De sute de ani, oamenii din Võro, Estonia, intră în saunele cu fum ca să se curețe de cele lumești prin apă, abur, sare, căldură și incantații. Regizoarea Anna Hints folosește în documentarul Sauna secretelor acest spațiu de penumbre protectoare ca să surprindă comuniunea dintre femei trecute de 40 de ani și poveștile lor despre maternitate, relația cu corpul, cu frumusețea, cu îmbătrânirea, cu boala, cu sexul, cu abuzul, cu pierderea.
Filmate predominant fără să li se arate chipurile, le ascultăm cele mai intime gânduri, frici și amintiri. Fluxul de confesiuni vine peste imagini ale corpului feminin nud cu toate cicatricile și imperfecțiunile lui, din care s-a evacuat orice senzualitate și orice clișeu al obiectificării.
Documentarul a câștigat premiul cel mare la Premiile Academiei Europene din Film 2023 și a fost nominalizarea Estoniei la Oscaruri. Cu ocazia lansării filmului în România, am avut ocazia să vorbesc cu producătoarea filmului, Marianne Ostrat, despre traseul național și internațional spectaculos al Saunei secretelor.
Marianne Ostrat conduce Alexandra Film din 2006, după ce și-a încheiat masterul la Baltic Film and Media School. Primul lungmetraj de ficțiune produs, The End of the Chain, de Priit Pääsuke, a avut premiera la Karlovy Vary IFF în 2017 și a avut patru nominalizări la Estonian Film & TV Awards (EFTA). A co-produs documentarul spaniol-estonian Constructing Albert (în 2017, selecționat la San Sebastian, HotDocs, SXSW) și un scurt metraj de animație suedez-estonian, Amalimbo (în 2016, cu selecții la Venice IFF, European Film Award Nominee). În 2021, Marianne a lansat al doilea lungmetraj de ficțiune, comedia Kids of the Night, de Priit Pääsuke, cu șapte nominalizări și 3 premii la premiile EFTA. Din 2018, Marianne predă la programul internațional de masterat KinoEyes din cadrul European Film Masters. A făcut parte din managementul Estonian Film Industry Cluster și este membră a rețelei EAVE.
Scena9: Nu vorbim foarte des cu producători de film, cu oamenii din spate care fac posibilă aducerea la viață a viziunii creatoare a scenariștilor, regizorilor, actorilor. Prin povestea ta, aș vrea să înțelegem mai multe despre munca asta atât de importantă care rămâne nevăzută.
În curând se fac douăzeci de ani de când am început ca asistentă de producție. Era în vara lui 2004, în anul doi de facultate. După liceu, nu știam prea bine încotro să mă îndrept, am aplicat la facultatea de studii audiovizuale și am intrat. Nu am visat niciodată să fac filme, ca restul colegilor mei, pur și simplu am luat-o de la zero în acest domeniu pentru că mă interesau prea multe lucruri deodată. Am început practica foarte abrupt, mi s-a întins scenariul și mi s-a zis: „Ăsta e, organizează ziua de filmare”. Era pentru un film de televiziune despre august 1991 și ieșirea Estoniei de sub Cortina de Fier, nu vreo producție oarecare. Mi-a plăcut enorm experiența și m-am regăsit în munca asta din prima, poate tocmai pentru că trebuia să gestionez atât de multe lucruri deodată. Recunosc, am fost într-o poziție privilegiată să pot să fac producție de film, pentru că e un domeniu foarte nesigur financiar, cu multe necunoscute. Am avut noroc și cu sprijinul părinților mei la început.
Am locuit întotdeauna în Estonia, deși foarte mulți din generația mea începuseră să plece după ce am fost admiși în Uniunea Europeană. Pentru că am înțeles că a produce ține foarte mult și de relațiile personale, de negocieri pe care poți să le faci dacă nu-ți ajung banii, de adaptare și ajustare, de o rețea pe care începusem să mi-o creez aici. Mi-am asumat că sunt unul dintre creatorii din Estonia și că vreau să rămân să fac treabă în țara mea.
Încerc să am o abordare personală la fiecare proiect pe care lucrez, să explorez subiecte care sunt importante pentru mine și cu care chiar rezonez. Iar acest documentar e și el foarte personal pentru mine. Familia tatălui meu se trage din sudul Estoniei, unde se practică ritualul saunelor cu fum. Noi, cei care am fost în echipa filmului, încă trăim în suroritatea formată în sauna cu fum, încă ne mai vedem și ne strângem acolo să povestim. Și eu, și Anna apărem în câteva secvențe, iar eu am fost prezentă aproape pe tot parcursul filmărilor. Deci în filmul ăsta, linia dintre viață și artă, dintre profesie și personal e destul de bine ștearsă.
Cum arată peisajul industriei de film din Estonia, unde ne-am uitat cu prea puțină atenție până acum?
Trebuie să încep prin a spune că, dinspre noi, cinematografia din România pare foarte solidă și bine așezată. E amuzant că în 2007 eram la Cannes, făceam un internship la standul Filmului Estonian și cineva mi-a dat un bilet la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (regizat de românul Cristian Mungiu, n.red.). Am mers, l-am văzut, m-a impresionat foarte tare și apoi a câștigat Palme d'Or. Mi se pare incredibil că acum sunt aici, promovând filmul nostru pentru publicul român.
Revenind la industria de film estoniană, aceasta a fost sub-finanțată foarte multă vreme începând cu anii 90. Avem o piață de consum mică, dar din fericire estonienii merg cu plăcere la filme produse local și lucrurile se schimbă, avem destule filme comerciale care au devenit blockbustere locale. Iar Sauna secretelor a întrecut toate recordurile de box-office. În presa națională se folosește cuvântul „miracol” pentru succesul lui. E cel mai bine distribuit internațional film estonian din toate timpurile; încă se dă la cinemauri, după 40 de săptămâni de la lansare și a vândut peste 38.000 de bilete până acum.
Un dezavantaj la industria noastră e că există un singur mare lanț de cinema, care are monopol și atunci e greu ca filmele independente să găsească spațiu suficient de difuzare. Dar pe partea de producție ne-am dezvoltat și ne-am deschis mult în ultimii 10 ani, circulă oamenii, ideile și finanțările, cele mai multe filme independente sunt co-producții, cum e și Sauna secretelor, o co-producție Estonia-Franța-Islanda. Dacă e să mai menționez un aspect al industriei de film de la noi, aș spune că e foarte bine echilibrată pe genuri, chiar avem mai multe femei producătoare ca bărbați. Și mai există un element care poate ține de receptare: conform statisticilor UE, suntem cea mai ateistă țară din Europa. Suntem spirituali, așa cum se poate vedea și din acest film, dar nu legați de o religie. De aceea cred că nu greșesc să spun că nu avem niciun fel de cenzură sau predispoziție către anumite subiecte în detrimentul altora din filme. E un mediu foarte sănătos din punctul ăsta de vedere. E o țară foarte liberă pentru orice expresie culturală.
Cum a ajuns Sauna secretelor la tine ca producătoare?
Mă știam cu Anna destul de vag printr-o prietenă comună, altă regizoare de documentare din Estonia, dar nu eram apropiate. Ea a primit finanțare pentru Sauna secretelor prin 2015, lucra cu un alt producător, iar eu am citit despre film pe site-ul Institutului de Film Estonian, din întâmplare. Era un foarte scurt sinopsis, dar am simțit imediat o conexiune puternică și m-am întrebat în sinea mea: cum de nu produc eu filmul ăsta cu care simt că am o afinitate așa de mare? Pentru că în perioada respectivă eram într-o etapă foarte spirituală și conectată la energiile din jurul meu, făceam multă yoga, încercam să-mi găsesc un echilibru. Au trecut apoi trei ani în care eu am gestionat un burnout din cauza presiunii perfecționismului meu și a așteptărilor tuturor celorlalți de la mine. A trebuit să explorez toate condiționările care mă apăsau în viața profesională și în cea personală de femeie, presiunea de a fi cea mai bună în domeniul meu, presiunea de a avea o căsnicie, de a deveni mamă. M-am lăsat să trec prin asta fără ajutor terapeutic și, la capătul acestor trei ani, era o dimineață superbă de primăvară când m-am trezit și pur și simplu am simțit că văd lumina de la capătul unui tunel lung și întunecat. Și în ziua aia am decis să particip la un protest de mediu din fața Parlamentului. Anna era acolo și ne-am reconectat, protestând și cântând împreună cântece pentru un viitor mai bun. Iar peste vreo săptămână, m-a sunat să-mi spună că producătorul filmului ei a murit și să mă întrebe dacă aș vrea să preiau eu. Și am simțit cu tot corpul că trebuia să spun da. Era la trei ani după ce citisem acel sinopsis.
Dincolo de confesiunile femeilor din film, sauna cu fum este un personaj în sine, un loc plin de mister și cu o istorie de secole în Estonia, declarată Patrimoniu de UNESCO. E ceva încă viu pentru voi?
Ritualul saunelor cu fum e o cultură vie, transmisă din mamă în fiică de-a lungul generațiilor. Ține de conexiunea cu natura, cu elementele. Sauna a fost dintotdeauna un loc foarte important pentru comunitate, unde femeile nășteau, unde se spălau morții. Mulți estonieni încă practică mersul la sauna cu fum. În mod tradițional, ziua de saună e sâmbăta, bărbații și femeile mergeau separat, dar asta s-a mai schimbat în zilele noastre. Acum mergem împreună cu prietenii și prietenele și se creează amintiri și legături, indiferent cât de aproape rămânem de ritualurile vechi cu incantații. Pentru că rolul principal al saunei e unul de curățare de tensiunile și apăsările vieții de zi cu zi. Un loc din care ieși mai împăcat, unde fiecare experiență și emoție e binevenită, are dreptul să existe și să fie exprimată, unde nimeni nu judecă și toți suntem egali.
E nevoie de enorm curaj pentru deschiderea femeilor care apar în film și aș vrea să știu care a fost procesul de selecție, cum le-ați ales, cum au acceptat să participe la proiect.
Am început cu prietenele Annei. Ea nu voia să „convingă” pe nimeni să participe în film. Își exprima intenția, ce fel de onestitate căuta și femeile hotărau dacă voiau să facă parte din asta sau nu. Katie, cea mai bună prietenă a ei, a acceptat prima și ea este cea al cărei chip îl vedem pe parcursul filmului, pe ea se concentrează camera ca pe un soi de receptor, un martor al tuturor poveștilor. Faptul că celelalte nu au vrut să li se vadă fețele a dus la estetica asta puternică a filmului, pentru că te poți identifica mai ușor cu poveștile lor. O excepție a fost personajul care povestește cum și-a dat seama că îi plac femeile, cum le-a mărturisit asta celor apropiați și familiei; pe parcursul filmărilor, a spus că vrea să îi filmăm chipul. Iar Anna a înțeles că nu poate rămâne închistată într-o formă estetică, că nu îi poate nega demnitatea de a se expune în felul ăsta. Am citit într-o carte că a-ți arăta chipul e o formă de preluare a controlului, de eliberare de rușine. Și despre asta e tot filmul, despre eliberarea de lanțurile rușinii care restrâng atât de tare energiile noastre feminine.
Procesul a fost foarte colaborativ și le-am arătat participantelor filmul înaintea oricui altcuiva, pentru că voiam să fim sigure că se simt confortabile cu ce apare acolo. Și niciuna nu a protestat, niciuna nu a dat înapoi. Am scos doar o secvență în care cineva mărturisea că îi plac femeile, dar fiindcă părinții ei încă nu știau, nu era etic să afle așa.
Nu a existat un scenariu propriu-zis, programam zilele de filmare cu prietenele Annei, apoi și cu alte femei, pentru că începuse să circule vestea despre filmul ăsta, Estonia e o țară mică, și tot mai multe voiau să fie implicate. Ne programam zilele de filmare la sauna cu fum și Anna lăsa discuțiile să se întâmple natural, nu se impuneau subiecte anume, toate confesiunile au fost surprinzătoare și au venit de la sine; ne așteptam să fie și povești despre abuzuri, dar nu atât de multe. Eu am fost acolo în aproape fiecare zi de filmare, o singură dată am participat și la o sesiune și povestea mea chiar a rămas în film, cea despre bunica mea care s-a căsătorit după război și, în ciuda abuzurilor, nu și-a părăsit niciodată soțul; așa erau vremurile, opțiunile ei erau incredibil și nedrept de limitate. Ca producătoare, principiul meu a fost să nu intervin în ce se întâmpla în saună, în magia acelei comuniuni. Nu grăbeam lucrurile, nu țineam un program strict cum ar trebui să facă un producător. Nu le-am obligat pe niciuna să semneze un acord înainte de filmare, pentru că am citit ce am primit de la avocați și totul suna sec, rece, intruziv. Mi-am asumat un risc poate de necrezut pentru un producător din America, să zicem. Le-am filmat, le-am arătat produsul final și abia apoi și-au dat acordul în deplină cunoștință de cauză.
E probabil unul dintre cele mai anti-male gaze stilistici de film pe care le-am văzut vreodată și totuși ați lucrat cu un director de imagine bărbat. Care a fost procesul să ajungeți la eliberarea asta a nudului feminin de erotic?
Directorul de imagine cu care am lucrat e Ants Tammik. S-au făcut multe teste de imagine, mai ales cu corpul Annei, și au ajuns foarte natural la eliminarea acelei priviri masculine în care se alunecă așa de ușor când e vorba de nuditate, deși nu a fost ceva programatic per se. Le-am arătat testele de imagine tuturor femeilor care participau, ca să știe la ce să se aștepte, și toate au acceptat convenția și stilistica, toate se simțeau confortabile cu modul în care aveam să filmăm. Din punct de vedere tehnic, a fost foarte dificil de filmat în temperaturile atât de ridicate din saună, mult echipament se strica, chiar dacă băgam camerele în saună în timp ce se încălzea, le înfășuram în textile etc. Ants a stat mereu în saună, nu le-a lăsat singure nicio clipă, nu am lăsat camera să le filmeze fără cineva în spate. E și el tată și a fost acolo la toate mărturiile, cele care au intrat sau care n-au intrat în montajul final, iar la sfârșitul filmărilor, mi-a spus cu lacrimi în ochi că toată experiența asta l-a făcut un fiu, un soț și un tată mai bun. Și asta e extrem important pentru mine, cum vor reacționa și bărbații la filmul nostru.
E foarte clar că ați avut o abordare atentă și etică asupra tuturor poveștilor care împărtășite în timpul filmărilor. Ați urmărit vreun fir roșu anume în selecția finală, ați vrut să bifați anumite teme?
Anna și partenerul ei au editat la film aproape doi ani. Dar au mai fost și alți editori înainte, cam cinci, care fiecare a avut contribuția și selecția lui. La un moment dat, materialul ajunsese prea întunecat și a trebuit căutat echilibrul de lumini și umbre. Dar nu am avut o formulă, nu am vrut să bifăm anumite subiecte cu tot dinadinsul, au lucrat foarte intuitiv. Pentru Anna era important cum comunică poveștile, cum trec unele spre altele, ce spun unele după altele, ce ritm capătă filmul. De asta sunt așa importante și secvențele filmate în exterior, momentele cântate, monoloagele femeii vârstnice (chiar proprietara saunei cu fum unde am filmat) care aduce puțin din trecutul ritualului la viață.
Cum a fost primit filmul în Estonia având în vedere cât de intim este legat de viața fiicelor, mamelor și bunicilor celor din scaunele de cinema?
Traseul filmului e o poveste de mare mândrie națională. E primul film estonian care câștigă un premiu așa important (la Festivalul Filmului European). În ce privește box office, Sauna a rupt toate recordurile pentru film necomercial din Estonia, deținut anterior de un film francez, Les Intouchables. Anna tocmai ce a primit Medalia de Onoare de la Ministerul Afacerilor Externe și alte premii naționale pentru contribuții culturale de excepție. E un film îmbrățișat de aproape toată societatea. Anna primește mesaje și scrisori de la femei care au rezonat cu filmul, de la oameni care l-au văzut deja de șase ori în cinema. Nu am primit niciun feedback negativ din industrie sau de la critică, nu știu cum o să mai realizăm vreodată ceva atât de universal acceptat și încurajat. Cred că a contat enorm că Anna a găsit ceva atât de specific estonian, dar care s-a dovedit atât de universal valabil. Înainte de premieră aveam viziunea asta poetică: că am filmat în sud-estul Estoniei, pe tărâmuri indigene, ceva care a săpat un tunel prin pământ și a ieșit în partea cealaltă a lumii, pe alt tărâm indigen, în Utah, SUA, la Sundance. Îmi place să cred că filmul generează deja o mișcare în sine, de comuniune și de acceptare radicală, de sororitate. Și dincolo de succesul profesional, sper că e un film care ne-a făcut mai bune ca ființe umane pe noi, din echipă, dar și pe cei care îl văd.
Documentarul „Sauna secretelor” poate fi văzut în cinemaurile din România și este distribuit de Culoar Films și Silver Screen.
Fotografiile de la sesiunea de Q&A de la Cinematograful Muzeului Țăranului Român au fost realizate de Sorin Florea.
