La 75 de ani, Paul Steiger vorbește calm și așezat despre schimbările prin care trece jurnalismul. După 15 ani în redacția LA Times și 26 la Wall Street Journal, unde timp de 16 ani a fost redactor-șef, Steiger a fondat în 2007 ProPublica, o organizație neguvernamentală care-și propune să facă jurnalism în interes public și cu forță morală. Nu doar că a reușit, dar ProPublica este prima publicație care a primit vreodată un Premiu Pulitzer pentru un articol publicat exclusiv online. De atunci, materialele de jurnalism explicativ și de investigație au mai primit trei Pulitzer-uri, dintre care unul chiar anul acesta, la categoria serviciu în interes public, pentru o serie care documentează abuzurile poliției față de persoanele evacuate. ProPublica e un watchdog mereu pe fază și, într-un fel, practică un jurnalism umanist: analizează domenii vitale pentru cetățeni (de la sănătate, la educație sau imigrație), depistează problemele sistemice, le oferă oamenilor unelte ca să înțeleagă mai bine cum funcționează societatea. Anul trecut, de pildă, campania Dollars for Docs a făcut publice finanțările pe care le primesc medicii americani din partea companiilor farmaceutice, astfel încât pacienții pot vedea mai bine legăturile dintre medicamentele care le sunt prescrise și interesele financiare. Dintre cele mai recente proiecte ProPublica, Documenting Hate a implicat deopotrivă cititori și jurnaliști, pentru a documenta infracțiunile motivate de ură din SUA și a crea o bază de date dedicată presei, cercetătorilor și activiștilor. Cea mai nouă serie, Machine Bias, investighează felul în care algoritmii folosiți în tehnologiile curente încorporează și perpetuează prejudecăți, contribuind la menținerea inegalităților sociale.
De la epoca de aur a presei, când tirajele tipărite zbârnâiau și salariile jurnaliștilor creșteau, până la boom-ul internetului, care a revoluționat cu totul regulile jocului, Steiger a fost mereu epicentrul unor publicații importante, fie că e vorba de unul dintre cele mai puternice ziare pentru lumea de business sau de o platformă online, care le servește ca model jurnaliștilor cu aspirații la fel de înalte, dar din țări cu miliardari mai puțin generoși. Zilele trecute, jurnalistul american a fost unul dintre invitații mini-congresului de jurnalism Superziceri -Pioneers, organizat de Fundația Friends for Friends înainte de ediția a șaptea a Premiilor Superscrieri. După discuția cu alte Natalia Antelava, cofondatoare a proiectului Coda Story, și Jacqui Banaszynski, jurnalistă americană cu o experiență de 40 de ani și un premiu Pulitzer, am stat de vorbă cu Paul Steiger despre schimbările la față ale presei, despre internet și bătăliile lui pentru atenție, despre drumul din ce în ce mai greu spre adevăr.
Faceți jurnalism de 50 de ani. Care-au fost câteva dintre cele mai importante transformări pe care le-a traversat jurnalismul american în tot acest timp?
Am avut parte și de schimbări subtile, și de schimbări radicale. Din 1966 până în 2007, am lucrat la două ziare, dar fundamentul a rămas același - era o industrie foarte profitabilă, și salariile jurnaliștilor au crescut consistent în toată acea perioadă. După facultate, când m-am apucat de jurnalism, părinții și socrii mei erau îngrijorați că aș putea ajunge un om al străzii. Nu li se părea o meserie deosebit de respectabilă. Dar în ultimul deceniu cât am lucrat la ziar, absolvenții din Ivy League se băteau pentru un post de jurnalist, și mamele lor erau fericite.
Modelul de business de la bază a rămas, însă, la fel și lucrurile au început să se schimbe abia când companiile de familie care dețineau ziare au dat de banii altora și s-au prins că pot avea acțiuni tranzacționate la bursă, ceea ce le-a dat acces la mult mai mulți bani cu care să lucreze. Acest lucru a deschis și drumul fuziunilor, și peste tot în SUA au apărut conglomerate uriașe, ca New York Times Company, Times Mirror, care deținea LA Times etc. Asta le-a prins bine jurnaliștilor, fiindcă s-au putut crea departamente juridice mult mai mari, care să-i ajute atunci când cineva încerca să-i intimideze cu acuzații stupide de calomnie.
În ceea ce privește schimbările subtile, ziarele, în special cele mai bune, au migrat din ce în ce mai mult spre zona revistelor generaliste. În loc să aștepte ca Time sau Newsweek să facă în ediția de weekend un articol pe marginea unei știri, ziarele au început să aibă ele o astfel de abordare, să dezvolte știrile în materiale de tip feature. Iar asta a însemnat că revistele au fost nevoite să vină cu moduri mult mai creative de a-și livra conținutul și, în felul ăsta, au pătruns din ce în ce mai mult în domeniul cărților. Cărțile, la rândul lor, au început să se lege de actualitate și să ofere o perspectivă cu totul diferită asupra a ceea ce se întâmplă. Acest lucru s-a petrecut așa de subtil, încât probabil că cei din afara breslei nici nu și-au dat seama. Țin minte că, atunci când am devenit redactor-șef la Wall Street Journal, am pus o oarecare frână acestei tendințe - voiam să nu uităm că aveam subiecte la zi așa de importante, că trebuia să stăm non-stop pe ele și să așteptăm câteva zile până să venim cu articole de sinteză pe marginea lor. A trebuit să le reamintesc oamenilor că, în timp ce foloseau tehnicile ficțiunii pentru a le atrage atenția oamenilor asupra unor subiecte jurnalistice, nu trebuia să uităm că nu poveștile erau scopul nostru. Că misiunea noastră era jurnalismul. Atunci când ai o narațiune interesantă, nu poți uita de partea aferentă de reportăreală, care poate aduce nuanțe importante de gri în povestea ta alb-negru, ceea ce o poartă mai aproape de adevăr.
Cu toate astea, jocul s-a purtat în același teren - tot fotbal, dar cu o minge diferit colorată. Când, însă, a apărut internetul, vechiul model a fost cu totul spulberat. Jurnalismul nu mai era o afacere profitabilă, oamenii au început să fie concediați, iar redacțiile nu mai angajau. Presa tipărită se restrânge inevitabil și, cu timpul, va deveni extrem de îngustă. Pur și simplu nu poate concura cu mediul electronic, mult mai maleabil, mai rapid, mai ieftin. Fiul meu, când era în liceu, avea de făcut un referat pe tema locuințelor sociale din New York-ul secolului 19. Pe atunci, eram în board-ul Pulitzer și am citit o carte care avea un capitol întreg dedicat acestei teme. Bucuros, am luat cartea din raft și i-am zis „Fiule, cartea asta are un capitol întreg despre tema ta!”. Iar el s-a uitat la mine, așa cum toți copiii se uită la părinții lor, cu un soi de toleranță, și mi-a zis „Tata, prefer să-mi iau informația de pe net”. În timp, va apela din ce în ce mai mult la suportul tipărit.
Și cum credeți că ne modelează relația cu informația toată virtualizarea asta?
Unii dintre prietenii mei cred că e apocalipsa, dar eu nu sunt de aceeași părere. Cred că există multe perturbări ale ordinii obișnuite - unele bune și altele rele. Trebuie doar să ne dumirim în ce fel. Eu sunt un maniac al sportului și am avut un întreg ciclu de viață cu USA Today, un ziar național middle-brow, de care m-am atașat fiindcă avea o rubrică de sport foarte bine actualizată. Dar apoi au venit televiziunea și cananele sportive, a venit internetul, și asta a însemnat că nu mai trebuia să aștept ziarul ca să văd ce mă interesa. Așa că acum nu mai citesc USA Today pentru rubrica de sport. Într-un interval de 10 ani, am consumat o întreagă poveste: am căpătat interes pentru USA Today, am devenit cititor zilnic, iar acum rubrica lor de sport nu mai înseamnă nimic pentru mine.
În același timp, odată cu internetul, poți avea instant o pluralitate de voci. Un alt exemplu: acum câteva luni, am avut un subiect la ProPublica în care era vizată Casa Albă, așa că presa l-a sunat pe secretarul de presă al Casei Albe, să-i ceară declarații. El le-a răspuns, însă, că nu comentează niște chestii apărute pe un blog de stânga. Asta se întâmpla într-un weekend și la noi reporterii nu vin la birou în weekend, iar unul dintre editorii seniori care era de serviciu a considerat că era nevoie să răspundem acestei declarații, deoarece, deși scopul nostru e să punem în lumină abuzurile puterii, asta nu înseamnă că suntem de stânga, și oricum nu suntem un blog. A avut o idee genială și, în loc să comande un articol de o mie de cuvinte, a decis să facă un tweet storm. În weekend, dacă nu te interesează cu adevărat un subiect, nu te apuci să citești ditamai articolul. Așa că reporterii au postat vreo 10-12 tweet-uri în care au comentat poziția, și toată povestea s-a răspândit foarte bine și foarte repede. A fost o chestie pe moment, pe care n-o mai făcusem niciodată, dar acum e în trusa noastră de unelte și facem cel puțin săptămânal câte un tweet storm.
Formula de a-i atrage pe millennials ca cititori include pisici.
Dar din toată balta asta de informație, în care stăm toată ziua, cum pot subiectele foarte importante să concureze cu meme-urile și cu pisicile? Și, dat fiind că în fluxurile noastre de știri se succed lucruri foarte, foarte amestecate - știri despre un măcel ISIS, urmat de un clip amuzant -, asta nu ne cam tocește un pic mecanismele cu care procesăm informațiile?
În apartamentul nostru din Manhattan, avem două pisici și un cățel, iar una dintre pisici are peste 3.500 de urmăritori pe Instagram [Fitzroy are, de fapt, 17.900 de urmăritori, n.r.]. De contul ei se ocupă soția mea, care e designer de bijuterii și bloggeriță, nu investește aproape deloc timp în asta, și cu toate astea, pisica are 3.500 de fani, la naiba! [râde]. Buzzfeed, o platformă enormă, a început cu clipuri cu pisici și tot felul de listuțe, după care mi-a furat unul dintre editori și a început să facă jurnalism de investigație. Iar acum, fac jurnalism de investigație chiar bun. Și știu foarte bine ce fac. Pe ei îi interesează să ajungă la cititorii millennials, educați, urbani. Oricine altcineva îi poate citi, dar ei urmăresc un singur grup. Iar dacă pentru acest grup pot deveni o sursă de încredere și confortabilă, atunci pot deveni o afacere de succes, care deja are un capital de zeci de milioane de dolari. Iar formula de a-i atrage pe millennials include pisici [râde].
Uite, acum ceva vreme, soția mea mi-a spus că vor veni la noi două fane de pe Instagram ale lui Fitzroy, motanul, să-i aducă niște daruri. Așa că ne-au vizitat două femei tinere, de vreo 35 de ani, superbe și foarte deștepte, care au venit cu cadouașe și iarba pisicii. S-au jucat cu motanul, încântate că i-au plăcut jucăriile și, când am ieșit la cină și deja epuizasem toate subiectele legate de pisici, am vorbit și lucruri foarte serioase. Erau femei foarte educate, cu cariere, foarte ocupate, dar care reușeau să strecoare în programul lor și faza asta ciudată cu pisicile. Uită-te și la mine, sunt la mii de mile depărtare de casă și, în loc să fiu tot timpul în priză cu voi, tinerii ăștia grozavi pe care-i întâlnesc aici, îmi iau laptopul să văd scorul la meciul Yale-Harvard. Și nici măcar nu-i un meci prea important pentru fotbalul american.
Revenind la miza întrebării tale, există, bineînțeles, destule consecințe bune ale acestor fenomene noi. Avem acces infinit mai mare la cunoaștere decât acum 15 ani. Dar multe dintre lucrurile la care avem acces acum nu sunt de încredere, sunt inegale și, după cum cred că spuneai, chiar ne amorțesc simțurile. Văd asta la mine. Îmi dau seama că știu tot ce vreau să știu pe un anumit subiect. Și cu toate astea, dau clic pe următorul material, fiindcă e așa la îndemână. Există oameni foarte deștepți plătiți să ne țină conectați, să ne facă să dăm clicuri. Sunt plătiți pe baza numărului de vizualizări și de oameni pe care i-au făcut să interacționeze. La unele companii, angajații se uită live la clipuri pe ecrane mari, să vadă cum crește numărul de vizualizări. Și mereu zic „La naiba, chiar voiam să citesc cartea aia!”, dar n-am făcut-o, fiindcă mi-am administrat foarte prost timpul.
La discuția pe care-ați avut-o la Superscrieri, împreună cu Natalia Antelava și Jacqui Banaszynski [se poate urmări integral mai sus, n.r.], s-a vorbit despre cum jurnaliștii ar trebui să facă adevărul sexy din nou - make truth sexy again. Cum am ajuns în punctul ăsta, în care unul dintre scopurile de bază ale jurnalismului are nevoie de o campanie de popularitate?
Întreaga mea carieră s-a concentrat pe acest scop al jurnalismului, dar jurnalismul mai are și funcția de a-i distra pe oameni și de a le schimba viziunile asupra culturii. Dar din punctul meu de vedere, căutarea adevărului ar trebui să se afle în fruntea listei. Doar că, din propria experiență, căutarea adevărului n-a fost niciodată mai grea ca acum și oamenii n-au fost niciodată implicați niciodată așa de feroce în ea. Dacă te uiți la ce încearcă să facă oamenii de la ziare ca New York Times, Washington Post sau Wall Street Journal, sau la ce încercăm să facem noi la ProPublica, vezi că toți ne străduim teribil să separăm adevărul de ficțiune și să ajungem la adevăr, într-un mediu cu mecanisme din ce în ce mai sofisticate, menite să ne împiedice să ajungem la el.
Acum un an, în noiembrie, când s-a terminat numărătoarea voturilor, a reieșit că Hillary câștigase cu 3-4 milioane de voturi mai mult decât Trump, la votul popular. Dar Trump a scris pe Twitter că el a câștigat votul popular, doar că nu trebuie luate în calcul voturile frauduloase. Ceea ce e un mare rahat. A inventat chestia aia pe loc. O diversiune. Fanii lui cred cu sfințenie tot ce zice, dar sunt destul de mulți sceptici, care încearcă să vină cu dovezi când nu spune adevărul. La ProPublica, în săptămâna alegerilor, am instruit 100 de jurnaliști, absolvenți de jurnalism și interni, să verifice orie suspiciune de încălcare a legii, de la împiedicarea oamenilor să voteze, la fraudarea urnelor. Dacă ar fi fost 3-4 milioane de voturi frauduloase, probabil că am fi aflat. Așa că am scris un articol, în care am spus că declarațiile lui Trump sunt o diversiune. Nu schimba rezultatul alegerilor, dar era o bucată de adevăr despre ele. Îl știu de mulți ani pe Trump, nu e deloc un gânditor profund. O fi citit și inteligent, dar e o persoană care acționează instinctiv, se pricepe de minune la marketing și are un simț foarte bun pentru ce se vinde. E ca băiatul ăla din liceu, care stă în ultima bancă, face glume și încearcă să-i deturneze pe profesori de la ce au de făcut. Acest gen de personalitate face ca urmărirea adevărului și concentrarea asupra lui să fie mult, mult mai grele. Dar dacă te uiți la oamenii care sunt implicați în discuțiile de pe margine, vei vedea că sunt mai implicați ca niciodată și folosesc și tehnici noi și tehnici vechi, ca să păstreze lucrurile astfel.
Poate pentru că din ce în ce mai mulți oameni reacționează emoțional, nu rațional la știri.
Tocmai de aceea folosim tehnici din ficțiune pentru a le transmite informațiile pe care le descoperim prin munca noastră de jurnaliști. Dar și asta a devenit o treabă din ce în ce mai complicată. Folosirea tot mai frecventă a datelor și a tehnologiei în procesul jurnalistic este o revoluție, o schimbare uriașă, echivalentă cu apariția telegrafului, a telefonului, cu litografia sau cu toate lucrurile minunate care au transformat jurnalismul. Există acum o specie de jurnaliști care nu existau în urmă cu 15 ani. Sunt oameni cu două seturi de ADN - pot programa și pot construi povești. Dacă în ultimul meu an la Wall Street Journal, prin 2006-2007, voiam să fac o anumită chestie, trebuia să aștept 2-3 luni și să mă rog de departamentul de business să ne lase să le folosim serverele noaprea. Acum, la ProPublica, avem puști de 27 de ani care se gândesc la o soluție și o și pun în practică până seara. E extraordinar. Acum, trebuie să împaci toată tehnologia asta cu oamenii. Trebuie să găsești narațiunile și anecdotele și să le aduci laolaltă cu fotografie și video, pentru ca materialul să învăluiască emoțional cititorul și să-l imerseze.
Jurnalismul își schimbă acum constant modelele de funcționare, așa că vă întreb: cum credeți c-o să arate viitorul apropiat / mediu al jurnalismului?
Cred că își va purta singur de grijă. ProPublica a jucat un rol major, chiar dacă suntem foarte mici în transformarea astea digitală, absolut din întâmplare. La început, știam că am nevoie să angajez un tehno-wizard, ca să se ocupe de latura tehnică, dar s-a dovedit că tipul îi cunoștea pe toți puștii ăștia cu două seturi de ADN, pe care a reușit să-i recruteze. Iar eu am fost destul de deștept sau destul de pasiv să nu-i stau în cale. Rezultatul este că am devenit un izvor pentru acest fel de jurnalism. După aia, New York Times, care nu avea norocul să aibă un angajat-minune ca noi, a angajat 100 de oameni pe aceleași poziții, încercând să facă materiale de acest fel. Ei au avut o abordare logică, noi am avut o abordare organică. Azi, un puști care are ca specializare principală informatica, dar la un moment dat se răzgândește și se specializează în jurnalism, istorie sau științe politice, poate ajunge un astfel de animal cu două capete.
Foto main: Claudiu Popescu
