Când îți pică-n mână textele Ralucăi Feher, poate să te uite Dumnezeu în fața lor, fiindcă n-ai impresia că citești, ci c-o asculți cum îți povestește cu vervă, (auto)ironie și foarte mult umor despre câte-n lună și-n stele. Sau despre ce și pe cine-a întâlnit pe drumurile ei. Mai dai o pagină și-nc-o pagină și-o însoțești într-un avion înghesuit; pe-o străduță dubioasă dintr-un cartier care, deși e la celălalt colț al lumii, capătă în poveștile ei familiritatea unui colț de Drumul Taberei; la cine știe ce atracții turistice pe care le vezi dezbrăcate de retorica glossy a pliantelor turistice; la masă în vreo bodegă cu mâncăruri exotice și tot așa, până nici nu-ți dai seama cum termini câteva sute de pagini. Deși e la a treia carte de călătorii, Feher nu scrie atât de mult despre locuri, cât scrie despre oameni și cum își așează viețile prin fărâmele lor de lume. Iar când scrie despre ei, simți mai degrabă ce-aveți în comun, în ciuda faptului că, de pildă, tu locuiești într-un oraș românesc, unde bate clopotul ortodox de Sfântul Nicolae, iar ei își văd de treabă într-o țară unde aproape jumate din populație se declară atee sau gnostică. Și fiindcă Raluca Feher (care atunci când nu călătorește e director de creație la agenția CAP și se ocupă de activitatea Frontline Club România) a lucrat multă vreme în presă, împrumută poveștilor ei de călătorie multă luciditate exersată ca jurnalist, încercând să înțeleagă și să-i explice ce-i mână-n lupta de zi cu zi pe cei cu care ajunge să stea de vorbă.
A făcut toate astea în primelei ei două volume - America dezgolită de la brâu în jos I și II - și continuă s-o facă, fără să-și piardă câtuși de puțin energia, în Splendidul Loc al Fericirii Supreme, volum publicat la Editura Trei care adună laolaltă patru călătorii: Mongolia în 2009, Coreea de Sud în 2013 şi Japonia în 2007 şi apoi în 2015. Înaintea lansării Splendidului Loc - care va avea loc mâine, la ora 18:30, la Cărturești Carusel -, am stat de vorbă cu Raluca despre ce o ține în mișcare și ce avem de găsit pe drum.
Când, unde și cum s-a întâmplat prima ta călătorie într-o țară străină? Ce te-a bulversat cel mai tare atunci?
Prima călătorie a fost în Olanda în 1997, eram reporter la Protv şi am fost trimisă la un workshop pentru jurnaliştii din zone cu probleme inter-etnice. Erau mulţi sârbi, croaţi, sloveni, bosniaci, macedoneni, un bulgar cu aer prosper, un băiat de la Târgu Mureş cu părul prins în coadă, nişte unguri, albanezi. Îmi amintesc mirosul de gofre, cum s-a zguduit avionul mărunţel în drumul lui de la Amsterdam la Maastricht, luminile de sărbători şi abisul care se căsca sub scara pe care urcasem la baie, în coffee shopul unde m-au târât o slovenă, un croat şi bulgarul prosper. M-a bulversat, pe bune, ăsta e un verb care chiar mi s-a întâmplat, calitatea lucrurilor. Chestie de miros, textură, aromă. Nu păreau să opereze cu produse contrafăcute. Simţeam, deşi nu eram capabilă atunci să spun de unde mi se trage, că am de-a face cu onestitate în forma ei meșteșugăresc-capitalistă la care tindeam, dar la care nu reuşeam să ajungem din cauza lui Ion Iliescu.
Călătoriile au devenit, mai ales în ultimii ani, un fel de graal pentru din ce în ce mai mulți. De ce crezi că se întâmplă asta, ce promit ele, ce avem de găsit?
Ştiu că ăsta e clișeul vestit, dar n-am ce face și-l zic: te găseşti pe tine. Nu vorbesc aici de oamenii care bagă shopping la Milano sau zac închişi într-un all inclusive în Antalia. Ei nu se găsesc pe ei, ci doar preţuri mici şi porţii de mâncare generoase. Sau poate asta sunt ei.
Nu vorbesc nici de migraţia estivală în Grecia, deşi trebuie să spun că acest contact cu serviciile greceşti este un element civilizator care a schimbat mult, în bine, aşteptările noastre. Vorbesc de călătorul mânat de curiozitate, nu de dorinţa de a se prăbuşi pe un şezlong. De cel care ştie că nu există o singură versiune a unui loc, ca o formulă chimică unică din care este creat un anume compus. Brazilia sau Coreea, Japonia sau India interacţionează cu tine şi din această potrivire a valențelor atomilor tăi cu valențele atomilor lor, ies suc de portocale sau tocăniţă de fasole sau jelibone cu gust de ananas. Iar unicitatea interacţiunii te defineşte. Pentru că, la începutul călătoriilor tale eşti o masă amorfă, un bloc de marmură în care fiecare zi sapă, eliberându-te din piatră.
Am tot citit povești despre oameni – mulți dintre ei cu ceea ce numim joburi creative – care-și pun cariera de-o parte și o iau la drum sau care aleg să-și facă munca on the road. Cum să-nțelegem fenomenul ăsta? Se trezește la viață exploratorul din noi?
Eu am avut baftă să lucrez în presă şi să fiu trimisă în 1999 de către Curentul, corespondent de război în Macedonia şi Albania în timpul faimosului NATO strike against Yugoslavia. Astea 2 luni sunt cele care m-au format pentru călătorie de performanţă.
După 1999, am încercat să călătoresc cât am putut de mult, dar nu am reuşit mulţi ani de zile să regăsesc ceea ce descoperisem în Albania şi Macedonia. Numai după ce am trecut printr-o criză personală am găsit curajul să recunosc că eram un hoţ de timp, un hoț ineficient, furând timp la borcan, consumându-l rapid şi conspirând alte câteva luni cum să ajung iar la cămara sa mai fur un borcan. Nu am realizat că naraţiunile astea în care intrăm, minciunile pe care ni le spunem sunt cele care ne ţin captivi, care nu ne lasă să plecăm nicăieri. Chiar dacă suntem pe o plajă în Belize, noi locuim mental tot în apartamentul din Piaţa Iancului. Şi pentru că oamenii creativi sunt cei care îşi scriu cele mai bune povestioare cu care să se mintă, probabil ei sunt şi cei mai nefericiţi cu cele două realităţi între care balează: ce îşi doresc şi ce se mint că îşi doresc. Nu cred că brusc devin exploratori, ci unora dintre ei le crapă sistemul, exact cum mi-a crăpat mie, şi rămân cu o singură potecă. Pe care o urmează.
Ești la a treia carte de călătorii. Cum ai ales locurile astea despre care ai scris și care ar fi cel mai important lucru pe care-l cauți atunci când alegi o destinație?
Mă interesează poveştile pe care le scriu naţiunile. Umbrele pe care le lasă ele. Acum plec în Mexic. Voiam de mult timp să merg acolo, cum mă, n-ai fost în Mexic? Nu. Ce ştim despre Mexic? Carteluri, tequila, Corona, tacos, Acapulco, Cancun, mariachi, sombreros, Inarritu, Cuaron, Bernal, del Toro, Chichen Itza, azteci, Montezuma, Cortes, dias de los muertos. Pentru maică-mea e simplu: ce cauţi tu măi acolo, aia sunt lumea a treia. Sunt a 14-a economie a lumii, se pregătesc, probabil, de o invazie de americani post Trump. Sunt o ţară de-o diversitate fabuloasă, dar noi ştim despre ea că e plină de drog lorzi, că Mel Gibson şi Michael Douglas şi-o dau parte în parte cu drog lorzii. Şi nici nu vrem să ştim mai mult, poate doar să mergem undeva la mare, apa azurie, într-un all inclusive şi apoi țup înapoi acasă, la Grădina Maicii Domnului unde totul e tihnit.
Ca să îţi răspund. Sunt țări pe care pot să taguiesc cuvinte, dar despre care nu ştiu nimic decât aceste etichete pe care le-au pus alţii. Sunt țări despre care nu ştiu nimic, pe care vreau să le descopăr. Am constatat că e foarte important mirosul unei ţări şi că nicio carte sau film nu îţi pot transmite asta.
Ce te face călător și ce te face turist?
Lipsa timpului şi a interacţiunii oneste cu locul te ţine în postura de turist.
Cărțile tale sunt pline de umor și de înțelegere pentru oamenii pe care-i întâlnești pe drumurile tale, indiferent de lucrurile care vă fac diferiți, iar cărțile tale nu-s prea mult despre locuri, cât sunt despre oameni. Ți-a fost de la bun început la îndemână să comunici cu oameni diferiți, cu care uneori nu împărtășești nici limbă sau mai degrabă ai învățat asta pe drum? În ce context ai simțit cel mai evident alteritatea, l-ai recunoscut pe celălalt ca fiind foarte diferit de cine și ce ești?
Oamenii sunt la fel. Civilizaţiile sunt diferite. Indienii sunt agresivi-infantili, coreenii sunt altruiști-onești, mongolii sunt naționaliști-animiști. Cel mai greu îmi este cu românii. Pentru că sunt româncă şi, cu toate astea, ei îmi sunt cel mai departe. Undeva, nu ştiu în ce moment al istoriei noastre, eu m-am despărţit de ei şi merg pe drumul meu. Sunt agresivi, inepţi, inculţi, obraznici, cocalari, descurcăreţi. Şi-au pierdut orice urmă de bun simţ, de curiozitate.
Ce leagă poveștile din Splendidul loc?
Mi-am zis să scriu despre Asia. Şi am ales ţările care sunt cele mai puţin călcate de români. Mongolia e mai mult Rusia decât Asia, nu are dansatoare exotice, condimente şi plaje albe, doar motoriştii obsedaţi de Ewan McGregor ajung să-şi blesteme zilele în hârtoapele din Gobi. Coreea face telefoane şi miliarde de vizualizări cu Gangnam Style, dar câţi dintre voi aţi mers la Seul şi câţi dintre puţinii care au fost în Seul au mers mai departe, să vadă şi restul ţării? Japonia, aici e altă treabă, mulţi ar vrea să ajungă în Japonia, dar sunt ţinuţi departe de preţurile mari. Mai mult, Japonia are o grămadă de layere pe care nu le vezi, orbit de bias-ul pe care ţi-l oferă industria de entertainment: în Japonia sunt roboţi care nu au timp de nimic, dorm într-un soi de penare, sunt neoane şi tehnologia a ajuns la niveluri uluitoare. Japonia este departe de a fi asta. Are o civilizaţie complexă, ca un iceberg pe care doar cel care bagă capul sub apă, poate să îl observe.
Cum jonglezi cu timpul să poți face toate lucrurile pe care le faci, să mergi prin lume, să muncești, să Frontline, să scrii?
Nu am timp. Îmi fac. Îmi cam țâțâie fundul că am aruncat prea multe portocale în aer şi nu o să reuşesc să le prind pe toate, dar asta e. Până una alta iese, pentru că nu fac lucrurile astea singură. Călătoresc cu Iulian şi tot el mă ajută şi cu Frontline. La scris nu se bagă, cum nu mă bag eu la fotografie.
Care ar fi lucrul cel mai important cu care rămâi după ce ai văzut o bucată bună de lume?
Nu am un top al lucrurilor importante, dar am învăţat că aroganţa nu face bine la om. Că ideile preconcepute sunt ca nişte ochelari de soare folosiţi într-un hol neluminat de bloc. Că, într-un fel, de ce ţi-e frica nu scapi şi că generozitatea îţi întoarce însutit experienţele. Că oamenii sunt peste tot la fel, ştiu, mă repet, dar că unii au crescut la orfelinat şi alţii la palat, trebuie să ai răbdare şi să nu sari la concluzii pripite. Şi că există timp să vedem lumea, dar noi toţi alegem să ne minţim că nu îl avem, pentru că ne place să alergăm pe rotița noastră de şoricei albi.
Dac-ar fi să scrii o carte de călătorii feheriene prin România, unde te-ai duce și pe ce-ai fi cu ochii?
Ştii bancul cu nenea care merge la medic şi îi spune în timp ce se atinge cu degetul arătător:
- Domnule doctor, sunt distrus. Mă doare dacă mă apăs aici. Dar mă doare şi dacă mă apăs pe pulpa, aici şi dacă mă apăs pe burtă, aici, şi pe braţ, aici şi pe fund, aici.
Doctorul urmăreşte cu atenţie traseul degetului pacientului şi spune:
- Normal. Aveţi degetul rupt.
România este un subiect care mă doare. Posibil pentru că am eu degetul rupt.
