„Frunză verde de arțar,
Leliță cu pieptar,
Cum ți-aș face un sărindar?
Sărindaru ți-e făcut
Cu spatele la pământ
Și cu picioarele în vent.
Tu să numeri stelele
Și eu petricelile.”
(poezie de bordel)
Folclorul românesc încă ne rezervă surprize din plin. Mircea Păduraru, cercetător în etnologie și folclor, scoate la lumină în ultimul său volum o latură mai puțin cunoscută (în mediile literate) a culturii populare – cea a exprimării licențioase. Subiectul este inedit în peisajul românesc, de altfel încă marcat de tabuuri când este vorba de sexualitate. Cartea Fondul interzis. Incursiune în antropologia folclorului licențios. Volumul I a apărut la finalul anului trecut la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Cum de a rămas atâta timp un subiect atât de puțin explorat? Încă de la sfârșitul secolului XIX și până astăzi, etnologii au întâlnit pe teren informatori care le ziceau zicale, ghicitori sau poezii „fără perdea”. Interesant este că majoritatea cercetătorilor au ales să treacă asta sub tăcere și să considere că acesta este un folclor de tip inferior. Informatorii au fost clasificați ca bețivi/potlogari/oameni de categorie inferioară. Autorul demontează însă viziunea semănătoristă a țăranului român și îi conferă o dimensiune umană. După cum ar zice folcloristul american Gershon Legman, citat în volum, folclorul de acest fel nu necesită explicații – este despre sex și asta îl face important. Mergând și mai departe, volumul reușește excelent să arate cum tema a devenit una cu miză politică și a construit o separare artificială între folclorul adevărat și folclorul celor care nu merită ascultați.
Am stat de vorbă cu autorul despre cum a ajuns să descopere tema, despre indignări contemporane și despre cum folclorul ritual conține o componentă sexuală.
Mircea Păduraru este lector universitar în cadrul Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Printre temele sale de interes sunt: etnologia religiei, etnologie și putere, și demonologie. A publicat anterior volumul Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc (Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2012).
De ce a evitat etnografia românească studierea folclorului obscen sau pornografic? Mi s-a părut interesant cum subliniați miza politică a acestei cenzuri. Ne puteți introduce în subiect?
Aș începe cu o precizare terminologică. Din perspectiva celor care au oferit cercetătorilor material folcloric, lucrurile despre care discutăm aici nu sunt nici obscene și nici pornografice. Această desemnare caracterizează din exterior conținuturi aparținând unei culturi diferite de cea a etnologului. Cercetătorul care nu e interesat de modul în care aceste fapte culturale sunt privite în interiorul comunității analizate, deci care nu ține seama de distincția emic/etic, tinde să atribuie informațiilor culese un înțeles formulat în baza propriilor reflexe culturale.
Actualizarea privirii etice duce mereu la abuzuri (în perspectivă politică), dar și la o cunoaștere eronată (în perspectivă epistemică). În Fondul interzis am utilizat mereu fie ghilimelele relativizante, când am folosit termeni precum obscen sau pornografic, fie structuri analitice cu aceeași funcție precum: folclor considerat licențios, așa-zis obscen și altele. Face excepție termenul „pornografic”, pe care uneori îl folosesc într-un sens specializat, în relație cu răspunsul fiziologic pe care anumite texte îl pot provoca cititorului.
Pentru că de multe ori folclorul cules nu era pe măsura așteptărilor, acesta a fost estetizat, igienizat, purificat de asperități
Dar să revenim la fondul întrebării. Etnologia română a luat naștere împreună cu un proiect politic. Disciplina s-a născut cu sarcina de a participa la construcția statului național, trebuind să furnizeze „muniție” retorică și argumente pentru unitatea, continuitatea și frumusețea culturii locului. Operând cu o astfel de viziune, disciplina a desfășurat în raport cu materialele de teren mai multe tipuri de filtre, devenind analizabile și publicabile numai acele mostre de creativitate populară care ori excelau în frumusețe, ori ofereau folcloriștilor pretextul pentru construirea unui discurs onorabil despre poporul român.
Pentru că de multe ori folclorul cules nu era pe măsura așteptărilor, acesta a fost estetizat, igienizat, purificat de asperități (vocabule suspecte, posibil ne-românești, cuvinte considerate licențioase, stângăcii sau grosolănii și așa mai departe – vezi școala Alecsandri). Într-un asemenea climat politic și disciplinar, folclorul sexual nu avea cum să nu fie exclus. Din păcate, această atitudine nu caracterizează numai începuturile disciplinei, ci reprezintă un tip de gândire inerțială care s-a propagat necritic până astăzi. Autorii care au suspendat această regulă sunt foarte puțini, iar cei care au făcut-o au plătit pentru asta. Excepțiile, de această dată, confirmă regula.
La începutul cărții povestiți un episod de la o conferință în care ați fost criticat virulent de un participant pentru o comunicare pe temă. Intervenția lui pare să vă fi inspirat în structurarea acestei cărți. Însă ar fi interesant de aflat cum ați ajuns la această temă prima dată.
Nici eu nu știu bine cum de am ajuns să scriu despre folclorul erotic. Da, episodul la care vă referiți a avut un rol important în apariția cărții, în sensul că a provocat un tip de frustrare care a hrănit afectiv scrierea ei. E drept însă că a inspirat și structurarea capitolului introductiv.
Sigur că sunt și rădăcini mai profunde. Am avut din studenție un tip de curiozitate față de folclorul „nepublicabil”: „marele absent” din lucrările de folclor, de la cursuri și seminare. Știam că folclorul ritual, deci serios, cu miză sacră, conține multă sexualitate. Jocurile de priveghi, strigăturile (de nuntă sau din alte contexte), călușul, colindatul și așa mai departe constituie toate exemple de ritualitate serioasă care conțin o componentă sexuală viguroasă, dar (cvasi)absentă din antologiile consacrate și din analizele aplicate (cu toate că unii etnologi vorbesc despre această dimensiune, dar fără a o aduce concret în pagină).
Mai târziu aveam să înțeleg de ce și să iau contact cu puținele materiale publicate. Am vrut să cunosc, student fiind, această latură a folclorului național și din sentimentul acut că ceva lipsește din studiile & antologiile pe care le citeam. Vedeam la sat și la oraș o distanță considerabilă între lumea vie și reprezentarea etnologică despre aceasta. Aveam deci, încă de atunci, senzația unei discipline care omite mult și care se constituie ca una esențialmente despre trecut, măcar că – știam din teorie – folclorul trebuia sa fie o știință a prezentului (Ovid Densusianu).
Dincolo de cele de mai sus, argumente pentru Fondul interzis s-au adunat în timp și după episodul evocat în volum. Conferințe la temă, mese rotunde dedicate problemei (mai ales în cadrul Conferinței Asociației de Studii Etnologice din România), apariția lucrării lui Andrei Oișteanu, Sexualitate și societate, înmulțirea lecturilor la subiect și așa mai departe. Desigur, am și prieteni care au insistat mult să mă apuc de scris. Concret însă lucrurile au început să devină mai serioase prin 2019, când tot amânam să scriu un text despre Folclorul pornografic bănățean, volumul din 1930 al lui Emilian Novacoviciu. Însă după ce am început mi-am dat seama că nu mă mai pot opri. E un clișeu, dar în cazul meu așa a fost. Primul studiu, terminat prin toamna lui 2019 și apărut din varii pricini mult mai târziu, a fost „O introducere în etologia folclorului pornografic“. După acest moment nu a mai fost loc de întoarcere.
Aparent, folclorul de acest fel nu necesită explicații – este despre sex și asta îl face important, cum ar fi spus folcloristul american Gershon Legman, pe care îl citați (de altfel, cu o interesantă biografie care îl leagă de Transilvania). Însă în carte mergeți mai în profunzime pe urmele altor lingviști sau antropologi care au arătat legătura folclorului cu concepte precum dezgust, dezordine sau chiar neliniște. Care este rolul folclorului obscen? De ce credeți că este important?
Într-un fel, întreg volumul I răspunde la această întrebare. O să încerc să formulez pe scurt patru răspunsuri.
Primul are de-a face cu ce aș numi „evidența empirică”. Folclorul așa-zis obscen este important pentru că locuitorii din spațiul în care locuim consideră așa. Această formă de creativitate populară a avut mereu un loc privilegiat la sat și la oraș. Îndrăznesc să afirm că folclorul sexual traversează toate straturile sociale, fiind gustat, performat și creat de toate categoriile sociale. În plus, sexualitate – în sensul cel mai explicit – se găsește în toate categoriile folclorice (de la cele serioase – jocuri de priveghi și colindat – până la ghicitori și proverbe). Ubicuitatea îi subliniază importanța pentru înțelegerea omului din această parte de lume și a culturii sale.
Al doilea răspuns este freudian. Într-o scrisoare către Friedrich Krauss, unul dintre campionii studierii și publicării folclorului sexual, Freud îi transmite amicului său „ce valoare științifică ar putea fi revendicată pentru colecțiile de glume erotice, bancuri, povești amuzante”. Scriindu-i scurt și dens, Freud subliniază trei aspecte: „1. „glumele erotice și anecdotele comice (...) au fost produse și reiterate pentru că oferă plăcere atât povestitorilor, cât și ascultătorilor lor. Nu este greu de ghicit care componente ale instinctului sexual [...] găsesc satisfacție în acest mod. Poveștile ne oferă informații directe cu privire la care dintre instinctele componente ale sexualității sunt reținute într-un anumit grup de oameni ca fiind deosebit de eficiente în producerea plăcerii (...). 2. Un alt avantaj, de un caracter mai general, este prezentat în special de glumele erotice, în sens strict, precum și de glume în general. Am arătat în studiul meu asupra glumelor că revelarea a ceea ce este în mod normal elementul inconștient reprimat din minte poate, prin anumite indicații, să devină o sursă de plăcere și, astfel, o tehnică pentru construirea glumelor. 3. (Ele) oferă un excelent mijloc auxiliar de investigare a inconștientului uman – la fel ca visele, miturile și legendele, în exploatarea cărora psihanaliza este deja angajată activ”. Iertare pentru acest citat lung, dar observațiile lui Freud sunt perfect valabile și, pentru mulți folcloriști, cvasinecunoscute și astăzi.
Al treilea răspuns privește relația folclorului sexual cu celelalte teme majore, sacrosancte ale culturii naționale. Cultura din spațiul României de astăzi are caracter cosmoid. Între compartimentele ei există o multitudine de relații de interdeterminare, de multe nici nu suntem conștienți. A ignora/suprima elementul sexual pe motiv că e incomod sau inacceptabil estetic ori „moral” înseamnă a fi de acord cu o analiză trunchiată. Înseamnă a trece cu vederea un posibil set de legături noi între fenomene considerate până acum separate, care ar putea aduce clarificări inclusiv la întrebări vechi.
În fine, în al patrulea rând, cred că folclorul sexual este foarte important tocmai pentru că a fost și încă este o categorie sistematic ignorată, exclusă cu o uimitoare constanță din discuțiile centrale despre cultura populară, în ciuda faptului că a fost totuși cules – semn că a plăcut culegătorilor, chiar dacă a rămas în arhivele personale sau „îngropat” în cele instituționale. (Cvasi)invizibilitatea acestui tip de creativitate populară a provocat o mentalitate, a naturalizat gestul excluderii sale, a generat o structură de motive, atitudini și gesturi care au modelat în profunzime discursul etno-folcloristic autohton. Cred că reconsiderarea acestui aspect din doxa disciplinei poate constitui prilejul unei reporniri a etnologiei în România – mai lucide, mai curajoase tematic, politic, epistemic, stilistic, în toate sensurile.
Într-adevăr, în capitolul al doilea, dedicat vocabularului politic al fondului interzis, discut câteva cauze care explică reticența cercetătorilor în fața materiei „fondului interzis”. Mă refer la noțiuni precum dezgust, dezordine, neliniște și alte câteva. Toate aceste noțiuni implică însă și o componentă politică. Senzația de dezgust, care pare o chestiune autoritar fiziologică, este o reacție față de ce am fost învățați să percepem drept primejdios pentru sănătatea noastră. Dar dezgustul păzește și avertizează inclusiv asupra amenințărilor la adresa purității noastre. De asemenea, repertoriul lexical al temei a fost perceput ca inacceptabil/nepublicabil și în relație cu ideea de ordine. Dimpotrivă, materia lexicală considerată maculată, actualizată în spațiul textului tipărit (despre care s-a crezut mult timp că este rezervat onorabilității maxime, în sensul cel mai burghez), sabotează sentimentul de ordine și, măcar teoretic, poate amenința ordinea socială. Din această perspectivă, subiectul este important pentru că reprezintă un test de maturitate al disciplinei și, poate, și al cercetătorului, testându-le prejudecățile politice, dar și fricile.
Cum a decurs cercetarea propriu-zisă? În carte povestiți cum aceste exemple sunt ascunse în cataloage printre alte categorii de folclor.
Am lucrat cumva pe teren „sigur”. Din punctul de vedere al interacțiunii cu documentele folclorice considerate obscene, trebuie să spun că am folosit aproape exclusiv materiale publicate – în alte studii sau în cele câteva antologii la temă. Interacțiunea directă cu arhivele de folclor din țară este ceva mai delicată, în sensul că accesul la conținutul lor este restricționat. S-au publicat cataloage, antologii și lucrări monografice valorificând conținutul arhivelor, dar accesul direct la documentele arhivelor depinde de bunăvoința unor figuri tutelare. Cel puțin cele trei arhive mari de folclor de la București, Cluj-Napoca și Iași funcționează în acest regim. Pentru că am prieteni în toate cele trei instituții, am putut obține totuși câteva informații. O tratare amăunțită a chestiunii arhivelor se găsește în articolul incendiar al lui Bogdan Neagota, Etnologia română, la răscrucea dintre episteme (care poate fi citit aici).
În volumul al doilea folosesc mai multe categorii de surse, iar spațiul delimitat de documentul folcloric, în sens tradițional, se va extinde prin integrarea mai multor registre ale culturii populare.
Ne puteți povesti puțin la ce să se aștepte cititorii în volumul al doilea?
Dacă primul volumul a reprezentat un fel de punere în temă, cu denunțarea și problematizarea mai multor aspecte care țin de doxa disciplinei, volumul al doilea interacționează frontal cu materia acestui imaginar cultural de-a lungul mai multor teme. Dintre acestea amintesc două. Într-un capitol intitulat „Dinspre o hermeneutică spre o erotică a faptului de cultură populară. Cazul folclorul pornografic de petrecere”, propun un model de analiză a folclorului erotic. Interpretarea mea pornește exact de la ce este de regulă ignorat, trecut cu vederea, necodificat de fișele de teren – adică de la suita de elemente sensibile și estetice (aistheta, simțire) care, împreună cu cele consemnate în mod tradițional, constituie faptul folcloric. Întrebarea „ce înseamnă cutare text folcloric?”, la care se răspundea prin cercetarea aspectelor care țineau de „circulație-tipologie-geneză”, cu (uneori) spectaculoase incursiuni filologico-estetice, arhaice și protoistorice, devine aici „ce se întâmplă cu trupurile și cu mințile petrecăreților în contextul unui eveniment folcloric, unde textul e un ingredient important, dar nu unicul?” Într-un alt capitolul, intitulat „Pentru o perspectivă politică”, analizez (i) modul în care discursul folcloric reprezintă și reflectă alte sexualități decât cele hetero; (ii) permite vizualizarea unor forme tradiționale ale violenței sexuale și (iii) face analizabile câteva aspecte ale economiilor carnale locale. Dar nu trebuie să deconspirăm chiar tot.
Puteți să ne dați câteva exemple de folclor pe care le-ați găsit mai interesante?
Am găsit multe „pepite”, dar vă ofer două. Iată una despre care Nicolae Iorga credea că e „vrednică de a ridica un proces de atentat la bunele moravuri contra editorului”:
„D-aș muri de dor de mure,
Mure, mure, mure
Nu m-aș duce la pădure,
Dure, dure, dure,
Căci pândarul murelor,
Mure, mure, mure,
Șede-n dosul tufelor,
Tufe, tufe, tufe,
Cum mă prinse
Jos me puse.
Puse, puse, puse,
Scoase o venă ca pe mână,
Venă, venă, venă,
Roșie la căpățână,
Țână, țână, țână,
Pârlită la rădăcină,
Cină, cină, cină,
Cum mi-o puse,
Așa se duse,
Duse, duse, duse,
Parcă fu pustia unsă:
Unsă ca cu seu de oaie,
Oaie, oaie, oaie,
I se duse pen-n c…
C…, c…, c…”
(Țapu II, 887).
Este o strigătură care se intona în atmosfera încărcată de alcool, muzică și fantasme erotice a petrecerii nocturne sau serale a satului de odinioară. Piesă este interesantă căci performarea ei se realiza după modelul solist + cor. Primul vers era strigat de solist, iar „corul” răspundea. Strigăturile publice de la petreceri erau aproape exclusiv o treabă masculină, deci ne putem imagina că răspunsul corului era impresionant și intempestiv. Să nu uităm însă că băieții strigă în fața fetelor și pentru ele, demonstrativ, într-un adevărat exercițiu de virilitate. Mișcarea repetitivă de după fiecare vers poate că evocă subliminal ritmicitatea bine cunoscută a actului sexual. Negreșit însă actualizează funcția de coordonare a mișcărilor coregrafice. Efectul rezultant, înregistrat de petrecăreți, trebuie să fi fost unul de amplificare a atmosferei erotice, de impulsionare viscerală și stimulare psiho-hormonală suplimentară. Căci petrecerile tinerilor, de altă dată sau actuale, însuflețite de alcool, muzică și alte substanțe adjuvante, au și sensul unor evadări de sub ochii autorităților cenzurante și de relaxare a regulilor cotidiene.
Iată-o și pe a doua:
„Foie verde și-o lala,
Mărită-me mamă fa,
Că s’a făcut cât a ta.
Și de negră tot așa.
Să le punem la mesură;
E mai mare a mea la gură.
– Eu maică te-aș mărita,
Dar ești maică mitutea
Și me vait că te-i strica.
– Dă-me mamă ‘ntr’un noroc,
Că măciuca ‘și face loc!”.
Mai mult decât o posibilă rivalitatea erotică mamă-fiică, strigătura conține o provocare a autorității materne, căci mama reprezintă prin excelență instanța cenzurantă și regulatoare a comportamentelor erotice. Încercarea de descurajare eșuează – fiica exprimă depășirea coitofobiei și a oricăror inhibiții. Nu uităm însă că răspunsul ferm și îndrăzneț al fiicei este rostit de un flăcău, verbalizând în fond dorințe masculine.
Care este următorul proiect la care lucrați?
O să vă surprind, dar pasiunile mele sunt altele. Mă preocupă de mai multă vreme relația dintre producerea cunoașterii etno-antropologice și putere. Într-un sens, Fondul interzis poate fi citită și din această perspectivă. Apoi, la fel de mult, mă interesează etnologia religiei. Teza mea de doctorat este despre Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc. De fapt, constant am scris despre teme de etnologia religiei (moaște, bibliomanție, antropologia obiectelor și altele), dar mereu înțelese în contextul relațiilor de putere. Vă spun însă și ceva concret: după terminarea volumului al doilea, sper să duc la bun sfârșit O istorie politică a etnologiei române, carte începută acum vreo trei ani.
Fotografia din deschidere: Fortepan / Zichy kúria, Zala
