Am întâlnit-o pe scriitoarea irlandeză Naoise Dolan la Iași, la FILIT, după ce îi citisem ambele cărți, Vremuri interesante (2022) și Fericitul cuplu (2023), două incursiuni alerte și nonconformiste în viețile și relațiile unor personaje tinere, care încearcă să-și înțeleagă dorințele și contextele în perpetuă schimbare. Dacă acțiunea romanului de debut e plasată în Hong Kong, protagonistă fiind o tânără irlandeză, Ava, care predă aici engleza, în Vremuri interesante avem un grup efervescent și foarte divers de personaje care fac treceri rapide între Londra și Dublin, întreaga acțiune fiind precipitată de decizia de a se căsători pe care o iau doi tineri, Celia și Luke. Stilul alert, iuțeala replicilor, critica socială implicită, infuzia de feminism și pluriperspectivismul sunt câteva dintre elementele caracteristice pentru scrisul ei, plus un simț al umorului și distribuția unor personaje queer, oricând gata să ironizeze așteptările statu-quo-ului. Ambele romane s-au bucurat de mare succes, fiind nominalizate la premii majore și consolidând profilul scriitoarei în fluxul prozei de dată recentă care vine dinspre Irlanda.
Dacă în romanele ei te poți simți luat pe sus de turbionul de idei, ironii și de viteza cu care se mișcă totul, când te întâlnești cu autoarea, senzația se amplifică exponențial. Spune ea însăși că are o energie de Berbec, care dă pe dinafară și, ca să demonstreze la cel mai vizibil nivel, vorbește cu un debit amețitor. Am râs, am sărit de la o idee la alta, urmându-i șirul de conexiuni și am încercat să aflu cât mai multe despre stilul și ideile ei și, în același timp, să nu-mi pierd suflul. Mai rar așa o interlocutoare, dar discuția asta la foc iute a avut revelațiile ei și poate fi un bonus, pentru cei care îi iubesc deja cărțile. Pentru ceilalți, o invitație spumoasă.
Ambele cărți ale lui Naoise Dolan sunt publicate la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei”, traduse de Mihaela Buruiană.
Cum ai făcut trecerea de la romanul de debut, Vremuri interesante, care a fost un mare succes, la al doilea, Fericitul cuplu? Cum a fost această tranziție de la o poveste la alta?
Între timp, am scris încă două pe care nu le-am publicat. Pur și simplu continui să faci ce ai de făcut până iese ceva. Nu e ca și cum aș fi găsit o formulă magică, ci pur și simplu mi-am dat seama că trebuie să fiu practică și să termin romanul ăsta. Cred că dacă nu aveam un contract, aș fi continuat să scriu romane și să nu le public. Și nu cred că are legătură cu ceea ce s-a întâmplat în jurul primei cărți, cred că e mai mult nevoia mea interioară de a realiza mereu câte ceva. În primul caz, era o realizare faptul că am scris și am publicat un roman, că am reușit să-l public fără prea mare tumult interior, dar odată ce ai publicat un roman, a doua oară nu mai e neapărat așa o mare realizare. Așa că am avut nevoia să am încredere că am făcut ceva mai mult, că am realizat mai mult decât prima data. Uneori mă întreb dacă aș fi publicat al doilea roman dacă nu ar fi existat presiunile exterioare, pentru că e destul de greu când realizezi că una e să fi publicat, în sfârșit, prima carte și cu totul altceva să compari două cărți pe care ai reușit să le publici. Am avut nevoie să renunț la ideea că, pentru a putea sta în picioare, fiecare carte trebuie să fie extrem de diferită de cea de dinainte și în loc de asta să încerc să învăț să mă bucur de actul în sine de a scrie, propoziție după propoziție.
Cred că scrisul e una dintre soluțiile pe care le-am găsit la problema de a avea prea multă energie.
Te rog să vorbești mai mult despre presiunea de după o carte de succes. Cum te descurci cu asta, cum gestionezi așteptarea oamenilor de a scrie o carte și mai bună după una care a fost deja foarte lăudată?
Sunt norocoasă din acest punct de vedere pentru că laudele nu mă modifică în niciun fel. Le văd mai degrabă ca pe ceva circumstanțial. Nu cred că cele mai bune cărți au neapărat parte și de cele mai zgomotoase sau vizibile reacții. Sau că dacă o carte nu primește atenție e din cauză că e mai slabă. Cred că de cele mai multe ori asta ține de factori care sunt dincolo de controlul nostru, ține de dinamica pieței. Așa că nu mă simt presată să produc același rezultat din nou, pentru că știu că dacă o carte ajunge să facă valuri, ține de norocul ei. Și presupun că tot ce îți poți dori e ca în cazul în care scrii destul de multe cărți, suficiente o să se descurce bine, așa încât să poți trăi din propriul scris. Așa văd situația. Îmi pasă în sensul în care dacă nu mi se mai vând cărțile, ar trebui să găsesc o altă sursă de venit ca să-mi plătesc chiria, ceea ce ar fi enervant. Dar dacă o să fie cazul, o să mă descurc și cu asta. Așa că nu mă frământă atât de mult încât să nu pot dormi noaptea.
Cum îți păstrezi creativitatea și cum îți păstrezi interesul constant pentru scris? Ai spus că deja ai scris încă două romane între primele două publicate, deci e evident că îți face plăcere să scrii.
Da, dar cred că e și un exces de energie. Așa sunt Berbecii, se nasc cu o mare energie în ei. În general, încerci să scapi cumva de energia asta, s-o consumi ca să nu înnebunești. Așa că scriu, scriu romane, dar scriu orice mi se cere să scriu, cânt la pian, vorbesc câteva limbi străine, ador să merg la ore de spin. Cred că cel mai mult îmi place să merg la antrenamente de spin. Într-o oră, tot ce ai de făcut e să consume cât de multă energie poți. E absolut fabulos, după asta sunt deosebit de calmă. Cam o oră mă ține, după care îmi revine energia și trebuie să găsesc alte căi s-o consum. Cred că scrisul e una dintre soluțiile pe care le-am găsit la problema de a avea prea multă energie. Dar chiar și așa, nu e singura soluție, pentru că dacă nu aș face și altceva pe lângă scris, tot aș avea prea multă energie. E plăcut să ai problema asta.
Îmi poți povesti un pic despre relația ta cu pianul? Știu că îți place să cânți la pian și voiam să te întreb în ce mod se leagă viața personajelor tale din Fericitul cuplu – protagonista și fosta ei iubită sunt pianiste – de această pasiune a ta. A fost important să ai această experiență pentru a-ți putea construi personajele?
Nu cred că a fost neapărat necesar. Un lucru pe care îl cred cu tărie e că poți să scrii despre orice dacă ești dispusă să te documentezi. Dar ca să scrii despre ceva în legătură cu care alți oameni au o experiență directă și să o faci așa încât scrisul tău să nu le pară ridicol acelor oameni e nevoie de documentare foarte serioasă. Dacă nu aș fi avut experiența directă a cântatului la pian, m-ar fi interesat această experiență tactilă, pentru că scriitorii asta descriu. Dacă citești o carte despre tehnica pianului, nu o să ai aceeași înțelegere ca atunci când simți cu tot corpul cântând, propriu-zis. Ăsta e genul de detaliu pe care și-l doresc cititorii: cum se simte, de fapt, să faci asta? Am studiat pianul timp de zece ani de când eram copil și până în adolescență și îmi amintesc cum era, dar nu mă reapucasem la vârsta adultă. Anul trecut m-am reapucat. A fost interesant să mă reconectez cu instrumental și aproape că m-a făcut să-mi doresc să scriu despre o altă pianistă, pentru că felul în care mă gândesc la asta acum, ca adult care se reîntoarce la studiul pianului, e foarte diferit de felul în care mă raportam la instrument în intervalul din copilărie și până în adolescență. Nu e ca și cum i-aș împrumuta protagonistei aceste gânduri, cât că aș fi mai conștientă de modurile diferite în care cineva se poate raporta la acest instrument. Așa că poate voi inventa un cu totul alt tip de pianistă și apoi voi încerca să intru în capul ei.
În romanul tău, multe detalii despre cum se cântă la pian intră în structura personajelor, vorbesc despre construcția lor interioară. De exemplu, toate referințele pe care le menționează Celia sau mănușile pe care le poartă mereu, pentru a-și proteja mâinile. Cum ai construit acest personaj prin prisma unei realități foarte specifice: cântă la pian, spre deosebire de majoritatea dintre noi?
Probabil că se vede, din scrisul meu, că am scris multe piese de teatru, și când eram mică, și când eram adolescentă. Uneori mă gândesc că dacă aș fi crescut în preajma unei comunități din lumea teatrului, aș fi scris piese de teatru. Dar pentru cineva care stă singură în camera e mai accesibil să scrie ficțiune decât să scrie piese, pentru că manuscrisul unei piese de teatru nu are aceeași realitate, ținând cont de cât de multe se schimbă odată cu interpretarea pe care o imprimă actorii. Așa că ar fi un pic ca și cum ai compune muzică și nu ai avea ocazia să o cânți, pentru că altcineva o face. Dar cred că am preluat din iubirea mea pentru dramaturgie optica dramaturgilor legată de felul în care prezinți un personaj, așa că cred că cea mai mare parte a personajelor mele sunt caracterizate prin ceea ce fac, prin acțiunile lor, printr-o privire microscopică a felului în care fac și cele mai mici lucruri, prin alegerile lor, dar și prin dialog, prin felul în care vorbesc. Atunci când scriu, mă gândesc la elementele care ar face ca un personaj să se distingă pe scenă, chiar dacă nu sunt mereu conștientă de asta.
Citind dialogurile tale, am avut senzația foarte familiară de a trăi într-o căsuță de chat. Transmit un aer de intimitate, chiar dacă personajele tale vin dintr-un cu totul alt mediu. Vreau să te mai întreb un lucru despre felul în care îți introduci personajele în pagină. În majoritatea romanelor, personajele sunt prezentate pe rând, eventual plasate într-un cadru descriptiv. În Fericitul cuplu, ambii protagoniști apar dintr-o dată, prezentați împreună, și apoi această pereche e însoțită de alte perechi și alte grupuri de personaje. De unde această opțiune?
Cred că vine dintr-un proces în care tai aproape tot. Nu așa arată primul draft. E o diferență foarte mare. Dar, pe măsură ce mă apropii de varianta finală, îmi pun mereu întrebarea: cum să mă apropii cât de mult pot de finalul poveștii, lăsând în același timp spațiu suficient ca să spun povestea? Cred că în felul ăsta poți fi alert și succinct, pentru că adesea e mai ușor să definești oamenii în relație cu ceilalți, decât să-i prezinți într-un vacuum. Dacă te uiți la o persoană singură într-un tren, o să poți spune mult mai puține despre ea decât dacă o vezi în compania cuiva cunoscut cu care începe să vorbească. Vezi atunci cine vorbește mai mult, cine mai puțin, cine domină, cine se repetă, cine are mai multă grijă cum vorbește. Nu e că nu poți spune nimic dacă îi contempli separat, dar cred că spui mult mai puțin. Chiar după intervalul introspectiv, în care îmi cunosc personajele, vreau să ajung la momentul în care începe conflictul și de regulă conflictul e cu alte persoane. Acolo e sursa, de bine de rău. De cele mai multe ori, de rău.
Personajele tale vorbesc mult despre relații. Ce te atrage către analiza relațiilor? E o constantă în ambele tale romane.
Cred că romanele pot fi, în mare, despre trei lucruri: pot fi despre relațiile dintre oameni, pot fi despre chestiuni de logistică și pot fi despre marșul neîndurător al sorții. Nu aș vrea să scriu niciodată un roman despre cineva care trebuie să organizeze lucruri, pentru că nu îmi place să mă gândesc la lucrurile astea. Cred că marșul sorții nu se potrivește cu tonul care mă interesează pe mine, din momentul în care încep să scriu despre soartă, mă deprim, iar scopul acestor romane a fost să mă înveselească și să mă distrez cu ele, așa că mi-au mai rămas relațiile.
Ce aduce într-o poveste simțul umorului, ce transmite în mod specific despre lume și personaje?
Un lucru e clar: te lasă să fii brutal de onest. Când cineva spune ceva într-un mod aparent onest, sigur te întrebi care e unghiul, ce vrea să spună cu adevărat, care e scopul. Mai ales într-o carte, pentru că în cultura literară, acordăm întâietate lucrurilor făcute indirect, așa că dacă pur și simplu apari și spui ceva, oamenii fie se vor gândi: „O, a trântit chestia asta pur și simplu, nu e nimic artistic aici, nu e nimic subtil” sau „Ok, ok, spune chestia asta, dar unde vrea să ajungă, de fapt?”. Cred că dacă recurgi la umor, poți să nu spui ce ai de spus și să sfârșești cumva prin a spune ce ai de spus, iar lumea o să înțeleagă ce ai urmărit. Dar, în același timp, cu umor putem să confruntăm mai ușor lucrurile îngrozitoare. Pot să te întreb dacă umorul românesc ți se pare negru?
Da, poate fi, avem și noi porția noastră de umor negru. Uneori nu mi se pare nimic amuzant, de cele mai multe ori nu înțeleg ce e de râs, dar alteori umorul e salvator.
Întreb pentru că mi se pare că toate periferiile Europei au un umor negru. În cazul unora dintre țările noastre e așa pentru că am am avut o istorie dificilă, Irlanda și România cu siguranță, dar țările scandinave par să fi avut un trecut liniștitor și au și ele un umor negru. Mă întreb dacă nu cumva vremea apăsătoare e responsabilă pentru asta. Oricum ar fi, Europa periferică mi se pare că are clar un umor negru.
Pe lângă curiozitatea legată de umorul la care recurgi în romanele tale, mă întrebam dacă știi cum îți vei termina cărțile din momentul în care te apuci de scris.
E aproape ca și cum te-ai apropia de o destinație: cu cât lucrurile se văd mai puțin în ceață, cu atât ești mai aproape de sosire. Dar numai când ești cu totul acolo vezi fiecare detaliu.
Mi-au plăcut finalurile romanelor tale pentru că sfidează orice așteptări pe care ceilalți le-ar putea avea: societatea, familiile. Sunt foarte rebele, sunt finaluri feministe. De ce a fost important pentru tine să arăți, să dramatizezi această bucurie feministă, queer feministă, în special în finalul romanului Vremuri interesante, ca și cum ai fi regizat un foc de artificii?
Cred că acest mod de a vedea lucrurile și această optică nu sunt perspective pe care le aleg pentru că mă gândesc că vor fi interesante. Mie, aceste unghiuri îmi oferă cea mai corectă viziune asupra lumii, viziunea cu cea mai mare acuratețe. Consider că patriarhatul și misoginia sunt căi neadevărate de a vedea femeile, iar feminismul oferă adevărul. Nu cred că am gravitat în mod conștient către acele finaluri, cât că alte finaluri, finaluri alternative, mi s-ar fi părut niște minciuni. Și încerc să nu mint.
Clar nu e niciun semn de ipocrizie sau falsitate în ce scrii. Mă gândeam să mai vorbim despre o altă temă, care e majoră, pornind de la viziunea personajului principal din Fericitul cuplu, Luke, care e atras de ceea ce tu descrii drept „nesiguranța unei femei care are succes social, dar care are o stimă de sine redusă”. Crezi că această combinație în ceea ce privește femeile e ceva specific pentru timpurile noastre? E rezultatul unui parcurs istoric? Cum vezi lucrurile?
E greu de conchis, pentru că sunt foarte conștientă de faptul că orice ar spune acest personaj e o reflecție a personalității lui, dar cum în roman nu sunt perspective neutre, nu există un standard cu care să poată fi comparat ceea ce spune el. Altfel, cred că acum sunt posibilități materiale noi. Acum câteva zeci de ani nu ar fi fost posibil să scrii despre o femeie irlandeză care are succes social și nesiguranțe emoționale, pentru că acest gen de femeie nu exista. În acest sens, e ceva nou. Dar, firește că Luke e un personaj cu propriile priorități și de cele mai multe ori pur și simplu își descarcă emoțiile.
Și apoi, e și el contemplat din perspectiva altor personaje, urmărim alte voci vorbind despre el, iar acest schimb perpetuu de punct de vedere dă alertețe romanului. Adevărul despre identitățile lor fluctuează în funcție de cine despre cine vorbește. Cum ai ajuns la decizia de a schimba mereu perspectiva asupra personajelor, în funcție de vocile celor care vorbesc despre ele?
Pentru mine, a fost incitant să am mai multe perspective în roman, pentru că mi-am dat seama că unul dintre punctele mele forte e că nu am partizanate legate de personaje. Nu țin partea cu tărie unui personaj anume, așa încât să fiu incapabilă să-mi imaginez acel personaj din perspectiva altor personaje. Așa că am vrut să fac asta aici, în al doilea roman. În primul nu o făcusem, e un roman scris la persoana întâi. Cred că angajând cinci personaje naratoare și perspectivele lor a fost, pentru mine, un nou nivel de provocare.
Care ar fi pentru tine următorul nivel de provocare?
Tocmai ce am terminat de scris un roman despre mărirea și decăderea unei familii irlandeze, a cărui acțiune care se întinde pe câteva decenii. Acolo marea provocare e legată de timp, de perioada în care e plasată cartea. N-am mai făcut așa ceva înainte și mi se pare interesant că-mi pun problema dacă ar trebui să mă gândesc la el ca la un roman istoric sau nu, asta pentru că începe în jurul perioadei în care s-au născut părinții mei. Așa că am mărturii și anecdote legate de acea perioadă, dar, în același timp, știu că amintirile oamenilor nu sunt prea clare, în general. Apoi, părinții mei sunt doi oameni anume, deci nu pot să prind spiritul unei perioade doar pornind de la experiențele lor. Am citit multe romane din perioada respectivă, am căutat pe Google diverse informații, dar e nevoie să-ți calibrezi corect cercetarea, pentru că nu vrei să petreci ore întregi căutând ce tip de tapet aveau oamenii din perioada respectivă și apoi să tai scena în care apare tapetul. Prin urmare, fac ultima tură de documentare când sunt în stadiul final al editării. Am ținut manuscrisul câteva luni, tot lucrând și rafinând versiunea finală, dar nu știu exact când va fi încheiat cu totul.
În Fericitul cuplu, personajele vorbesc despre talent, mai ales legat de muzică. Pentru cineva care exersează enorm, muncește pentru arta pe care o face, dar îi și vine oarecum ușor să facă anumite lucruri neobișnuite pentru majoritatea, poate părea că, invocând talentul, i se neagă implicit eforturile pe care le depune pentru a ajunge la un grad de rafinament. Ca și cum ai spune: ești talentată, îți iese natural, tu, de fapt, nu muncești. Cum vezi talentul, în ceea ce privește scrisul? Există?
Nu cred. Cred că atunci când cineva pare că deprinde cu ușurință un meșteșug mai neobișnuit e pentru că a fost expus la asta, înainte, într-un fel sau altul. De exemplu: „Nu vorbesc limba română, dar vorbesc italiană” (n.r.: spune asta în română). Dacă aș sta aici, pun pariu că aș putea să învăț româna în trei luni, dar nu pentru că sunt talentată, ci pentru că deja am făcut 80% din muncă. Cred că asta se întâmplă și cu scrisul. Cred că oamenii care par copii teribili au fost într-un fel sau altul expuși la acest fel de comunicare. De exemplu, prietena mea Daisy care trăiește în Berlin își editează acum romanul. Nu scrisese multă ficțiune până acum câțiva ani, dar am citit o variantă intermediară a acestui roman și e foarte bun. Ea a fost crescută de o mamă pastor și în familia asta foarte religioasă a fost imersată în textele biblice, care sunt foarte complexe, așa că a ajuns să stăpânească limbajul la un nivel profund. Mai e și o foarte bună vorbitoare în public. Cred că în anumite feluri, vorbitul în public cere o mai mare disciplină în alcătuirea unei propoziții decât scrisul, pentru că dacă ești obișnuită să editezi mult, faci literatură scriind o grămadă de propoziții proaste, pentru că îți spui că poți schimba asta mai târziu. Dacă vorbești în public, trebuie să iei automat deciziile corecte, mi se pare o practică foarte intensă. La fel ca atunci când cânți la pian: nu vrei să greșești și greșeala să treacă în memoria mușchilor tăi.
În 2018 fiecare femeie irlandeză inteligentă pe care o cunosc și-a dedicat toată energia pentru ca legea antiavort să fie abrogată.
Cum te simți în contextul actual al literaturii irlandeze? Vine foarte mult aer proaspăt dinspre acest spațiu. Cum resimți asta? Simți că e o schimbare, în ultima vreme? Te vezi pe tine ca parte din schimbare?
Nu cred că e o schimbare în ceea ce privește faptul că Irlanda produce un volum foarte mare de literatură bună.
Categoric nu, asta e tradiția voastră!
E ceva înscris în ADN, o țară groaznică, chiar nu ai ce altceva să faci! Ce s-a schimbat e accesul femeilor la scrisul de ficțiune literară. Aș spune că în ultimele decenii, singura autoare irlandeză care s-a bucurat de recunoaștere internațională a fost Edna O’Brien. Marian Keyes e o scriitoare grozavă, cred că merită o mult mai mare recunoaștere decât cea de care are parte, deși e cunoscută la nivel internațional. Dar parțial din snobism, nimeni nu a inclus-o în categoria ficțiunii literare. Abia când Anne Enright a luat Premiul Booker, o mulțime de autoare irlandeze au putut produce literatură care să fie luată în seamă la nivel internațional. Așa că asta s-a schimbat cu siguranță. Dar și sfera lucrurilor despre care putem scrie s-au lărgit, pentru că dacă trăiești într-o țară în care se chestionează drepturi civile elementare, cu siguranță că asta îți schimbă punctul de concentrare. James Baldwin a scris cu mare eleganță despre ofensa resimțită de cineva cu o minte ca a lui și care a trebuit să scrie despre ideile stupide pe care oamenii albi le aveau despre el. Nu vreau să compar luptele în mod direct, pentru că cred că e oarecum superficial să faci asta, dar în mod clar, în 2018 fiecare femeie irlandeză inteligentă pe care o cunosc și-a dedicat toată energia pentru ca legea antiavort să fie abrogată. Era o nevoie să vorbești despre asta, să te gândești la asta pentru că te întrebi: cum construiești viața în Irlanda când în chestiune e chiar autonomia ta corporală? Faptul că, încet, dar sigur, aceste drepturi au fost câștigate, ne face pe noi, femeile să ne folosim puterile formidabile pentru a ne gândi la alte lucruri. Deși progresul nu e liniar, și a urmat frustrarea de a vedea ce se întâmplă în SUA.
Simți o anumită solidaritate între scriitoarele irlandeze, în general sau legat de această luptă ?
În general, da. Uneori se exagerează nivelul la care se manifestă asta. De exemplu, dacă e un grup de chat al acestor scriitoare, eu nu sunt în acel grup. Poate și pentru că trăiesc în străinătate, dar, pe de altă parte, scrisul e un lucru atât de firesc în Irlanda. Nu cred că i-ar trece nimănui prin minte să fie prieten doar cu celelalte scriitoare sau scriitori. Prietenii mei fac tot felul de lucruri. Acum locuiesc în Berlin și majoritatea prietenilor mei nu sunt irlandezi. Dacă vrei, poți să găsești un grup de irlandezi, presupun că e la fel și cu românii care pleacă peste tot în lume, dar prefer să nu fac asta. Cred că e vorba de un nivel de deschidere rezonabilă pe care o avem unele față de altele. În același timp, ai așteptarea să fii tratată ca o personalitate distinctă și să nu se mistifice ideea acestui val al scriitoarelor irlandeze. E încredere între noi, mereu m-am înțeles bine cu oamenii, nu am întâlnit încă o scriitoare irlandeză pe care să n-o plac.
Ce te-a adus în Berlin?
Sunt germană, în secret! M-am mutat oarecum impulsiv, dar mi-am dat seama că mi se potrivește foarte bine. Poate e și limba e parte din atracție, poziționarea e ideală pentru a exersa și pentru a-ți folosi limbile vorbite. Comunitatea e atrăgătoare. Sunt oameni care nu simt nevoia de a face o grămadă de bani și care încă pot fi artiști. Devine tot mai puțin posibil, dar cred că indiferent cât de mult s-ar gentrifica Berlinul, și în alte părți ale lumii se petrece asta, iar Berlinul nu va fi la fel de rău ca Dublinul, la același moment în timp. Cred că toate locurile se gentrifică, dar la momentul ăsta, pe o scară de la 1 la 10, Berlinul a ajuns la 4, iar Dublin la 8 și probabil când Berlinul la fi la 5, Dublinul va ajunge la 9. Dar te bucuri câtă vreme lucrurile încă stau bine, de asta mă scoate din minți când oamenii îmi spun: „Oo, dacă veneai în Berlin acum zece ani, plăteai 200 de euro chiria pe lună”. Superb, stai un pic să-mi scot mașina timpului! Cred că sunt destul de stoică, aleg din opțiunile pe care le am la dispoziție și mi se pare o trăsătură bună de caracter, dacă ești scriitoare. Te face mai puțin un monstru obsedat de control, pentru că vezi ce poți controla și ce nu și automat gravitezi către situațiile care au de-a face cu deciziile pe care le-ai luat tu.
În ce mod orașele în care locuiești îți amprentează scrisul? Cum resimți legătura asta?
Cred că un factor decisiv e faptul de a putea sau nu să parcurg distanțe pe jos. De asta nu cred că aș putea vreodată să locuiesc în SUA, pentru că aș înnebuni să nu pot să mă deplasez decât cu mașina. Dacă m-aș trezi într-o suburbie americană, să dau nas în nas cu aceiași vecini insipizi și cu aceiași câini aș face tot posibilul să mă extrag din locul ăla. Sau n-aș mai scrie, pentru că aș fi mult prea furioasă ca să pot produce ceva bun. Cât de aproape fizic sunt prietenii mei e un alt factor uriaș pentru mine. În Londra mi s-a părut foarte greu, din punctul ăsta de vedere, pentru că oamenii încep să se segregheze în funcție de zonele mari în care locuiesc. Așa că ai prietenii din Sudul Londrei, dar poate că cei care locuiesc în West n-o să te viziteze decât o dată la câteva luni. Sau trebuie să depui efort să găsești un loc de întâlnire care e convenabil pentru ambele persoane, cam la 40 de minute cu metroul, pentru fiecare, din orice direcție ar veni. Pe de altă parte, în Berlin, toți oamenii de care îmi place locuiesc aproape, putem merge pe jos să ne vedem. Nu am plănuit asta. Nu mă gândesc să aleg un loc în care să mă mut în funcție de cine e deja acolo, pentru că oamenii se mută, mai ales oamenii cu care sunt eu în contact și care au, de regulă, joburi precare, de freelancing, nu au copii și sunt mobili, pot pleca și veni după bunul plac. Dar mi se pare că dacă aleg un loc în care sunt deja oameni care îmi plac, nu pot decât să sper că acel loc va continua să atragă acel gen de oameni. Trebuie să accept – și în Berlin trebuie să accepți asta – că, de exemplu, în cinci ani, din cercul meu de prieteni nu vor mai face parte aceiași oameni, ci oameni care sunt ca acel gen de oameni. Dacă ar fi singurii mei prietenii, ar fi trist, dar în Irlanda sunt oameni pe care îi știu de zeci de ani. La fel, în Londra. Așa că e un mix care mă satisface, funcționează.
Descrii foarte complex iubirea queer, relațiile și o dinamică foarte fluidă între identități. Cum te raportezi la această parte a literaturii care tratează iubirea queer? Adesea ea e reprezentată doar ca element decorativ, de dragul diversității. Cum te gândești la lucrurile astea?
Am citit odată un interviu cu Alan Hollinhghurst și cineva îl întreba dacă ar scrie vreodată o carte în care să nu fie personaje gay. Și îmi amintesc că el a răspuns că crede că deja sunt o mulțime de cărți de acest fel. Simt asta cu toată ființa. Și nu doar asta, dar eu nu am avut o lume heterosexuală. Nimeni nu era asumat public, când mergeam la școală, dar toată lumea de care eram înconjurată și-a făcut coming out-ul la un moment dat. Eram instinctiv atrași unii de alții. Poate nu pe coordonata queer, poate doar pentru că eram marginalizați social, nu ne potriveam nicăieri, dar efectul e același. Și la un anume nivel, queerness-ul și faptul de a fi un outsider în societate sunt cam același lucru, cam despre asta e vorba în existența la margine. Pentru a scrie o carte în care personajele să nu fie queer, ar fi trebuit să-mi imaginez un mediu heterosexual în care nu am fost și din care nu vreau să fac parte. Și asta pentru a scrie genul de carte pe care oamenii o scriu mereu. Așa că mai degrabă scriu genul de carte care reflectă mediu din care fac parte și de care mă bucur.
Nu cred că umplu pagini cu negativitate degeaba, fără niciun motiv. Cred că e vorba de afecțiunea care vine din onestitate.
Este o critică implicită, în Fericitul cuplu, a heteronormativității, a capitalismului, a statu-quo-ului care limitează persoanele în atât de multe feluri. E acest spirit parte din tine, cum te raportezi la această latură de critică socială?
Cu siguranță sunt capabilă să critic! Părinții mei sunt martori! Dar încerc să fac în așa fel încât critica pe care o construiesc să vină dintr-un loc al afecțiunii, pentru că nu mă interesează să critic lucruri care nu au niciun potențial de a se îmbunătăți. Cred că trăim într-o lume îngrozitoare, care se poate să colapseze în următoarele decenii, dar nu m-aș deranja să emit nicio critică dacă nu aș iubi, în mod fundamental, această lume. La fel cu oamenii. Dacă cred că cineva e 100% îngrozitor, nu am ce să fac în preajma acestei persoane. Dar dacă oamenii m-au dezamăgit, îmi pasă și ca să ajungă să mă dezamăgească, în mod clar am văzut ceva mai bun în ei. Cred că asta aduc și în scrisul meu. Nu cred că umplu pagini cu negativitate degeaba, fără niciun motiv. Cred că e vorba de afecțiunea care vine din onestitate. Poate că e și o chestie irlandeză. Știi, dacă vii în Irlanda, poate o să spui: „Ooo, ce oameni prietenoși!”. Da, pentru că încă nu ești încă una de-a lor. Ăsta e primul nivel, la care ți se spune cât ești de bună, cât de mult te plac. Dar oamenii pot să te sfâșie. Cam asta e relația pe care o am cu personajele, cu temele, cu lumea pe care o construiesc. Intimitatea pe care o construiesc cu aceste personaje și cu acești oameni e ceea ce mă face să fiu critică. Dacă, în schimb, aș fi distantă, aș trata totul cu o politețe oarbă.
Ai opinii nepopulare? Știi că e acest trend în social media, în care oamenii sunt opriți pe stradă și întrebați care sunt părerile lor controversate, nepopulare legate de modă. Iată aceeași întrebare pentru tine, legată de literatură: ce păreri controversate ai despre literatură?
Cred că una dintre ele e că urăsc cât de mult se folosește identitatea scriitorilor în marketingul legat de cărți. Nu cred să fi întîlnit pe cineva care scrie și care să nu fi fost cu totul de acord cu mine: urâm treaba asta. Nimeni nu vrea să pună atâta muncă intelectuală și artistică în scrierea unei cărți și apoi să auzi cum cartea ta e recomandată condescendent cam așa: „Citește cartea asta pentru că te va ajuta să înțelegi mai bine oamenii din acest segment demografic”. Orice persoană poate avea o experiență de viață prin simplul fapt că s-a născut, datorită unor trăsături irepetabile care țin de identitatea lor. Tu vrei sa fii recunoscut ca artist care a făcut ceva ce nimeni nu a mai făcut. Așa că urăsc asta. Cred și că duce la o discuție superficială despre cărți. Nu e interesantă. Îmi trimit și mie editurile cărți pentru care să scriu blurb-uri, dar nu sunt niciodată cărțile pe care vreau să le citesc. Nu spun că nu citesc autorx care împărtășesc trăsăturile mele identitare. Cu siguranță fac asta, cred că sunt buni. Dar nu mă dau peste cap să fac asta și sincer, prefer să citesc autorx cu experiențe diferite. Dar, în mod copleșitor, felul în care editorii decid ce cărți și cui să le trimită, pentru un eveniment sau altul, e bazat pe întrebarea asta: oare cine ar citi acest autor? Și răspunsul lor e că ar fi cei care sunt exact ca acel autor, parte din același segment demografic. Așa se face că trimit o mulțime de cărți ale unor oameni despre care cred că sunt ca tine, fără să țină cont de detalii precum tonul sau stilul.
Tonul și stilul fac diferența pentru tine, prin urmare?
Da, dacă mă duc într-o librărie, nu mă uit la ce scrie pe coperta patru, iau o carte, o răsfoiesc și dacă găsesc o propoziție care îmi atrage atenția printr-o alăturare neobișnuită de cuvinte sau dacă găsesc un semn de sclipire intelectuală, de înțelepciune, mai dau câteva pagini. Dacă și atunci constat că are un mod unic de a lucra cu cuvintele, o să cumpăr cartea. Și nu o să mă uit să văd în ce an s-a născut persoana care a scris-o sau din ce țară vine. Nu fac nimic din toate astea. Doar urmăresc ritmul propozițiilor.
Ai putea vorbi despre o astfel de autoare sau autor care te-a impresionat de curând?
Anul ăsta m-am cufundat în romanele lui Edouard Louis. Incredibil de puternice. Ca o vorbitoare de franceză care nu e nativă, nu pot să fac comentarii pertinente despre stilul lui, propoziție cu propoziție, dar cred că claritatea și simplitatea limbajului pe care îl folosește îi reflectă limpede scopul politic. Are un respect fundamental pentru oamenii despre care scrie. Niciodată nu exclude niciun sens, gândindu-se că cei needucați nu vor fi capabili să-l înțeleagă, dar nici nu folosește niciodată terminologie academică în mod inutil. Faptul că îi pot înțelege cărțile și că pot să simt o satisfacție la nivel conceptual, fără să simt că îmi forțez prea mult franceza, e minunat. Nu știu dacă a avut în minte o cititoare ca mine, dar iubesc în continuare să am acest acces la cărțile lui. Cred că e un autor de o importanță enormă și o sursă de inspirație, chiar dacă manierele noastre sunt diferite: eu imaginez lucruri, el, dimpotrivă. Dar uneori înveți mai mult de la oameni care fac opusul a ceea ce faci tu.
Voiam să adaug ceva, pentru că ceea ce ai spus despre identitate m-a făcut foarte conștientă de faptul că și eu te-am întrebat despre identitate: despre faptul că ești o autoare irlandeză, că scrii despre relații queer. Și nu aș fi vrut să fie nimic intruziv sau stereotipic, ci doar interes pentru subiectele despre care scrii.
Nu a fost nimic de felul ăsta, nu-ți face griji. Tu mi-ai dat opțiunea să răspund. E ceva foarte diferit. Ce e cu adevărat enervant e când cineva scrie ceva lung despre tine și insistă asupra identității, pentru că atunci știi că dacă oamenii vor citi, o să spună: „Aha, am înțeles, autoarea asta încearcă să se vândă, pornind de la identitate”. Dar e chiar opusul. Aș fi foarte fericită să las asta la o parte. E industria cea care e obsedată de așa ceva.
În Fericitul cuplu apare o listă cu cărți citite de protagonista ta și nu e niciuna în care două femei sunt iubite, lăsând la o parte că nu se căsătoresc una cu alta. Lista asta mi se pare că se leagă și cu discuția noastră: într-un fel, nu vrei să aduci în discuție chestiuni de identitate, și cu argumente întemeiate, pe de altă parte, e realitatea asta care strigă. Cât e de rău arată situația azi, dacă e nevoie să adresăm aceste întrebări? S-au schimbat atât de multe și s-au câștigat multe drepturi, dar iată că încă e nevoie să subliniem unele lipsuri, pentru că ne uităm la istoria literaturii și constatăm că nu sunt cărți în care femeile să apară în ipostaze firești pentru dorințele lor.
Aș fi optimistă aici. Personajul care are acea listă e născută în 1996. Cred că lucrurile sunt diferite acum, pentru copii. Poți să intri într-o librărie și să cumperi un roman YA queer. Așa ceva era inimaginabil în Irlanda în care am crescut eu. Nu cred că e din cauza unei homofobii explicite, ci din cauza faptului că s-or fi gândit, probabil, că nu există o piață pentru asta, deși chiar abordarea asta e homofobă, pentru că susține că un conținut hetero ar fi universal, iar cele gay sunt nișate și numai o minoriate restrânsă le-ar înțelege. Când, de fapt, toată lumea e interesată de chestiile gay. Cred că asta i-a lipsit pieței, de când a apărut. Cred că cele mai multe cărți au depășit așteptările editorilor și că e un beneficiu pentru toți copiii care cresc citindu-le. Așa că e o putere în literatură.
Fotografia din deschidere a fost realizată de Mara Vrabie.
