Ceva vechi: jazz, ragtime, Motown, Doo Wop și swing, voci unduioase în fața unui microfon vintage, paiete, dans. Ceva nou: Internet, Twitter, YouTube. Ceva împrumutat: toate hiturile comerciale din ultimii ani, de la Lady Gaga și Katy Perry la The Strokes și The White Stripes. Ceva deloc albastru: Postmodern Jukebox, un proiect muzical inițiat de pianistul Scott Bradlee în 2011, înnoadă aceste două capete ale ultimului secol de muzică și tehnologie, le face fundă și le aduce miercuri, 29 martie, la Sala Palatului din București.
N-ai auzit niciodată de Postmodern Jukebox? Nu ești unul dintre cele 2,6+ milioane de subscriberi ai canalului lor de YouTube? Nu le-ai dat niciodată share & play pe Facebook, ca să poți să-i lași să curgă pe final de zi de lucru, înainte să ieși la dans? Nicio problemă. Ți-am pregătit noi un playlist introductiv într-ale tonomatului postmodern și, bonus!, am și stat un pic de vorbă cu contrabasistul Adam Kubota, unul dintre cei peste 70 de muzicieni din colectivul PMJ. Ca să înțelegi cum reînvii niște genuri muzicale vechi de 100 de ani în anii 2010, care-i tot hype-ul cu „fenomenul” PMJ și cum funcționează rețeta magică internet + nostalgii = <3
Scena9: V-am descoperit în 2009, când a tweet-uit Neil Gaiman despre voi – am devenit fan prin alianță. Alți fani celebri mai aveți?
Adam Kubota: Hmm... Păi, ne-a re-tweet-uit și Gwen Stefani, ne-a re-tweet-uit și Beyoncé. Vedetelor pare să le placă mult de noi, deci cred că ne descurcăm onorabil. (Râde.) Am avut tot felul de celebrități în public la concerte, e de bine.
Dar de artiști supărați că le-ați „furat” piesele ați avut parte?
Nu, n-am prea primit feedback negativ. Cred că asta se datorează faptului că suntem niște muzicieni atât de buni – nu e ca și cum le distrugem melodiile sau ceva. Și aranjamentele muzicale sunt foarte bune: chiar schimbă înțelesul pieselor și le adaugă un strat în plus de măiestrie artistică. Deci eu unul n-am prea auzit pe nimeni să se plângă c-am făcut un cover după piesele lor. Cred că-i ajută și pe ei, pentru că așa ajung la un public mai larg și își extind piața, nu? Gen, maică-mea, care are 74 de ani, e azi fan al piesei All about that Bass. N-o știa înainte. Artiștii originali câștigă din asta și bani și expunere, deci n-au motive să nu le placă.
Cu toate astea, persistă preconcepția că mediul online încurajează plagiatul și promovează „hoții de idei”. Tu cum te raportezi la ideea de originalitate în era internetului?
Asta-i o întrebare mare. Mie unul internetul mi se pare super tare, pur și simplu pentru că le permite oamenilor să colaboreze în moduri la care nu aveau acces până acum. Dincolo de frontierele naționale. Poți să înregistrezi o idee și să o trimiți cuiva și gata! Îmi mai place foarte mult și democrația internetului. Habar n-am dacă formația noastră ar mai fi ajuns celebră în absența sharing-ului de pe YouTube. Probabil ar fi durat mai mult. Așa, oamenilor le-a plăcut pur și simplu. N-au fost nevoiți să aștepte să ne descopere altcineva și-apoi să le spună: „Trebuie să vă placă asta!” Am putut să împărtășim muzica asta direct cu ei, iar ei au hotărât pe cont propriu s-o dea mai departe către prietenii lor. Ăștia au dat-o la rândul lor mai departe și, drept urmare, au cumpărat bilete la concertele noastre.
Mie mi se pare foarte mișto că n-a mai trebuit să trecem prin industria muzicală. Că am putut să ajungem cu muzica direct la fani. Că am eliminat intermediarul. E foarte tare așa, pentru că am reușit cumva să creăm o legătură mult mai personală cu fanii. Știi că ne citim tot timpul toate comentariile?
Aoleu, pe bune?
Da, cu bune și cu rele. Ai mai citit și tu comentarii de la revistele online, știi cum e – unele-s destul de nasoale. (Râde.) Dar, în general, ale noastre sunt super, super pozitive. Oamenii simt că au o relație directă cu noi, unii ne dau recomandări de piese – pe care noi chiar ajungem să le folosim. Avem cover-uri rezultate din sugestiile făcute prin comentariile de pe YouTube. De altfel, Scott Bradlee are o serie întreagă de clipuri pe Instagram care se cheamă Pianogram – cântă cover-uri la pian exclusiv la cerere. Interacționează tot timpul cu fanii, iar asta-i una dintre frumusețile internetului, nu?
Dincolo de faptul că vă ajută netul, cum funcționează proiectul ăsta mamut, cu un video nou în fiecare săptămână și peste 70 de artiști implicați?
Totul începe de la Scott Bradlee. El ține destul de mult la ideea lui de etică profesională. Are mintea setată pe asta. Îmi aduc aminte că spunea acum o vreme: „Dacă vrem să avem succes cu proiectul ăsta, tot ce ne trebuie e disciplina necesară ca să producem un video pe săptămână. Cu un video pe săptămână o să ne creștem încet numărul de spectatori.” Și asta a și făcut. Și se ține de asta până-n ziua de azi. Chiar și când plecăm în turneu are câteva clipuri „pe țeavă”. Nici nu mai țin minte când și-a luat ultima dată o săptămână de pauză. Cred c-a fost demult, când abia ne apucasem de turnee. Acum e mult mai pregătit.
E cumva destul de simplu, pentru că avem foarte mare succes și lucrăm cu o grămadă de oameni. Ne știe lumea, așa că ne caută activ pentru colaborări. Iar cei cu care colaborăm ne recomandă la rândul lor alți artiști buni cu care să lucrăm pe viitor. În plus, noi nu suntem o formație în sensul strict al cuvântului, ci un proiect. Când eu sunt plecat în turneu, clipurile se filmează cu alt contrabasist și tot așa. Rotația funcționează destul de bine.
Dar dacă ai putea să inviți orice legendă a muzicii să cânte un cover cu PMJ, lângă cine-ai vrea să cânți la contrabas?
Hah, wow. Păi... Mi-ar fi plăcut să-l văd pe Duke Ellington în combinația asta. Era așa un muzician extraordinar: aranjor, lider de trupă, pianist. Și, pe vremea lui, tot asta făcea: lua melodii populare și le transforma în standarde de jazz, deci mi s-ar părea foarte interesant să văd ce-ar face, dacă ar vrea să colaboreze cu noi. Și dacă aș putea să le aud pe Billie Holiday sau Ella Fitzgerald cântând un cover PMJ – s-o aud pe Ella că face scat, wow. Și o să-l mai arunc în oala asta și pe Jimi Hendrix, pentru că era incredibil. Dacă există vreo firmă de holograme în România, vorbim cu ei, poate ne iese.
În caz că nu sare nimeni cu ofertele, dar ai de gând să vii la concert și să te bucuri de el, Adam îți recomandă să asculți albumul „PMJ Essentials” înainte. Sau pe oricare dintre celelalte, cu titluri precum „Emoji Antique”, „Clubbin’ with Grandpa” și „Selfies on Kodachrome”. Sau să-ți retrăiești tinerețea muzicală din cluburi, pe acorduri din tinerețea muzicii de dans, după cum urmează:
