Tânăr scriitor și fost jucător de hockey, François-Henri Désérable este unul dintre numele noi ale literaturii franceze. Recent, a venit în România la invitația Institutului Francez, pentru o serie de întâlniri cu cititorii în jurul celui mai recent roman al său, Un anume domn Piekielny. Romanul a fost nominalizat la cele mai importante premii literare din spațiul francez și a primit anul trecut Premiul Goncourt - Alegerea României*. A fost publicat în limba română la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Adinei Dinițoiu.
Un anume domn Piekielny e un roman spectaculos în care autorul pleacă pe urmele domnului Piekielny, un personaj straniu care apare episodic în romanul autobiografic al lui Romain Gary, Promisiunea zorilor. Désérable reconstruiește printr-o anchetă literară existența acestui personaj, pe care îl smulge din uitare și anonimat, provocându-ne în același timp să-l (re)citim pe Gary. Particularitatea cărții stă în confruntarea pe care o propune autorul între spațiul ficțional în curs de construcție și propria sa biografie.
M-am întâlnit cu François-Henri Désérable la librăria Humanitas de la Cișmigiu ca să discutăm despre domnul Piekielny. A fost un dialog relaxat și amical, între două persoane pentru care literatura franceză, în orice formă a sa, este mereu punctul de plecare în orice reflecție literară. Am discutat despre viața de scriitor, parcursul și afinitățile literare, dar și despre participarea la lumea concretă, exterioară, despre ceea ce scrie și ceea ce a scris deja, ca o retrospectivă a carierei sale literare intens salutată în Franța.
* Premiul Goncourt - Alegerea României este versiunea românească a prestigiosului premiu Goncourt acordat în fiecare an de Academia Goncourt din Franța. Alegerea României reunește studenți de la departamentele de franceză din țară, care timp de două luni citesc cele unsprezece romane selectate la început de septembrie și se întâlnesc la sfârșitul lunii octombrie pentru a dezbate și alege unul dintre romane. Studenți din anul întâi de licență până în anul trei de doctorat dezbat titlurile aflate în competiție, analizează tendințele listei și noile direcții literare din spațiul francez și premiază romanul care inovează atât la nivelul formei narative, cât și la nivel tematic. Anul trecut, am condusul juriul Universității București care a premiat Un anume domn Piekielny, pe care l-am considerat unanim un roman sclipitor și unic.
Dacă aș căuta numele François-Henri Désérable pe Google, așa cum ai făcut tu cu numele domnului Piekielny la începutul cercetării tale, aș găsi destul de multe informații despre tine și despre parcursul tău literar. Dar ce ți-ai dori să știe cititorii tăi, în primul rând?
François-Henri Désérable: Hmm... Există un scriitor franco-american, Jonathan Littell, care a publicat un roman, Les bienveillantes (tradus în română cu titlul Binevoitoarele la editura Rao), acum câțiva ani, pentru care a primit Premiul Goncourt în 2006. Cartea vorbește despre masacrele naziste din Europa de Est, cu precădere despre cele din Ucraina. Littell refuza interviurile și într-o zi a fost întrebat care este motivul. Răspunsul pe care l-a dat mi se pare unul destul de corect. Să încerci să cunoști un scriitor ca să afli mai multe despre opera lui este ca și cum ai încerca să ucizi regele... să decapitezi regele ca să afli secretul câmpului său de luptă. Același lucru îl spune și Proust în eseul său, Contra lui Sainte-Beuve. Prefer să îmi fie citite cărțile și să găsească cititorii într-un fel drumul spre cărțile mele. Povestesc destul de mult despre mine în cărțile mele, mai ales în Un anume domn Piekielny, și nu mi-aș dori să se facă distincția între ceea ce este ficțional și ceea ce este realitate. Așadar, da, prefer mai degrabă ca cei care vor să afle mai multe despre mine să-mi citească literatura.
„Memoria e despotică, schimbătoare şi selectivă, ea triază arbitrar , după bunul ei plac. Aşa poţi uita, încetul cu încetul, chipul bunicii, dar rămâi cu amintirea vie, precisă, imuabilă, a unei partide de scrabble cu ea. Unde e, aşadar, logica? N-aş putea spune. Uităm titlurile fil- melor pe care le-am văzut, ale cărţilor pe care le-am citit, dar ne aducem aminte de o scenă, de o frază, sau chiar de un capitol întreg. Nu uitasem capitolul VII din Promi- siunea zorilor. Şi, cu siguranţă, nici numele de Piekielny.” (François-Henri Désérable, Un anume domn Piekielny, p.23)
Când ne-am oprit la Un certain M. Piekielny pentru Premiul Goncourt - Alegerea României, am fost fascinați de subtilitatea și înțelepciunea cu care te raportezi la arta narativă. În Un anume domn Piekielny, vorbești despre puterea literaturii și despre ceea ce literatura se dovedește a fi în cele din urmă. Este, poate, miza cea mai remarcabilă a cărții, această literatură care se scrie în timp ce reflectează asupra propriei existențe. Proustian, dar foarte în maniera Désérable. Așadar, ce facem cu literatura?
Ce facem cu literatura? Hm... hai să vedem. În primul rând, încerc să nu fac chestii academice. În ultima vreme s-au publicat foarte multe romane academice. Nu mă mândresc neapărat cu asta, dar dacă e ceva de care sunt mulțumit, atunci e senzația că acum, după ce am scris-o, nu aș mai scrie la fel, adică îi găsesc defecte la fiecare relectură, dar cred că nu e o carte academică și că cititorul, citind acest roman, o sa își zică ,,ah, nu am mai văzut asta în altă parte, mi se pare o carte destul de singulară. Adică, sper să fie o carte singulară. Ca și cum dacă o tânără ar veni aici, s-ar așeza lângă noi și ar închide ochii în timp ce ne-ar asculta discutând, ar putea face distincția între vocea mea și vocea ta. În multe cărți care sunt scrise astăzi nu recunoaștem vocea unică a autorului. Asta ar însemna ca un cititor care citește o carte să o poată deschide la întâmplare, la oricare pagină și să recunoască imediat scriitura autorului. Cred că spre asta ar trebui să tindă scriitorii.
Criticul și teoreticianul Roland Barthes zicea chiar așa, că visul suprem al oricărui scriitor este să fie inconfundabil... E, în același timp, și punctul cel mai greu de atins în scriitură.
Exact, așa văd și eu lucrurile. tim cu toții că o carte înseamnă o istorie a scriiturii înainte de a fi o scriitură a unei istorii. Nu sunt dintre cei care pretind că doar forma unei cărți este valoroasă și că ar trebui să ne descotorosim de exigența fondului, dar forma primează întotdeauna.
Ești un scriitor detectiv? Tu montreras ma tête au peuple, Évariste, Un certain M. Piekielny (Un anume domn Piekielny). Te afli întotdeauna în căutarea a ceva ce nimeni înaintea ta nu a mai văzut. Ce cauți atunci când scrii ?
Da, scriitor detectiv! Sunt, mai ales în Dl. Piekielny. Știi, adesea când scriu un text, un roman, am în minte un soi de text referință, un alt text deja scris, al unui alt scriitor, și termenul folosit pentru a desemna asta este un termen pe care voi, universitarii, îl cunoașteți foarte bine, este hipotextul. De exemplu, pentru Évariste, aveam în minte un text al lui Pierre Michon, Rimbaud le fils. Și pentru Un anume domn Piekielny am avut în minte un text al lui Patrick Modiano, care se numește Dora Bruder, pe care îl cunoști cu siguranță. Este o anchetă pe care o întreprinde Modiano, după ce găsește într-o zi din întâmplare o știre într-un ziar, Paris Soir, despre această fată, Dora Bruder, - un anunț scris de părinții ei în 1982. Cam așa era articolul: căutăm o fată, ochi albaștri, 15 ani, pe nume Dora Bruder etc. etc. Modiano descoperă anunțul, încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Dora Bruder și află că a fost găsită, internată și apoi deportată la Auschwitz și că a murit acolo. Iar Modiano povestește tot parcursul acestei anchete. Și eu, când am început să scriu povestea domnului Piekielny, am avut în minte Dora Bruder de Modiano, deci, categoric, sunt un scriitor detectiv, am putea spune chiar scriitor detectiv modianesc. (Râde)
Apropo de Patrick Modiano, știu că ești un mare admirator al său. Există în roman acest episod foarte amuzat în care stai de vorbă cu Clément (Clément Bénech, scriitor francez, n.m.) și discutați despre vestea că Modiano a primit Premiul Nobel. Chiar zilele trecute îmi spunea cineva, ajungând la acest episod: A, cred că Désérable nu es foarte mare fan Modiano! Și eu i-am zis, A, nu, nu, e un mare admirator al lui Modiano! Nu trebuie să cădem în capcană.
Absolut, ai dreptate! Chiar dimpotrivă, am fost extrem de încântat de vestea că Modiano a primit Premiul Nobel, dar într-un sport ca literatura avem dreptul de a fi exagerat de patrioți (Râde). Dar am fost foarte fericit pentru el când am aflat.
La ce te-ai gândit când ai terminat de scris romanul și i-ai trimis manuscrisul editorului tău?
Hmmm....
Să ne imaginăm, ai terminat de scris romanul și ai trimis manuscrisul editorului tău de la Gallimard. Primul gând?
E întotdeauna o perioadă de mare angoasă după ce termin o carte. Dar înainte să trimit manuscrisul la Gallimard, i l-am trimis lui Clément, care mi-a spus o primă părere. Clément este primul meu cititor și eu sunt primul lui cititor, de altfel mi-a dăruit carnetele lui, manuscrisele romanelor sale. Deci, i-am dat manuscrisul lui Clément și el mi-a spus părerea lui. Asta m-a încurajat să îl trimit editorului meu, la Gallimard, care mi-a răspuns foarte repede și a fost foarte entuziasmat. La început am fost extrem de liniștit, știi că autorii trimit manuscrisele foarte devreme, cu mult înainte de publicare. L-am trimis în ianuarie și a fost publicat în septembrie. Chiar mai devreme, de fapt, l-am trimis în noiembrie și a fost publicat în septembrie.
La aproape un an...
Da, la rentrée littéraire [toamna literară franceză în care editurile lansează majoritatea cărților publicate în fiecare an, n.m.] din septembrie se pregătește cu multe timp înainte și a trebuit să îl trimit foarte devreme. Și apoi am plecat în America de Sud pe urmele lui Che Guevara, iar când m-am întors, în iunie, abia atunci am început să fiu extrem de stresat și să mă gândesc că oricum e un eșec, că mi-am ratat textul și am fost într-adevăr foarte panicat. Apoi, după ce a apărut cartea, am început promovarea și totul a mers de la sine.
Cred că a oferi cuiva carnetul-manuscris este cu adevărat gestul suprem de prietenie literară. A oferi drept cadou unui prieten propria scriitură.
Absolut, sunt de aceeași părere. Și apropo de asta, am fost la BNF (Biblioteca Națională a Franței, n.m.) săptămâna trecută și mi-au făcut imensa favoare de a mă lăsa să mă plimb cam peste tot. Am fost în camera manuscriselor și a cărților rare și foarte vechi, m-am plimbat prin această încăpere răcoroasă și am avut ocazia să văd manuscrisul lui Proust de la În căutarea timpului pierdut, să văd manuscrisele lui Victor Hugo, să le iau și să le răsfoiesc. Tot căutând, am dat peste manuscrisul lui Apollinaire de la Alcools, corectat, pe care Apollinaire șterge toate virgulele, renunță la punctuație și dedică acest manuscris corectat prietenilor săi, pictorii Robert și Sonia Delaunay. Și discuția noastră mă face să-mi amintesc de acest episod.
Există un roman al lui Philip Roth care este dedicat lui Norman Manea, pe care l-ai evocat ieri, la conferința de la Cinema Elvira Popescu. Norman Manea povestește că erau foarte buni prieteni.
Grozav! Habar nu aveam, știu că Norman Manea trăiește la New York, l-am citit, dar nu cunoșteam această prietenie. Mi-a plăcut foarte mult Întoarcerea huliganului. Îmi place și Philip Roth foarte mult. A scris unele cărți care mi-au plăcut tare mult, altele mai puțin. Cred că printre preferatele mele este Complotul împotriva Americii. Ție care ți-a plăcut?
Da, e și una dintre cărțile mele preferate. Am citit cam tot Philip Roth, e printre scriitorii mei preferați. Primele titluri care îmi vin în minte acum sunt M-am căsătorit cu un comunist, Nemesis, Indignare, dar și alte titluri, ca La revedere, Columbus.
A, da, La revedere, Columbus, e proză scurtă și e chiar bună. Este prima lui carte parcă, nu?
Da, prima.
Asta mă face să mă gândesc că Philip Roth a început cu proză scurtă, la fel ca Milan Kundera. Și... la fel ca mine (Râde).
Ai evocat episodul bacului oral de franceză și cum l-ai cunoscut pe Romain Gary când te pregăteai pentru bac.
Nu cunoaștem deloc această carte a lui Gary, am auzit pentru prima dată de ea într-a 11-a, când mă pregăteam de bacul oral la franceză, pentru că profa noastră a pus-o pe lista de lecturi pentru examen și am început să o citesc și îmi amintesc foarte bine coperta care îl înfățișa pe Romain Gary îmbrăcat în aviator. Am adorat-o! Am zis că a fost singura pe care am citit-o pentru bac, dar nu e chiar așa, am exagerat puțin. (râde) Am citit câte puțin și din celelalte. Dar să zicem că e singura pe care am citit-o cu atenție și pur și simplu am adorat-o. M-am dus la proba orală de la bac exact cum povestesc în carte, ca un condamnat la moarte care își așteaptă execuția și am picat pe subiectul legat tocmai de Promisiunea zorilor. Am avut o notă bună la bac și așa s-a născut iubirea mea pentru Romain Gary.
Și te-ai întors câțiva ani mai târziu la Romain Gary.
M-am întors, da, câțiva ani mai târziu, la Gary. Am citit însă destul de repede după acest episod, la 18 ani, textele semnate de Émile Ajar (Romain Gary și Émile Ajar au fost pseudonimele scriitorului, regizorului, cineastului, aviatorului în cel de-al Doilea Razboi Mondial și diplomatului francez Roman Kacew, n.wiki.): La vie devant soi, Gros câlin, L’angoisse du roi Solomon. Și mai apoi am citit alte romane ale lui Gary. Dar când am publicat ancheta mea despre domnul Piekielny existau 25 de cărți scrise de Gary. Citisem poate șapte sau opt până atunci. Deci eram foarte departe de a fi citit integral opera lui Gary.
„Am rămas locului, stupefiat, cu apa curgându-mi şiroaie, pronunţând cu voce tare această frază: «La numărul 16, pe strada Wielka Pohulanka, la Wilno, locuia un anume domn Piekielny». Fraza aceasta venea de undeva. Pesemne într-o zi o citisem, o ținusem minte, se impregnase acolo şi rămă- sese aşa, imuabilă printre amintiri, aceste fragmente risipite, plutind ici-colo în limburi, şi care ţâşnesc uneori la suprafaţă, în mod neaşteptat.” (François-Henri Désérable, Un anume domn Piekielny, p.16)
Deci nu ți-ai propus să continui pasiunea pentru Gary prin acest roman, ai ajuns printr-o pură întâmplare la Vilnius, și tot printr-o pură întâmplare ai văzut acea placă pe care era scris numele lui Gary.
Da, a fost o pură întâmplare.
Dar când ți-ai dat seama de posibilitatea unui roman și ți-ai zis Iată! am un subiect de roman?
Foarte interesantă și dificilă întrebare! (Râde) Hm, am scris un articol imediat după ce m-am întors la Paris, pe care l-am publicat într-o revistă editată de Gallimard, în care îl salutam pe domnul Piekielny și povesteam cum a fost la Vilnius.
Ce revistă?
A, revista condusă de scriitorul Philippe Sollers.
Exact! Și am scris printre altele despre statuia lui Romain Gary la picioarele căruia cineva pusese un trandafir. M-am arătat mirat că încă mai există oameni care să pună trandafiri la picioarele scriitorilor. Idee pe care am reluat-o în carte. Și asistentei editorului meu i-a plăcut extrem de tare acest articol și mi-a zis că este un subiect în sine. La acel moment, publicasem Évariste și scriam un roman despre Veneția, am locuit la Veneția în acea perioadă, Clément a venit să mă vadă, el lucra atunci la romanul său Lève-toi et charme. Și lucram la acest roman despre Veneția și în tot acest timp îmi spuneam că am totuși chef de acest domn Piekielny, să fug pe urmele lui. La un moment dat am zis: gata, hai să începem. Și am abandonat proiectul romanului despre Veneția. Am simțit imediat că există posibilitatea acestui roman când am avut discuția despre articolul apărut în revistă, dar știi și tu, este foarte greu să renunți la un proiect la care lucrezi și să începi altceva.
Deci, l-ai abandonat și…
Da, și nu, nu îl mai reiau. L-am abandonat definitiv.
Ai început deja să scrii un treilea roman? La ce lucrezi acum?
Am petrecut extrem de mult timp făcând promovarea omnului Piekielny și încă nu s-a terminat, a fost o perioadă destul de încărcată. Scriu un jurnal de călătorie, am fost plecat în America de Sud, pe urmele lui Che Guevara și lucrez la un volum de poeme, mai degrabă un roman sub formă de poem, cu un format mobil, poeme care să alcătuiască o istorie, să poată fi citite ca un roman.
Care este rolul rețelelor sociale pentru tine? Ai un cont de Instagram care e ca un jurnal de călătorie. Putem recunoaște acolo urmele călătoriilor pe care le-ai făcut când lucrai la Un anume domn Piekielny. Éric Chevillard, unul dintre scriitorii tăi preferați, ține de ani de zile un jurnal online, L’autofictif. Ți se pare că ar putea juca un rol asemănător contul tău de Instagram? Are o anumită funcționalitate pentru literatura ta?
Da, Chevillard este un adevărat geniu! Cunosc foarte bine blogul său. Este tradus în română ?
În România este aproape un necunoscut, este tradus doar cu Opera postumă a lui Thomas Pilaster.
Păcat… Chevillard este unul dintre cei mai mari scriitori francezi!
Eu m-am gândit la blogul lui când m-am uitat pe contul tău de Instagram, doar că aici este ușor diferit pentru că este vorba despre imagini. Și mă întrebam dacă acest cont Instagram îndeplinește vreun rol pentru literatura ta.
Să zicem că eu nu țin un jurnal intim, spre deosebire de Clément. Pentru mine Instagram-ul este ca un jurnal de bord. Mă uit și mă întreb Hm, oare unde am fost în iulie, 2015? Înainte aveam un cont de Facebook, dar știi care este problema cu rețelele sociale? Nu prea putem lua distanță față de noi înșine și adesea devenim chiar ridicoli. Uneori, am postat câte ceva și mi s-a spus Ce crezi că faci aici? E cam mult. Și le-am șters pentru că aveau dreptate.
Da, pentru că totul este un decupaj. Ceea ce pentru noi este o experiență pentru ceilalți este o imagine. Ei nu pot cuprinde ceea ce se află în afara acestei imagini care le comunică prea puțin sau deloc.
Într-adevăr. Și mai este și partea narcisică a rețelelor sociale. E imaginea asta de care spuneai, pe care o construiești. Decizi ceea ce postezi în funcție de imagine. Din fericire, nu aveam Instagram când am publicat prima mea carte, căci cu siguranță aș fi cedat tentației autopromovării. (Râde)
Da, cred că ar fi fost un sentiment periculos, pentru un debutant care ar vrea să își afișeze cartea peste tot.
Da, exact, așa e. (Râde) Bun, zic asta, dar ultima fotografie pe care am postat-o e cu versiunea în română a cărții mele. Este totuși autopromovare, dar încerc să nu fac prea multă!
Ce autori recomanzi din spațiul francez, dar și din literatură străină?
L-am menționat mai devreme pe Eric Chevillard, deci el ar fi primul pe listă. Îi încurajez pe toți să citească Chevillard, tocmai s-au publicat 10 ani de însemnări din L’autofictif. Pierre Michon, Emmanuel Carrère, Jean Echenoz, Patrick Modiano, Annie Ernaux, Jean-Philippe Toussaint, Milan Kundera. Din literatura străină, Philip Roth, sud-americanii nu prea, aș mai zice Svetlana Aleksievici.
Ce citești acum?
Acum recitesc un volum de poezii de Paul Eluard, Capitale de la douleur. Și Goethe, Suferințele tânărului Werther.
Deci și Barthes cu Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit.
Da, absolut, Barthes! Se vorbește tot timpul despre el și trebuie citit! Citesc mereu mai multe cărți în același timp. Dar astea două sunt cele pe care le-am luat cu mine în România. Chiar înainte să vin la București, am citit Kira Kyralina de Panait Istrati.
Ce muzică asculți? Ce filme ai văzut în ultima perioadă și ți-au plăcut?
Nu știu dacă îți sună cunoscut sau asculți genul ăsta de muzică, dar ascult în cea mai mare parte și aproape doar asta, muzică franceză, cântece cu mesaj: Renaud, Benjamin Biolay, Juliette Armanet. Pentru mine, ei sunt poeții zilelor noastre.
În ceea ce privește filmele, filmul care mi-a plăcut extrem de mult și m-a marcat a fost Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri, care nu a primit nici un Oscar, dar a fost nominalizat, mi s-a părut splendid. Un altul care mi-a plăcut de curând este The Sister Brothers, regizat de Jacques Audiard. Merg de trei ori pe săptămână la cinema, îmi place să mă uit la filme pe un ecran mare.
Deci fără Netflix?
A, ba da. Dar nu prea mă uit la fime pe Netflix, mai degrabă la seriale.
Ce seriale îți plac?
Casa de papel, Orange Is the New Black, Homeland. Sunt foarte mainstream când vine vorba despre gusturile mele în materie de seriale. (Râde) Nu sunt foarte mare consumator, cred că ne-am putea petrece întreaga existență uitându-ne la toate serialele astea.
Deci, mai bine citim în loc să ne uităm la seriale?
Depinde, sunt seriale foarte bine realizate, uneori îmi face mai mare plăcere să mă uit pe Netflix decât să citesc anumite cărți. Știi, există cărți pe care frumusețea formală le scuză pentru absența intrigii. Dar mai sunt și cărți în care intriga este mai importantă, și atunci, în cazul lor, fără nicio îndoială, prefer să mă uit la un serial pe Netflix.
Spațiul literar din care provii este unul în continuă schimbare și criticii nu încetează să spună că literatura franceză contemporană este o literatură care se preocupă să remedieze, să facă bine, să facă dreptate celor uitați și necunoscuți, dar și să vindece traumele. În mod cert, romanul tău face dreptate domnului Piekielny și existenței sale său. Ce spui despre asta?
Da, într-adevăr, așa este. Aceeași idee a fost dezvoltată într-un eseu pe care nu am reușit încă să-l citesc, al lui Alexandre Gefen, la care am apreciat o altă carte, Vies imaginaires, antologia sa de biografii literare de la Plutarh la Michon. În prefața acestei cărți, există o frază care mi se pare foarte justă: ,,Aceste vieți reechilibrează în favoarea celor uitați de Istorie balanța nedreaptă a memoriei.’’
