De vorbă cu Martin Puchner, critic literar și filosof, despre conexiuni surprinzătoare și influențe dintre civilizații, despre ce înțelegem atunci când spunem „cultură”, despre felurile în care specia noastră își construiește memoria culturală și despre piste noi, deschise de inteligența artificială.
Adrian Currie, filosof al științei, povestește despre o situație paradoxală. În 2009, cercetătorii anunțau descoperirea celei mai vechi dovezi a existenței unui instrument muzical - un flaut, găsit în sudul Germaniei. Este interesant că nimeni nu a pus la îndoială că bucata de os cu câteva gauri a fost folosită acum 40000 de un grup de Homo sapiens ca să redea sunete, posibil muzicale. Însă, subliniază Currie, fragmente de os găurite mai fuseseră găsite și erau încă și mai vechi de atât, cum este o descoperire din peștera Divje babe din Slovenia. Doar că acelea nu au fost interpretate (inițial, cel puțin) ca obiecte culturale, pentru că aparțineau Neanderthalilor, care nu puteau fi cultivați că noi, Homo sapiens sapiens, nu-i așa?
O asemenea interpretare părtinitoare ne arată cât de strâns legată este cultura de identitatea noastră ca specie. Despre asta scrie și Martin Puchner, critic literar și filosof, în cartea sa recent tradusă de Radu Șorop la Editura Trei: Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații. Cartea, din care puteți citi aici un fragment, integrează studiul culturii în cel al istoriei globale și încearcă să arate procesele dinamice prin care iau naștere culturile. Autorul nu se uită la ce ne-am aștepta poate să găsim când vedem titlul – obiceiuri sau tradiții ale grupurilor umane. În schimb, axându-se cu precădere pe surse vizuale, documente scrise și pe un concept de „cultură înaltă” – cultura elitelor –, el spune povestea apariției unor noi acte culturale în diverse locuri și momente din istorie. Sau, după cum arată descrierea cărții: „Martin Puchner arată cum, secole la rând, diverse forme de artă au traversat continentele pentru a produce capodopere."
Ca antropolog și istoric, mi-aș fi dorit ca autorul să intre mai în profunzimea analizei sau să extindă conceptul de cultură pe care-l folosește, dar studiile de caz oferă o introducere în subiect pentru publicul neavizat. În mod special mi s-au părut captivante Capitolul 3 – despre legătura peste timp (un mileniu și jumătate) dintre regele indian Asoka și sultanul Firuz Shah Tughlaq, prin intermediul unui monument în piatră, și Capitolul 5 – despre Xuanzang, un pelerin chinez buddhist (602-664), care călătorește în India și ne lasă povestea acestor peregrinări.
Cultura. Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații
Martin Puchner este critic literar și filosof, deținătorul catedrei „Byron and Anita Wien" la Harvard University, unde predă literatură engleză și comparată. Cartea lui precedentă, Lumea scrisă, este o istorie originală a literaturii, arătând cum cuvântul scris a modelat lumea, de la descoperirea sa până în era Internetului. La vremea traducerii ei în limba română, la Editura Polirom, Ionuț Sociu a stat de vorbă cu autorul pe Scena9 - despre călătoriile lui prin lume, despre relația dintre noile tehnologii & literatură, dar și despre tweet-urile lui Trump.
De data asta, am stat de vorbă Puchner de la distanță, cu să aflu ce l-a motivat să scrie o carte despre cultură, cum vede legătura dintre istorie și oralitate și ce proiecte are în pregătire.
De ce credeți că o carte despre cultură și transmiterea culturală este relevantă astăzi? În epilogul cărții legați geneza cărții de o discuție privind soarta științelor umaniste. Ar fi interesant să auzim mai multe despre gândurile dvs. în această privință.
Da, cartea a pornit de la ideea larg răspândită printre colegi și studenți că științele umaniste sunt în declin, idee care s-a accelerat în ultimii 15 ani. După ce am petrecut mai mult de un deceniu dezbătând motivele acestui declin, mi-am dat seama brusc că nu știam prea bine ce sunt științele umaniste. Cu cât am studiat mai mult istoria, cu atât am devenit mai confuz. La un moment dat, am decis că puneam întrebarea greșită: ce mă interesa de fapt era cultura, și mai precis întrebarea legată de ce a dus dezvoltare culturală mai departe. Sau, altfel spus: cum funcționează cultura. Dintr-un motiv sau altul, nu mi-am pus niciodată cu adevărat această întrebare fundamentală. Cartea este încercarea mea de a găsi un răspuns. Cu toate acestea, încă nu sunt sigur ce înseamnă acest răspuns pentru științele umaniste. Presupun că înseamnă că ar trebui să începem să punem întrebările „mari” și să pornim de acolo.
Argumentele pe care le prezentați sunt o continuare interesantă a celor din cartea dvs. anterioară, privind puterea și rolul poveștilor și al cuvântului scris în modelarea culturii. Pare că vă concentrați pe o viziune a culturii puternic legată de tehnologiile de transmitere, cum ar fi scrisul sau alte forme vizuale de exprimare (statui, monumente, picturi). Unde plasați tradițiile orale, cum ar fi poveștile și miturile (unele dintre ele transmise timp de secole sau milenii), atunci când vă gândiți la cultură? Credeți că scrisul este esențial pentru înțelegerea culturii?
Da, îmi place modul în care faci legătura între cele două cărți. Îmi amintesc că atunci când lucram la Lumea scrisă, am crezut inițial că scriu o istorie destul de simplă a dezvoltării tehnologice: prin invenții precum alfabetul, hârtia și tiparul, literatura scrisă a devenit succesiv mai ușor și mai ieftin de produs și, prin urmare, mai răspândită. La un moment dat, mi-am dat seama că mă îndreptasem către un fel de poveste a progresului tehnologic. Uitasem mai mult sau mai puțin de literatura orală și de mituri sau credeam că acestea erau cumva relevante doar pentru lumea antică. Așa că, la jumătatea drumului, am schimbat cursul și am început să acord mai multă atenție rolului continuu al oralității, de exemplu tradițiilor orale continue care au existat alături de scris în Africa, în cazul Epopeii lui Sunjata, sau oralității produse de cenzura de stat, ca în cazul Annei Ahmatova, care s-a temut atât de mult de Stalin încât a hotărât să-și recite poeziile doar prin viu grai. Până la sfârșit, mi-am dat seama că scrisul și oralitatea sunt o pereche, sau un sistem, că cele două sunt întotdeauna legate. Dacă vrei să o studiezi pe una, trebuie să o studiezi și pe cealaltă. Internetul de azi este un alt exemplu în acest sens. La început, internetul se baza foarte mult pe scris, dar acum, odată cu apariția YouTube și TikTok, a apărut o nouă formă de oralitate. Cele două, scrisul și oralitatea, continuă să evolueze împreună.
De-a lungul cărții susțineți cu tărie legătura dintre memorie și cultură. Credeți că această cultură umană este în primul rând un mijloc de a scăpa de trecerea timpului? De rememorare a trecutului?
Cea mai importantă caracteristică a culturii este că nu este naturală: nu o transmitem în mod natural prin genele noastre generației următoare. Dacă vrem ca un artefact să supraviețuiască generației următoare, fie el o poveste, o statuie sau o piesă muzicală, trebuie să îl transmitem prin timp. Putem face acest lucru pe cale orală, de la persoană la persoană, sau putem încerca să îl stocăm, pe peretele unei peșteri, de exemplu, sau în scris. Asta înseamnă că, atunci când vine vorba de cultură, suntem întotdeauna prinși între trecut și prezent: ne confruntăm cu artefacte din trecut și, dacă vrem ca acestea să supraviețuiască până la generația următoare, trebuie să ne gândim la viitor.
Dar modalitățile noastre de conservare și stocare – fie prin tehnologii precum scrisul, fie prin predarea unei poezii, de exemplu, unei alte persoane – sunt întotdeauna predispuse la eșec, motiv pentru care procesul de transmitere culturală este plin de întreruperi și „erori”. Din destule motive, asta e păcat, deoarece se pierd multe lucruri. În același timp, aceste erori sunt o binecuvântare, deoarece devin adesea o ocazie pentru inovare.
A existat o poveste/studiu de caz pe care ați fi dorit să o includeți în carte, dar ați ales să renunțați? Sau aveți o figură istorică sau un exemplu preferat din carte?
Am scris un capitol final despre Andy Warhol pentru că eram interesat de modul în care reciclează obiecte și imagini de zi cu zi – sticle de Cola, postere cu vedete de cinema – și le transformă în artă (reciclarea devenise o linie directoare importantă pentru întreaga carte). De asemenea, am fost intrigat de atelierul lui, pe care îl numea Fabrica, care mi s-a părut cea mai recentă instituție de creație artistică, la fel ca peșterile preistorice cu care am început cartea. Dar apoi am decis că cea mai importantă întrebare despre Warhol, cum ar arăta producția de artă în masă, era cu adevărat în afara domeniului de interes al cărții, așa că am tăiat-o.
La ce lucrați în prezent?
Încă din noiembrie 2022, am fost intrigat de inteligența artificială. Ridică tot felul de întrebări despre artă și creativitate, de fapt unele dintre întrebările pe care am vrut să le pun în ultimul capitol abandonat despre Andy Warhol. Apoi, în ianuarie 2024 a devenit posibilă crearea de GPT-uri personalizate prin OpenAI și m-am înscris imediat. În ultimele luni, am construit o mulțime de astfel de chatbots, inclusiv unul care îți permite să vorbești cu Socrate, să primești sfaturi de scriere de la Șeherezada sau sfaturi de viață de la Montaigne (oarecum ironic, am creat și un chatbot „Machiavelli pentru manageri”). Le puteți găsi aici. Așadar, ce voi face probabil este să scriu o carte despre inteligența artificială și cultură.
