cinci zile controlam bine situația, deși aveam un fel de blocaj. Încercam să fac lucruri utile, discutam cu vecinii, am făcut ordine în apartament ca să am mintea ocupată. Dar erau și clipe în care cedam și aveam momente de mare panică. Apoi, puțin câte puțin, mi-am dat seama că acest război nu este Maidanul din 2014, că armele folosite nu mai sunt aceleași, că sunt ucigașe. Așa că frica și înțelegerea dimensiunii reale a pericolului au venit mai târziu. E adevărat că am primit între timp și informații, mi-au fost date exemple ale unor situații similare din alte țări, mi s-a spus că nu are sens să rămân la Kiev și să mă pun inutil în pericol, în condițiile în care nu sunt o combatantă care să lupte cu pușca în mână, în prima linie.
Era la început vorba și de o negare a realității?
Oamenii au avut tot felul de reacții. Unii au plecat imediat, pe 24-25 februarie, alții au rămas, s-au dus să vadă adăposturile blocului. Aveam vecini care probabil erau mai panicați decât mine și, la fiecare alertă, coborau imediat în adăpost. Eu am coborât în prima zi, apoi mi-am spus că nu o să mai fac asta. Aveam practic de ales între a rămâne traumatizată psihic de zilele petrecute în adăpost și un glonț în cap. Nu mă vedeam coborând acolo zi și noapte. Mi-am spus că o să cobor în adăpost doar atunci când blocul meu o să se zgâlțâie cu totul, când în cartierul meu o să aibă loc atacuri propriu-zise. Și asta cu toate că adăpostul din blocul meu era, să spunem, confortabil. Un subsol închiriat de către un club de jocuri. Mai mulți tineri se adunau acolo în weekend, confecționau mici statuete, e o întreagă colecție de obiecte mici, un fel de muzeu. Există toalete, aer condiționat, cuptor cu microunde. Deja e important că există un subsol în acel bloc, un imobil din anii ‘60, din perioada războiului rece, de pe vremea în care încă se mai construiau blocuri cu subsol. Dar nu e neapărat un loc în care ai vrea să-ți petreci zilele și nopțile.
Prin urmare v-ați decis dintr-odată să schimbați complet strategia și să plecați.
Protecția mentală pe care mi-o construisem venea din ignorarea realității. Nu realizam cu adevărat ce se întâmplă afară. Aveam și niște ferestre destul de solide, care mă țineau oarecum departe de zgomotul sirenelor din timpul nopții. Vecinii de la cinci îmi spuneau că sirenele sună mereu și erau panicați. Pe de-o parte, era bine pentru psihicul meu, pe de altă parte refuzam să mă confrunt cu realitatea. La un moment dat, mi-am spus „Stop. Nu există nici o garanție că va fi bine pentru noi, că vom fi în siguranță, chiar dacă avem încredere deplină în armata ucraineană.” Atacurile rușilor erau foarte clare și puternice, au atacat peste tot în Ucraina încă din prima noapte. Din acel moment am decis să plec. Ar fi fost foarte naiv din partea mea să rămân în aceste condiții.
Și ați reușit, într-adevăr, să plecați cu un minimum de lucruri necesare.
După o noapte foarte grea, o zi întreagă m-am interesat în legătură cu posibilitățile de transport și am înțeles ce am de făcut. Nu mai erau mașini, nu reușeam să găsesc un loc să plec cu altcineva, așa că am consultat programul trenurilor de evacuare. Erau trenuri regulate care circulau atunci și mai circulă încă - căile ferate sunt și azi funcționale. [N.r.: Între timp, programul trenurilor de evacuare din Kiev a suferit întreruperi din cauza luptelor și a bombardamentelor.] Am aflat atunci și că e mai ușor să iei un tren dacă ai deja bilet cumpărat, așa că am petrecut o oră-două pe aplicația trenurilor. Am reușit să cumpăr un singur bilet pentru ora 18 în acea zi, de la Kiev la Vinița. [N.r.: Un oraș din regiunea vest-centrală a Ucrainei.] Dar apoi, când m-am urcat în tren, am aflat că mergea numai până la Hmelnîțkîi, mai departe de graniță decât Vinița.
În ziua plecării mele, prioritatea era să plece oamenii care aveau deja bilet cumpărat, dar și ceilalți, care voiau să plece, urcau în tren. Atmosfera era destul de aparte. În primul rând era multă liniște în tren. Oamenii se așezau pe locurile lor, erau epuizați, și trebuie să spun că din 24 februarie am uitat cu toții ce mai înseamnă COVID. Foarte puțini oameni purtau mască în gară și nici în vagon nu mai purta nimeni, ca și cum virusul ar fi dispărut. Slavă Domnului că nu au fost consecințe - sau poate imunitatea a lucrat în favoarea noastră. Poate așa se întâmplă atunci când se pune problema supraviețuirii, când a-ți salva viața e mai important decât că ai putea avea o problemă de sănătate. Era deja alt nivel al pericolului.
Ați vorbit cu cei din jurul dumneavoastră?
Da, oamenii erau foarte deschiși. Incredibil și impresionant în același timp. Era o tânără alături de mine, așa că am vorbit un pic, am întrebat-o dacă știe exact unde merge, care e planul ei. Am vorbit și cu cei din spatele nostru, un cuplu mixt georgiano-ucrainean, cu care am făcut și schimb de numere de telefon, ca să vedem ce facem mai departe pe drumul până la frontieră. Oamenii vorbeau între ei și informațiile circulau de la unul la altul.
Cei din jurul dumneavoastră se îndreptau spre granița cu România sau aveau alte destinații?
La Hmelnîțkîi, după ce am coborât din tren, oamenii căutau mașini care mergeau spre orice frontieră, nu alegeau. E adevărat că am descoperit că localnicii cunoșteau mai bine drumul către granița românească. Așa se face că, schimbând două mașini, am ajuns la frontiera cu România. Trebuie să spun că am avut o mare șansă, pentru că s-a întâmplat să fac această călătorie între două mari valuri de evacuare. Atunci când am plecat, gara din Kiev era exact așa cum e în timpul verii, când e sezonul în toi și mamele pleacă la mare cu copiii lor. Erau enorm de mulți oameni, e adevărat, dar nu era o busculadă teribilă, era o atmosferă calmă. Nici în tren nu era înghesuială, toată lumea avea loc pe scaune. Nici măcar la frontiera românească nu erau mulți oameni în momentul și locul în care ne-a lăsat șoferul ca să traversăm granița pe jos. De altfel, am decis să pornim spre România fiindcă aflaserăm că era mai puțin aglomerat acolo.
Altfel, e adevărat că erau mai multe trenuri în direcția Lviv, spre granița poloneză. Cei mai mulți au plecat spre Polonia. [N.r.: Interviul este realizat în ziua în care se împlineau trei săptămâni de război. Cifrele arătau că în Polonia până în acel moment intraseră aproape 2 milioane de refugiați.] Și în vremuri normale se circulă mult mai mult în acea direcție. Mulți ucraineni au plecat acum la rude, apropiați, părinți, prieteni, cunoștințe.
„Niciodată nu mi-am imaginat că voi face o asemenea călătorie. Niciodată.”
Cum v-ați făcut bagajele? Cum ați decis ce luați cu dumneavoastră și ce lăsați acasă?
Nu mi-am imaginat că mă voi panica atât de tare în momentul în care va trebui să îmi fac bagajul. Rucsacul pe care îl pregăteam nu era atât pentru a călători, cât pentru a coborî în adăpost. Documente, ceva haine, apă. Am încercat să am mereu ceai în termos pentru că puteau apărea probleme cu electricitatea. Mai aveam și semipreparate congelate pentru genul ăsta de situații. Esențialul era să am mâncare și apă pentru trei zile, pentru că nu puteam ști cât va dura călătoria. Am luat și un avocado cu mine, a fost un gest nervos, ce-i drept. În ultimele zile la Kiev, nu mai erau legume normale în magazine. Rămăseseră doar produsele scumpe. Și, cum urma să mănânc pe drum numai sandviciuri, m-am gândit că aveam nevoie și de altceva. Așa că l-am aruncat în rucsac, dar l-am mâncat abia atunci când am ajuns la Iași, la Iolanda. [N.r.: O prietenă româncă de-ale Nataliei.] Mărturisesc că și eu, la fel ca mulți alți oameni din jurul meu, îmi pierdusem pofta de mâncare în ultimele zile de stat la Kiev. Mi-am regăsit apetitul abia a doua zi de la sosirea în România. Tot atunci am reușit și să dorm din nou.
Cum a fost a doua parte a călătoriei?
Adevărul e că nu am pornit singură la drum. Atunci când m-am panicat inițial la Kiev, am început să trimit mesaje la toată lumea, să-i întreb dacă pleacă, dacă au un loc în plus, și am dat din întâmplare peste o vecină. Am întrebat-o dacă pleacă, mi-a spus nu. Dar când am găsit biletul de tren, am sunat-o din nou și a decis să plece cu mine. Împreună am coborât din tren la Hmelnîțkîi, unde am și petrecut o noapte, la o persoană pe care nu o cunoșteam dinainte. Prieteni ai prietenilor ne-au găsit un loc unde să stăm, la o doamnă foarte simpatică, care vorbea, de asemenea, franceza.
Franceza v-a ghidat practic pe tot acest drum, prin Ucraina și România, până în Franța.
Așa e. Gazda din Hmelnîțkîi era o profesoară de franceză pensionară. În scurtul popas la ea, am căutat pe rețelele sociale o mașină care să ne ducă mai departe. Am făcut apoi trei-patru ore până la granița românească, dar avansam foarte încet. Erau baraje pe drum, eram blocați adesea de controalele foarte severe în dreptul podurilor. Uneori avansam, alteori nu; în plus, ningea, trebuia să ne adaptăm condițiilor. Punctul de frontieră prin care am intrat în România a fost vama Siret. Am traversat granița relativ repede și am fost imediat înconjurați de mulți oameni, de voluntari. Era un pic haotic acolo, dar suntem foarte recunoscători pentru această primire. Toată lumea voia să ne ajute - la un moment dat eram pur și simplu uluită, ni se oferea ceai, mâncare, dar eu încă mai aveam în rucsacul meu și apă și sandviciuri.
Știați în acel moment care era următoarea dumneavoastră destinație?
Da, am fost conduse la un autobuz gratuit pentru refugiați care ne-a dus la Suceava. Și aici era un punct unde am primit iarăși ceai, cafea. A fost impresionant tot ajutorul acesta care ne încălzea pur și simplu inimile și care a fost constant pe tot parcursul drumului. Asta e foarte important pentru că oamenii ajung panicați sau nu, dar cu siguranță șocați de ceea ce se întâmplă, într-o disperare totală, mergând spre necunoscut.
Cum ați trăit de-a lungul călătoriei distanța față de casă, care creștea progresiv?
Cred că nu realizam de fapt, eram atât de absorbită de următoarea etapă a drumului, a călătoriei, de următorul mijloc de transport pe care trebuia să-l luăm. Când pleci așa, în necunoscut, trebuie să te informezi mereu, iar această preocupare nu mai lasă loc emoțiilor. Nu te mai gândești nici la ce va fi într-o săptămână sau două. Tot timpul se punea problema să ne organizăm și să luăm decizii. Eram într-un necunoscut absolut. Am călătorit atât de mult în viața mea, ador să călătoresc și într-un fel asta m-a salvat, fiindcă sunt obișnuită să mă deplasez singură, dar niciodată nu mi-am imaginat că voi face o asemenea călătorie. Niciodată.
Ați rămas câteva zile în România și ați decis apoi să plecați în Franța. Aveați deja un plan în acest sens?
Franța e un loc în care fusesem deja de mai multe ori. E adresa mea temporară acum, dar de fapt, până una-alta, e definitivă. Din fericire, eu știam unde voi merge. La Iolanda, la Iași, am putut să îmi trag un pic sufletul, să mă calmez, dar nu cu totul. A fost esențial să stau un pic în liniște. Iolanda e un om excepțional. Sora ei mi-a dat o valiză întreagă de haine. Plecasem cu doar două perechi de șosete și de lenjerie de corp, medicamente, laptopul, documentele și termosul meu pentru ceai.
Îmi spuneați că acolo unde vă aflați în Franța, natura seamănă cu cea de acasă, din Ucraina.
Da, sunt în Bourgogne, însă nu în regiunea cunoscută pentru producțiile de vin. Sunt în mijlocul câmpurilor de grâu, de rapiță - totul e verde acum, dar vara e exact același peisaj ca în Ucraina.
Cum priviți acum tot ce se întâmplă în Ucraina? Sunteți în contact cu rudele și prietenii de acasă, știți ce se întâmplă la fața locului?
E clar că, în mintea lui, Putin vrea să ocupe întreaga țară și pe toți ucrainenii. Nici nu se mai pune problema de naziști, denazificare, demilitarizare. Acum totul depinde de forțele ucrainene. Rușii au în continuare un potențial militar foarte mare, în termeni de soldați, rachete, pe care le lansează haotic peste tot. Părinții mei locuiesc la Kiev, nu în același cartier ca mine, dar sunt încă în oraș. Pun presiune pe ei, îi rog în fiecare zi să plece. Sunt în vârstă, stau în continuare în apartamentul lor. Mai am câteva rude mai îndepărtate care locuiesc la nord de Kiev. Vor avea o mare șansă dacă tancurile rusești nu vor trece prin acel teritoriu. Dacă însă nimeresc într-o confruntare dintre forțele rusești și ucrainene, e greu de crezut că vor supraviețui. Sunt tot felul de oameni: cei care au plecat imediat, cei care s-au panicat mai târziu și au reacționat, cei care continuă să stea și acum în casele lor. Întrebarea este până când vor putea sta acolo, pentru că tot nordul Ucrainei e bombardat, nu există șanse mari de a supraviețui în aceste condiții. E obligatoriu ca oamenii să fie evacuați. Fără apă și electricitate, pericolul e și mai mare. Când eram încă la Kiev, ni se spunea întruna: Plecați, este ultima dumneavoastră șansă, ultima dumneavoastră șansă.
„Nu protestăm atunci când încă mai avem încă timp să protestăm, pentru ca istoria să nu fie scrisă din nou la fel.”
Aveți prieteni în Rusia cu care țineți legătura?
E o situație tragică pentru mine, o parte a familiei mele e la Moscova. Sunt explicit de partea președintelui rus. E o tăcere totală din partea lor. Le-am scris chiar și un mesaj de adio, spunându-le că dacă nu sunt bine informați, dacă nu știu că bombele rusești cad pe pământul ucrainean, le spun eu că asta chiar se întâmplă, că suntem bombardați cu generozitate, că depun mărturie că nu există în Ucraina naziști, că nu e vorba de nici un atac al Ucrainei împotriva Rusiei, că le spun adio și că observ că tăcerea lor țipă.
Propaganda rusă a spălat creierele oamenilor și face asta deja de mult timp. Această atitudine foarte agresivă față de ucraineni a început în 2014, când Rusia a început să piardă controlul. Jurnaliștii ruși au început să vorbească despre ucraineni cu dispreț, spunând că suntem asasini, că nu suntem un stat, nu suntem un popor, nu suntem capabili să ne guvernăm singuri – toate acestea se regăsesc de altfel până azi în discursul lui Putin. Ne umileau la televizor și erau extrem de agresivi împotriva americanilor. E suficient să asculți media rusească și înțelegi acțiunile pe care le vor face.
Naivitatea și lipsa de înțelegere profundă a lucrurilor din partea noastră a venit poate din faptul că nu dăm suficientă importanță politicii, că nu urmărim suficient evoluția situației din alte țări, că nu protestăm atunci când mai avem încă timp să protestăm, pentru ca istoria să nu fie scrisă din nou la fel. Rușii au înghițit fără probleme toate poveștile spuse de Putin. Ignoranța noastră politică ne face să-i lăsăm pe dictatori, pe asasini, să acționeze. E naiv să spunem mereu că asta nu ne privește. Pentru că acum ucrainenii spun, în timp ce sunt zguduiți de bombardamente: Doamne, deci prin asta au trecut cei din Donețk, din Georgia, din Siria.
Cum vă raportați acum la ideea de patriotism?
Ucraina o iubești sau nu. Asta poate vine odată cu laptele pe care-l primești de la mama ta sau poate pur și simplu prin educație. Ești patriot sau nu ești. În Ucraina, patriotismul are altă valoare poate și pentru că suntem un stat tânăr, care a avut parte deja de multe încercări de-a lungul ultimilor treizeci de ani. Am avut momente foarte intense în istoria noastră. Am vrut să fim ucraineni, am vrut să rămânem ucraineni, am vrut să ne apărăm limba și cultura, teritoriul nostru.
Vă imaginați înainte că Volodimir Zelenskii ar putea deveni un asemenea lider pe timp de război? Era previzibil parcursul lui?
Nu era deloc previzibil. Chiar dacă a avut o frumoasă majoritate la alegeri. N-o să ascund că nu am votat pentru el. A avut parte de critici din partea opozanților săi și asta pe bună dreptate, pentru lucruri reale pe care ar fi trebuit să le facă și nu le-a făcut. Între timp, pierduse foarte mult în popularitate. Dar este acum conducătorul unei țări aflate în război și absolut toți opozanții, toate partidele îl susțin, nu există nici un ucrainean care să spună nu împotriva lui, pentru că trebuie să fim uniți. Este evident că unul dintre punctele sale forte este comunicarea și astfel reușește să unifice toate forțele pentru a se opune acestui teribil asasin. Știe ce trebuie făcut în acest moment, ca un adevărat șef de stat. Există probabil lucruri care n-au fost făcute în acești ultimi doi ani, mai ales în ceea ce privește armata, care nu a fost prioritatea sa. Prioritatea lui Zelenski a fost infrastructura drumurilor, armata a fost lăsată deoparte, cred că asta e cu adevărat o eroare a acestei perioade care a precedat războiul.
„Libertatea pentru ucraineni nu e un simplu cuvânt.”
Sper din tot sufletul că toți soldații sunt uniți, la fel ca toți conducătorii. Trebuie să fim foarte vigilenți. Rețelele sociale, fotografiile de la fața locului, postările ne dau posibilitatea să aflăm cum stau lucrurile, care e realitatea. Toți cei care erau împotrivă, toți cei care au vrut să profite de război, care au băgat bețe-n roate, pot fi văzuți și vor fi descoperiți și după. Trebuie să fim atenți și să revenim la subiectele acestea după.
Ucraina e o țară democratică, cu o presă liberă, oamenii își aleg singuri președintele. O dovadă în acest sens e că de fiecare dată la alegeri am avut alt președinte, că oamenii au simțit în cazul lui Viktor Ianukovici că alegerile au fost falsificate. Esențial este să păstrăm democrația după terminarea războiului, să avem mintea limpede pentru a alege, pentru că libertatea pentru ucraineni nu e doar un simplu cuvânt. Există diverse forțe în Ucraina. Și o diversitate mare în ceea ce privește opiniile politice, cultura, religia, nu e o singură voce. E dificil să găsești un echilibru între toate aceste voci, însă acum, în fața unui asemenea imperiu trebuie să rămânem uniți.
Credeți că ar exista posibilitatea unei treziri la realitate, a unei conștientizări din partea poporului rus?
Totul e posibil numai dacă sunt numeroși. Cu cât sunt mai mulți în stradă pentru a protesta, cu atât mai mult e posibil. Dar au trecut deja foarte mulți ani de când toți opozanții regimului au început să fie eradicați în Rusia, unde nu există decât un sigur canal de televiziune care vorbește. Nici o altă sursă de informare. Aș mai spune și că mulți dintre ruși, chiar dacă nu toți, au un sentiment de superioritate. Ei cred că rușii sunt cei mai puternici, mai mari - o situație foarte confortabilă. Cine nu ar vrea să se simtă rus și să vorbească despre marea cultură rusă, marele popor rus? Se ascund în spatele acestor vorbe. Ca și cum celelalte culturi nu ar fi la fel de mari și importante. Poate că ar trebuie să iasă din casele lor, din satele lor și să călătorească un pic în lume, ca să comunice cu restul oamenilor care nu sunt mai puțin inteligenți decât ei. Din păcate, în acest moment trăiesc într-o societate închisă, din punct de vedere a informației. Sunt blocați de peste tot, sunt izolați din exterior, prin sancțiunile economice, pentru a nu mai putea finanța armata. Să sperăm că unii dintre ei vor deschide ochii asupra situației reale în care se află, asupra acestei „mici operațiuni militare”, care deja durează cam mult.
Această „mică operațiune militară” se derulează în continuare și suntem deja la mijlocul lui aprilie.
Da, și mă gândesc la familia mea, la rudele mele apropiate și îndepărtate care au rămas în Ucraina. Din fericire, nu se află în zonele intense ale conflictului. În același timp, continui să cred că am avut nevoie de acești treizeci de ani de independență ca să ne construim ca națiune, să ne regăsim istoria și cultura. Și oricare ar fi durata acestui război, costul său dureros, aceasta va fi victoria noastră, a tuturor - ucraineni și europeni.
