Teatru-Spălătorie este motivul pentru care-mi place să merg la teatru. Își țineau spectacolele în subsolul fostei spălătorii „Nufărul” din Chișinău. În fața unui public restrâns, cei doi sau trei actori reușeau să scoată la lumină subiecte ignorate de-o societate întreagă. Subiecte complexe, precum discriminarea, propaganda sau violența. O făceau împletind mărturiile oamenilor simpli cu definiții, statistici, proiecții de film sau muzică.
Primul spectacol pe care l-am văzut se numea „A(II)Rh+” și vorbea despre xenofobie într-un stat multietnic și profund divizat, precum e Republica Moldova. Se întâmpla prin 2012. La final, mi-a fost clar de ce teatrul poartă numele de Spălătorie. Reușește să curețe mentalul colectiv de prejudecăți și idei conservatoare.
În vara lui 2017, am aflat că Teatru-Spălătorie se închide. Am primit vestea cu un nod în gât, mulți au perceput decizia ca pe un semnal îngrijorător. Se vehiculau mai multe presupuneri: fie echipa pleacă în străinătate, fie teatrul este forțat să cedeze spațiul. „Nu era adevărat. Am renunțat din proprie inițiativă la spațiul în care jucam”, mi-a povestit Nicoleta Esinencu, unul dintre fondatorii teatrului, când ne-am întâlnit într-o cafenea din centrul Chișinăului. „Spațiul avea și un bar în care se organizau petreceri, gestionarea implica multă energie. Am ales să ne păstrăm puterile pentru a continua să facem teatru.”
Nicoleta Esinencu este unul dintre cei mai apreciați dramaturgi de pe scena independentă din Republica Moldova. Spectacolele ei au fost jucate în România, Moldova, Suedia, Japonia, Rusia, Germania, Franța și Austria. Împreună cu Nora Dorogan și Doriana Talmazan, formează nucleul Teatrului-Spălătorie. De opt ani, echipa scrie texte, organizează lecturi și proiecții publice, oferă rezidențe pentru artiști.
Luna trecută, Teatrul-Spălătorie a revenit la Chișinău cu spectacolul „Recviem pentru Europa”, o coproducție cu teatrul Graz din Austria. Biletele pentru cele trei zile de spectacol s-au vândut până la premieră. Pe scurt, „Recviem pentru Europa” este un spectacol despre muncă, exploatare și lipsă de speranță la marginea Europei. Ca de fiecare dată, spectacolul reușește să pună la îndoială status quo-ul: investițiile străine în Moldova nu garantează bunăstarea oamenilor, noile locuri de muncă nu sunt ceea ce par.
Teatru-Spălătorie este cunoscut pentru caracterul documentar al spectacolelor sale. În „Recviem pentru Europa”, ați reușit să scoateți la iveală cât de abuzive sunt condițiile de muncă în cadrul companiilor internaționale, care și-au deschis filiale în Moldova. Cum a avut loc procesul de documentare? Care au fost cele mai răscolitoare momente?
Am lucrat în echipă, s-au implicat toți – asta e important pentru mine. A început totul de la o discuție. Am zis: hai să notăm tot ce ne interesează, ce înseamnă pentru noi Europa, pentru că asta era ideea proiectului între Chișinău și Graz. A ieșit o listă lungă de teme. În procesul de lucru, multe teme pur și simplu au picat. În final, am decis să ne concentrăm pe exploatare și condițiile de lucru, pe ce înseamnă investițiile străine în Moldova și cum se comportă organizațiile internaționale în această privință.
În procesul de documentare, am lucrat în mai multe direcții. Au fost făcute studii în domeniu și ele au stat la bază. Actorii au făcut interviuri cu oamenii. Pentru mine, unul din cele mai emoționante momente a fost când ne-am povestit istoriile personale. Fiecare dintre noi are o familie în Moldova, care se descurca în anii ‘90 mult mai greu. Fiecare știe sau are pe cineva plecat la muncă în străinătate sau care lucrează la o fabrică aici, în Moldova. Acesta a fost momentul în care am povestit foarte mult ce s-a întâmplat în familiile noastre, cum au depășit părinții noștri sau poate nu au depășit aceste momente de tranziție, unde lucrau familiile noastre în perioada sovietică și cum au pierdut totul. O mică parte din acest material a intrat în spectacol, dar ca experiență, a fost important să povestim ca să înțelegem.
M-a tulburat momentul în care actrița Doriana Talmazan interpretează rolul unei adolescente angajate la o fabrică de textile, care mărturisește că este violată zilnic de șeful ei. Sau un altă scenă sfâșietoare – cea în care unul dintre personaje povestește că un coleg de-al lui a murit la locul de muncă, din cauza surmenajului. Au avut loc aceste cazuri în Republica Moldova?
Sunt cazuri reale din toată Europa de Est, de deces la locul de muncă și de agresiune sexuală, bineînțeles. Chiar recent vorbeam despre un caz din România. O femeie de vreo 40 de ani, angajată la o fabrică care produce încălțăminte, a murit la locul de muncă. Și-n Moldova, nu este un secret că oamenii mor la locul de muncă, puteți vedea la știri. Se întâmplă, nimeni nu știe de ce. Dacă vorbim despre Dräxlmaier, o persoană a căzut de la înălțime și a ajuns la spital. Compania nu a vrut să comenteze incidentul.
Se discută prea puțin, deoarece mass-media prezintă venirea acestor companii ca pe niște istorii de succes. „Wow, noi în Moldova coasem pentru cele mai mari branduri europene!” Jurnaliștii nu documentează condițiile, nu-și pun întrebări. Oamenii au și o viață pe lângă lucru, dar ei nu pot să și-o trăiască. Mai trebuie să lucreze în grădină, mai au încă o sută de chestii de făcut pentru a putea supraviețui și a-și hrăni copiii, nu pentru a-și permite o vacanță.
Da, și această problemă nu se rezolvă odată cu intrarea în Uniunea Europeană. În România și Bulgaria, oamenii continuă să muncească pentru multinaționale, pe bani puțini și-n condiții mizere.
Este evident că această egalitate promovată peste tot nu există. Problema este că noi ne raportăm întruna la ceva, ne raportăm la România. „Să fie și la noi ca în România!” Fără să avem un spirit critic și să înțelegem. Câți ani au trecut de când România a intrat în Uniunea Europeană și o lună în urmă a murit un om într-o fabrică de încălțăminte. Nu știm să lucrăm cu informația, nu știm să analizăm, dar ne raportăm ca la vis la tot. Visul nostru să ajungem ca... dar ca ce, nu știm nici noi. Când te poziționezi tot timpul inferior, inferior, inferior... distanțele devin enorme.
Cât de dificil a fost să pregătiți această producție?
Nu a fost mai dificil decât în cazul celorlalte producții. Poate paradoxul pentru mine a fost că am făcut un spectacol despre condițiile de muncă și nu aveam cele mai bune condiții de muncă, trebuie să recunosc. De fapt, și asta este o temă total ignorată - care sunt condițiile de muncă și cum trăiește un artist. Noi am mai repetat în frig, în condiții complicate.
Spectacolul „Recviem pentru Europa” este o critică și la adresa structurilor internaționale, precum Banca Mondială, Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional. Publicul Teatrului-Spălătorie este, după părerea mea, preponderent pro-european. Care a fost reacția oamenilor după cele trei zile de spectacol?
Eu nu sunt sigură că publicul nostru este pro-european. Publicul Teatrului este foarte mixt. Cred că este suficient de multă lume care are o atitudine critică față de Uniunea Europeană astăzi, fiindcă UE trece printr-un moment incredibil de creștere a naționalismului, a rasismului. Este un lucru atât de evident, indiferent cât de mult ar vrea UE să-l camufleze.
Este important pentru noi să vorbim despre ceea ce se întâmplă și cum activează instituțiile internaționale din altă perspectivă decât cea prezentată în fiecare zi - că noi trebuie să alegem între Vest și Est. De ce nu există o discuție despre noi? Cum ne simțim noi în această istorie? Noi vorbim foarte mult despre propaganda rusă aici, dar ignorăm propaganda Vestului. Nu e ca și cum Vestul nu face propagandă. Ba da, face, își promovează interesele, încearcă să controleze teritorii, să influențeze.
Pentru mine, a fost destul de surprinzător că oamenii nu au reacționat primar - „O, e anti-european! Vai de capul nostru, ce o să facem mai departe?”, ci au vorbit despre istoriile acestor oameni, despre condițiile de muncă, despre cum am putea să fim mai solidari. Asta a fost pentru mine o surpriză. Mă bucur că spectacolul a provocat discuții interesante.
Spațiul nostru public este, într-adevăr, monopolizat de ideea că Republica Moldova trebuie să aleagă între Rusia și Europa. Care ar fi a treia opțiune?
Nimeni nu știe care este opțiunea. În același timp, nimeni nu vorbește. Nu cred că este doar problema Moldovei, ci a întregii lumi. Consumul, capitalismul și ceea ce numim noi progres, pe lângă lucrurile frumoase, aduc o tonă de lucruri care provoacă ură în societate. Noi folosim internetul de peste 20 de ani ca să ne urmărim, să instalăm camere de supraveghere, să controlăm fiecare om unde a fost, ce a făcut, unde a plătit cu cardul. Ți-e frică să-ți imaginezi cum o să arate această societate în 20 de ani. Este o lume în care consumul și capitalismul au ajuns într-un punct în care nu trebuie chestionate, dar trebuie găsită, evident, o soluție. Iar soluția ține de-o lume, nu de Teatru-Spălătorie.
În același timp, situația în care se află Moldova pare să fie fără scăpare. Pe de o parte, suntem prea săraci pentru a ne descurca fără investiții. Pe de altă parte, din cauza acestor investiții, avem tot mai multe locuri de muncă cu salarii mizere. Cine are puterea de a răsturna situația? Sindicatele recunosc această problemă, dar nu reușesc să o rezolve.
Eu bănuiesc că majoritatea tinerilor nu cunosc ce înseamnă sindicate. Nu este o problemă strict de educație, înseamnă că sindicatele nu își fac treaba. Cred că cea mai mare problemă este lipsa totală de solidaritate, deoarece capitalismul pedalează foarte mult pe oportunitate și pe „tu poți, tu ești capabil”. Pune multă presiune pe oamenii și oamenii intră în această competiție nebună de a demonstra că ei sunt puternici. Este promovată ideea că nu este ok să fii slab și vulnerabil, pe când eu cred că așa se construiește solidaritatea, prin a înțelege că suntem vulnerabili, că putem să ne susținem, putem crea comunități. Și aceste comunități pot vorbi și face anumite lucruri, în limita posibilităților.
Deci, până la urmă, tot oamenii trebuie să rezolve problema.
Păi da, pentru că așteptări de la politicieni nu cred că mai are cineva. Poate mai sunt oameni care au, dar eu nu mai am așteptări de la politicieni. Și politicienii sunt la fel în toată lumea. Noi vorbim că la ei e altfel. Nu e altfel atâta timp cât în Sicilia sunt exploatați oameni și violate femei. În Sicilia, la cules roșii, oamenii lucrau în condiții absolut inumane. Nu putem vorbi că la ei e Europa și e frumos, dar la noi - nu. Nu, e o singură lume în care noi trăim, în care banul rezolvă tot.
Ce impact ai vrea să aibă „Recviem pentru Europa”?
În primul rând, îmi doresc mult să îl jucăm pentru cât mai multă lume și nu doar la Chișinău, dar și în alte localități din Moldova. Pentru mine e important să îl jucăm și în afara Moldovei, fiindcă foarte multă lume din afară nu cunoaște felul în care Uniunea Europeană sau instituțiile internaționale își promovează interesele în Est.
Mi-aș dori să ne adresăm mai multe întrebări când ne cumpărăm zece perechi de încălțăminte. Nimeni nu are nevoie de zece perechi. Dacă avem trei, putem să dăm una vecinului. Nu este un spectacol care vrea să spună „Nu cumpărați!”. Hai să fim mai maturi, mai responsabili, hai să ne ajutăm împreună să creăm această solidaritate. Și să înțelegem că haina pe care o purtăm a fost cusută undeva, într-un sat din Moldova și acel om a primit cinci euro pentru ea.
Spuneai într-un alt interviu că „Recviem pentru Europa” este unul din cele două spectacole realizate în colaborare cu teatrul din Graz, Austria. Celălalt spectacol, intitulat „Rest of Europe”, a avut deja premiera în Graz și prezintă Europa din punctul de vedere al marginalilor. În primul rând, cum este Europa marginalilor?
Europa marginalilor este Europa noastră. Spectacolul prezintă imaginea Europei de astăzi din perspectiva refugiaților, a oamenilor care lucrează ilegal. Vorbește despre separări, ghetoizări în societăți, în orașe. Lumea bună versus ceilalți. O parte din text este experiența mea, trăită în Austria, în Graz, în urma unor workshop-uri ținute în școli. Am făcut workshop-uri în școli private și în școli de la marginea orașului. Bineînțeles, în școlile de la marginea orașului, mamele copiilor erau bone sau făceau curat, tații lucrau în construcții. În școala privată, erau copii de avocați, politicieni, joburi care îți permit să plătești o școală privată.
Două lumi paralele, două generații de aceeași vârstă, de 15 ani... Unii se gândesc deja unde o să se ducă să lucreze, ceilalți se gândesc unde o să plece să învețe, pe unde vor să călătorească. Spectacolul este despre aceste două lumi care nu se intersectează, despre felul în care sunt construite multe orașe. Sunt orașe în care liniile de metrou s-au tras într-un anumit fel, pentru că aici sunt oamenii albi și acolo sunt alți oameni.
În spectacolele anterioare, ați exploatat o mulțime de probleme: sexismul, homofobia, propaganda, calitatea îndoielnică a educației și multe altele. Ce alte probleme merită să devină spectacole? Sau urmează să devină?
Sunt foarte multe despre care încă nu am vorbit, dar este important să vorbim. În același timp, sper că o să înceapă să vorbească și alții, ăștia tineri. Să facă spectacole, expoziții, orice. În acest an, noi pregătim o altă coproducție cu un teatru din Stuttgart. Este un spectacol despre feminism. Iarăși, nu spun că doar în Moldova trebuie să vorbim despre feminism sau cât de rău e la noi. Statutul femeii în lume este o mare problemă. Poate sunt zone unde lucrurile sunt comparabile, unde lucrurile cică merg mai bine. Dar trebuie să vorbim despre lumea patriarhală în care trăim și unde e femeia în această lume.
Ziceai că ai vrea să vorbească și alții. Cum ți se pare următoarea generație de artiști din Moldova?
Sunt puțini pentru care este important să zică lucrurilor pe lume. Noi avem intrare gratuită la spectacolele noastre pentru studenții de la Arte. Ei nu vin. Pentru mine, e cel mai clar exemplu că speranța nu e mare. Este evident că școala este foarte proastă. Spun asta clar, fiindcă am făcut această școală. Dar până nu vezi cu ochii tăi, nu ar trebui să-ți faci o părere. Am auzit istorii că profesorii le interziceau studenților să meargă și asta e partea comică - ei ascultau, ei chiar nu veneau.
Dacă ar fi să rezumi, cum e să faci teatru în Moldova în 2018?
Depinde ce teatru faci. Dacă ești angajat la Teatru Național, cred că e foarte diferit decât să faci teatru independent oriunde în lume. Este complicat, dar dacă e ceea ce vrei să faci, faci. Pui mâna, găsești un spațiu, îl amenajezi, mături, speli – e ok. Așa se face teatru.
Foto main: Radu Bălan
