Am discutat cu artista Mihaela Cîmpeanu despre ce înseamnă să fii artistă romă în România zilelor noastre, despre rasismul adânc înfipt în instituții și atitudini, dar și despre puterea de a merge înainte.
Pe Mihaela Cîmpeanu am cunoscut-o anul trecut la un tur ghidat organizat de ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture) al expoziției colective Chronic Desire, care a deschis Capitala Culturală Europeană de la Timișoara. Am rămas profund mișcată de forța artei ei, care face referire la situația dezavantajată a romilor și a femeilor în societate, dar și de modul direct și sincer în care Mihaela povestea despre lucrările ei. Totodată, am fost mirată de faptul că nu auzisem niciodată de această artistă îndrăzneață și am rămas nedumerită de lipsa vizibilității ei în spațiul cultural românesc. Născută în 1981 la Băilești, în sud-vestul României, într-o familie de tineri romi fără posibilități materiale, Mihaela a avut de mică o relație specială cu arta. După ce a urmat Liceul de Arte din Craiova, s-a mutat la București, unde a studiat la UNARTE, specializându-se în sculptură. A fost selectată să expună la Bienala de Arte de la Veneția pe când era încă studentă, în 2007. Pe parcursul anilor, a participat la multiple expoziții atât în țară, cât și în străinătate, preponderent cu tematici referitoare la arta romă.
Un an mai târziu m-am decis să o cunosc mai bine, așa că am invitat-o să discutăm mai multe despre practica ei artistică și despre situația romilor în spațiul artistic cultural de la noi. Am povestit pe Zoom, eu din Timișoara, Mihaela din casa-atelier din Balotești, în apropiere de București. Mihaela este mama a trei copii, dar reușește nu doar să-și împartă timpul între sarcinile domestice și orele de artă pe care le predă la școala din comună, ci și să-și continue arta. Pe post de atelier îi servesc un colț din camera de zi, pentru pictură, și un mic șopron din curte pentru sculptură. Spune că din cauza barierelor sociale, dar și a obligațiilor familiale, a decis în ultimii ani să se retragă din lumea artistică. Acum, însă, este pregătită să revină cu forțe proaspete.
Aș dori să începem discuția pornind de la lucrările pe care le-am văzut în cadrul expoziției Chronic Desire (2023, Timișoara). Am fost foarte atinsă de conceptul instalațiilor, deoarece fiecare din ele adresează o temă foarte importantă și sensibilă din istoria romilor, și a omenirii în general. Ai putea să-mi vorbești despre procesul creativ din spatele lucrărilor?
Lucrările sunt rezultatul unui proces îndelungat, întins pe o perioadă extinsă de timp. În ordine cronologică, Aripi de înger a fost prima lucrare. Totul a pornit de la tema Holocaustului, despre care nu știam foarte multe, până când am început să cercetez și mi-am dat seama că e un subiect pe care mulți încearcă să îl ascundă. În general, se vorbește mai mult despre Holocaustul evreilor și mai puțin despre cel al romilor. Lucrarea a reprezentat și participarea mea la primul Pavilion Roma (Paradise Lost) de la Bienala de Artă de la Veneția din 2007.
Aripile, care se aseamănă unor mâini, sunt formate din bucăți de lemn bătute cu metal în partea de sus. Instalația se sprijină pe patru picioare dispuse în formă de X. Metalul reprezintă durerea și suferința care le-au fost provocate romilor de-a lungul istoriei, până inclusiv în ziua de azi. Spun ziua de azi pentru că tuturor ne sunt tăiate aripile, într-un fel sau altul, de societate, care ne ține undeva jos. Singurul material pe care l-am considerat eu atunci adecvat a fost metalul, care e greu, dur, te apasă. Toate cătușele, lanțurile, obiectele care te leagă, sunt din metal. Lemnul reprezintă continuitatea și legătura cu natura și pământul. Vorbind despre contextul romilor, aripile din lemn reflectă dorința de libertate și dreptate, fiind un simbol al spiritului uman care aspiră să se ridice deasupra greutăților și opresiunii. Lucrarea este un omagiu adus rezilienței și spiritului de supraviețuire, subliniind necesitatea de a recunoaște și a comemora traumele trecute, în timp ce continuăm să ne ridicăm și să luptăm pentru o lume mai justă și mai liberă. O versiune anterioară a lucrării a fost distrusă în timp ce era expusă la sediul Partidei Romilor din București. Cei de acolo au asociat-o cu ceva negativ, nu au înțeles exact mesajul, iar din superstiție, au ars-o. La noi, în comunitatea romă, arta vizuală este un domeniu prea puțin cunoscut, aproape invizibil. Formele de artă reprezentative pentru etnia noastră sunt cele care se văd la televizor cel mai des, muzica și dansul. În rest, nu se observă nimic. Nici cărțile, nici artele plastice, nici compozitori de alt fel de muzică decât cea lăutărească.
La cinci ani după Aripi, am realizat Somnul – o memorie inconștientă a Holocaustului, unde am continuat să adresez tema care mă frământa pe mine de mai mult timp. Lucrarea constă dintr-o pernă de ipsos cu denivelări și adâncituri, reprezentând urmele lăsate de lacrimi și o bucată de sârmă ghimpată, răsucită sub forma unei spirale de ADN. Perna reprezintă un refugiu, un loc unde îți ascunzi capul, o poartă către speranță, vis, o lume mai bună. Pentru a reprezenta durerea, m-am întors la metal, și anume la sârma ghimpată. Sârma face referire la suferința colectivă și trauma transgenerațională a Holocaustului. Forma ei, de spirală de ADN, sugerează că durerea și suferința Holocaustului sunt înrădăcinate adânc în genetica noastră și sunt transmise de la o generație la alta. La un moment dat, involuntar, în somn ai legătură cu trecutul și viitorul, e locul unde se leagă aceste temporalități în timp ce te deconectezi de realitate. Lucrarea este o chemare la conștientizare și comemorare, o invitație de a nu uita niciodată suferințele îndurate de romi și de a recunoaște impactul continuu al acestei traume asupra generațiilor prezente. Totodată, este un omagiu adus victimelor și un apel la solidaritate și empatie.
Strigătul Mut este o lucrare dedicată tuturor femeilor, indiferent de apartenență etnică. M-am inspirat din evenimentele neplăcute pe care le tot vedeam în media despre violențele repetate împotriva femeilor. Imaginea femeii cu ochii închiși și capul scufundat până deasupra nasului este menită să ilustreze lipsa de voce a femeilor în fața persecuțiilor și nedreptăților, dar și suferința interioară și izolarea. Baza pătrată din care capul pare să iasă simbolizează mințile înguste care tolerează și perpetuează tipul acesta de violență. Valurile reprezintă ideea că te îneci cu propriile cuvinte, că nu te poți exprima și că ești complet izolată de restul lumii. E un simbol al femeii care nu poate să spună ce are pe suflet și nu poate să ceară ajutor, pentru că societatea nu o susține și nu o ascultă. Asta e sclavia modernă a femeii. Ei nu i se permite să spună nimic, are voie doar să tacă. Lucrarea este o chemare la empatie și la acțiune pentru a da voce celor care au fost reduse la tăcere, dar care au păstrat în interiorul lor o forță și o reziliență imensă.
În așteptarea păcatului suprem abordează teme de identitate, corporalitate și nedreptate. Am făcut un mulaj după picioarele mele care erau foarte umflate din cauza sarcinii avansate, masculinizate cumva, și le-am plasat în fața unei bucăți de lemn. Lemnul reprezintă legătura între om, natură și viață. În mijloc are o despicătură închisă la culoare, care simbolizează o vulvă. Culoarea aurie a picioarelor conferă un caracter sacru și regal, reflectând atât vulnerabilitatea, cât și puterea extraordinară a femeilor, în special a celor care aduc viață pe lume. Masculinizarea lor sugerează o fuziune a trăsăturilor feminine și masculine, subliniind ideea că identitatea de gen este fluidă și complexă. Într-un final, suntem la fel și avem aceeași legătură. Suntem un trup, am venit din același loc, nu suntem diferiți.
Instalația explorează modul în care societatea impune constrângeri asupra corpului feminin și așteaptă ca femeile să suporte aceste presiuni fără a se revolta. Am dorit să redau complexitatea experienței feminine și să subliniez necesitatea de a recunoaște și de a aborda injustițiile și suferințele care sunt adesea trecute cu vederea.
Sculpturile deschid în mod curajos niște subiecte de discuție care lipsesc aproape în totalitate din discursul artistic, dar și la nivel de societate, din România: sclavia și Holocaustul romilor, ostracizarea și situația femeilor. De ce crezi că temele acestea nu sunt (încă) îndeajuns de recunoscute și discutate, și ce am putea face noi, lucrătorii culturali, pentru a schimba această paradigmă?
După părerea mea, sunt niște subiecte foarte tabu. Din cauza societății în care trăim, ne este foarte greu să ne exteriorizăm și să ne expunem. În media, de exemplu, în momentul în care te-ai expus, ești vulnerabil, și îți este mult mai rău, decât bine.
Temele astea sunt esențiale pentru înțelegerea istoriei și a prezentului nostru colectiv, însă nu sunt suficient recunoscute și discutate din mai multe cauze. Printre principalele motive se numără ignoranța istorică, din cauza unei programe școlare lacunare, dar și discriminarea sistemică, cu romii și femeile continuând să fie categorii marginalizate. Marginalizarea aceasta duce la o lipsă de reprezentare și recunoaștere în discursurile dominante. Subiectele precum sclavia și Holocaustul romilor sunt în continuare considerate prea dureroase sau incomode pentru a fi discutate deschis.
Referitor la ce ar putea face lucrătorii culturali, cred că ar fi esențial să includem aceste teme în curriculum-ul educațional și să organizăm campanii de conștientizare publică. Ateliere, conferințe și expoziții dedicate pot ajuta la educarea publicului. Cred că instituțiile culturale trebuie să ofere mai mult sprijin și vizibilitate artiștilor romi și femeilor.
Trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a educa, de a sprijini și de a crea platforme pentru vocile marginalizate.
Referitor la poziția artiștilor romi, dar și a femeilor, în contextul instituțional (muzeu, galerie) în România, aș fi curioasă să aflu perspectiva ta despre situația actuală. După observațiile și cercetările mele, artiștii romi nu sunt aproape deloc vizibili, iar o recunoaștere a meritelor lor în artă lipsește din păcate la nivel instituțional.
Poziția artiștilor romi și a femeilor în contextul instituțional din România este, din păcate, una de marginalizare și sub-reprezentare. Evenimentele culturale mari care se derulează chiar acum, Romanian Creative Week și MoBU, nu aduc deloc în discuție contribuția culturală a romilor, nici nu îi reprezintă în vreun fel. Cred că acest aspect nu ar fi trebuit să lipsească din două evenimente așa mari, pentru că, vrem, nu vrem, romii fac parte din spațiul românesc. Artiștii romi sunt adesea absenți din expozițiile majore și din colecțiile permanente ale instituțiilor culturale. Această lipsă de vizibilitate este alimentată de prejudecăți și stereotipuri persistente, care minimalizează valoarea și relevanța contribuțiilor lor artistice.
Pe partea de populație majoritară, probabil că cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți că există acest segment. Există mulți artiști valoroși care și-au asumat conștient identitatea romă, de exemplu pictorul Eugen Raportoru, sculptorul Marian Petre sau sculptorul Mircea Lăcătuș, care e acum profesor în America. Eu și cu ei facem parte din generația mai veche, dar acum sunt și mulți studenți și tineri artiști romi care au nevoie de vizibilitate. Sunt talentați și își asumă cu drag identitatea, dar romii nu au, precum alte minorități naționale, spații doar ale lor.
În multe cazuri, când sunt incluși, artiștii romi sunt prezentați într-un context limitat, axat exclusiv pe identitatea lor etnică, ceea ce poate reduce complexitatea și diversitatea lucrărilor lor.
Femeile și romii se confruntă cu discriminare sistemică în accesul la resurse, oportunități și recunoaștere. Aceasta include finanțare insuficientă pentru proiectele lor, lipsa de suport din partea curatorilor și directorilor de muzee, și acces limitat la rețele profesionale esențiale pentru promovarea și dezvoltarea carierei lor. Excluderea din circuitul principal al artei contemporane îi plasează pe acești artiști într-o poziție de vulnerabilitate și izolare.
Educația artistică și publicul larg sunt adesea neinformate sau dezinformate cu privire la contribuțiile culturale și istorice ale romilor și ale femeilor. Lipsa de reprezentare în manualele școlare și în discursul public contribuie la perpetuarea unei culturi de ignorare și neglijare a acestor grupuri.
Este esențial ca muzeele și galeriile să implementeze politici de diversitate și incluziune. Aceasta ar putea include angajarea de curatori și directori din diverse background-uri, care să aducă noi perspective și să promoveze o reprezentare echitabilă. Este necesară și organizarea de expoziții care să evidențieze lucrările artiștilor romi și femeilor, nu doar în contexte etnice sau de gen, ci ca parte integrantă a artei contemporane. Ar fi ideal să se lanseze și granturi și finanțări dedicate artiștilor romi și femeilor pentru a-i ajuta să-și dezvolte și să-și expună lucrările.
Numai prin recunoașterea și celebrarea diversității artistice putem construi o societate mai justă și mai bogată din punct de vedere cultural.
Ai simțit vreodată că ai fost respinsă din lumea culturală românescă pe considerente etnice?
Da, am simțit în mod clar respingerea din lumea culturală românească pe considerente etnice. Fiind o femeie de etnie romă și sculptor, m-am confruntat cu numeroase bariere și prejudecăți care mi-au îngreunat parcursul profesional și personal. De multe ori, am simțit că etnia mea a fost privită prin prisma stereotipurilor negative asociate cu romii. Am fost judecată nu doar de populația majoritară, dar și de cei din etnia mea, mai ales pentru că sunt femeie și ei nu înțeleg lucrările mele.
Am întâmpinat dificultăți în a accesa resurse și oportunități care ar fi fost disponibile mai ușor altor artiști. Aceasta include accesul la expoziții importante, finanțări și rezidențe artistice. Adesea, artiștii romi sunt excluși din cercurile artistice dominante, iar oportunitățile de promovare sunt limitate. În instituțiile culturale, cum ar fi muzeele și galeriile, am simțit o excludere sistematică. Artiștii romi și lucrările lor sunt rar prezentați în expozițiile permanente sau în evenimentele majore. Această excludere reflectă o lipsă de recunoaștere și valorizare a diversității culturale și artistice.
Deși lucrările mele tratează teme universale, ele sunt adesea expuse în contexte strict legate de arta romă. Această categorisire îngustă poate limita audiența și interpretarea lucrărilor, reducând impactul și relevanța lor în discursul artistic mai larg.
Experiențele de respingere și discriminare au avut un impact semnificativ asupra încrederii în sine și a motivației mele. Sentimentul de a fi subapreciată și neînțeleasă poate fi descurajant și frustrant.
Acum mulți ani am luat hotărârea să lucrez doar cu cine mă acceptă așa cum sunt. În mică parte, ăsta a fost unul din motivele din care m-am retras din lumea artelor. Dacă cineva are nevoie de mine, știe unde mă găsește, dar regret că nu am încercat în continuare și nu am luptat pentru vizibilitate. O bună parte de timp m-am dedicat creșterii copiilor, dar cum ei sunt mai mari acum, sunt mai liberă să mă ocup de artă.
În ciuda obstacolelor, am continuat să creez și să expun lucrări care reflectă viziunea și experiențele mele, atât personale, cât și universale, inspirate din anturajul meu și subiectele mele de interes. Am căutat platforme alternative și colaborări care să îmi ofere vizibilitate și sprijin. Sper ca experiențele mele să inspire și să încurajeze alți artiști marginalizați să continue să creeze și să lupte pentru recunoaștere și egalitate.
Ai trei copii și ți-ai dedicat o mare parte din timp creșterii lor. Care este, din experiența ta, poziția mamelor-artiste în România? Cum se descurcă ele în sistemul artistic actual, ce ar putea fi îmbunătățit?
Este foarte greu să îți împarți viața de atelier cu cea de mamă, mai ales în primii ani de viață. De exemplu, în 2013, când am născut primul copil, lucram la două școli ca profesor de arte, pentru că nu am putut să-mi iau concediu de maternitate din cauza birocrației de atunci și a lipsei personalului didactic. Am fost nevoită sa merg cu bebelușul timp de un an la școală ca să predau, a fost foarte greu.
Ca mamă a trei copii și artistă, pot spune că poziția mamelor-artiste în România este una adesea dificilă. Echilibrul între responsabilitățile familiale și cariera artistică necesită o dedicare imensă și resurse semnificative. Mamele-artiste se confruntă cu o lipsă acută de sprijin instituțional, care să le permită să își continue cariera artistică în paralel cu responsabilitățile materne.
În absența unor politici de suport, mamele sunt nevoite să jongleze constant între timpul dedicat copiilor și cel alocat practicii artistice, plus locul de muncă, ceea ce poate duce la epuizare și la diminuarea calității lucrărilor lor. Există o percepție generalizată că maternitatea și cariera artistică sunt incompatibile. Finanțările și granturile sunt adesea insuficiente pentru a acoperi nevoile specifice ale mamelor-artiste. Programele de finanțare rar iau în considerare costurile suplimentare asociate cu îngrijirea copiilor, ceea ce face dificilă participarea la rezidențe artistice sau proiecte de anvergură.
Resursele limitate impun adesea ca mamele să prioritizeze necesitățile familiei în detrimentul investițiilor în cariera artistică. Mamele-artiste pot avea adeseori doar un acces limitat la rețelele profesionale și la oportunitățile de networking din cauza constrângerilor de timp și a responsabilităților familiale. Asta poate duce la izolarea față de comunitățile artistice și reducerea vizibilitatății, precum și la șansele de colaborare.
Cred că instituțiile culturale ar trebui să implementeze programe de suport dedicate mamelor-artiste, cum ar fi facilități de îngrijire a copiilor, programe flexibile și rezidențe artistice care să includă copiii. Politicile de concediu parental și granturile care să acopere costurile îngrijirii copiilor ar putea ajuta mamele să-și continue cariera artistică fără a sacrifica timpul și resursele necesare creșterii copiilor.
Este esențial să se schimbe percepțiile și prejudecățile legate de mamele-artiste. Promovarea exemplelor de succes și a contribuțiilor semnificative ale acestor femei poate ajuta la redefinirea rolurilor și a capacităților acestora în societate. Poziția mamelor-artiste în România necesită atenție și sprijin sporit pentru a elimina barierele și a crea un mediu favorabil dezvoltării lor profesionale.
Ai putea să îmi spui mai multe despre cursurile de artă pe care le faci acum cu copii și adulți în apropierea Bucureștiului?
De când au mai crescut copiii mei, au început să își exprime dorința de a desena și de a crea. Gândindu-mă la posibilități de a-i învăța pe ei, dar și pe alții de vârsta lor, am început o colaborare cu școala din Balotești, comuna unde locuim noi. Este mai mult voluntariat din partea mea, deoarece mai mult de jumătate din copii nu își permit să plătească cursurile. Eu îi ajut să își găsească drumul către artă, să își dezvolte inteligența creatoare și vizuală. În cadrul acestor cursuri, copiii și adulții sunt încurajați să-și folosească imaginația și creativitatea pentru a crea lucrări artistice unice. Folosim diverse materiale și tehnici, precum desen, pictură, modelaj în lut sau sculptură în ipsos, pentru a le oferi o experiență variată și stimulantă.
Ce planuri de viitor ai? Ai expoziții și lucrări pe care ți-ai dori să le faci?
În primul rând, aș vrea să-mi continui studiile și să fac un doctorat pe tema incluziunii femeii în artă și cum este ea văzută ca femeie artist – mamă. Aș mai vrea să îmi dezvolt o mică afacere de pictură și sculptură decorativă, dar și să particip în mai multe expoziții, unde să ajung la un public cât mai larg. Mi-aș dori ca prima mea expoziție personală să fie la Muzeul de Artă Contemporană, dar știu că pentru asta va trebui să muncesc mult mai mult decât acum.
De altfel, îmi doresc să îmi aduc contribuția la scenele artistice internaționale și să promovez dialogul cultural și diversitatea. Prin arta mea, îmi doresc să provoc reflectare și să generez discuții relevante în societate.
În ansamblu, planurile mele de viitor în domeniul artistic sunt concentrate pe continuarea explorării și dezvoltării mele ca artist, precum și pe contribuția mea la promovarea diversității, incluziunii și dialogului cultural prin arta mea. Acum, purtând această discuție cu tine chiar sunt nerăbdătoare să văd ce rezervă viitorul și să împărtășesc călătoria mea artistică cu oameni din întreaga lume.
