După ce în ultimii doi ani a revenit pe scenele de teatru, a regizat un spectacol și a co-regizat un scurtmetraj pe care l-a și scris, Maria Popistașu este protagonista filmului „Întregalde”, al lui Radu Muntean, unul dintre cele mai bune filme românești ale anului. Am vorbit cu ea la TIFF #20, unde a fost parte din juriu, despre această revenire în mulți pași, după o lungă absență în care Maria și-a luat timp să-și vadă de a fi mamă.
„Ai făcut o cârpiță din mine!”, îi spune personajul Mariei amantului ei în Marți, după Crăciun. O găsesc în continuare una dintre cele mai memorabile replici din filmul românesc recent, ceea ce îi și spun Mariei înainte de interviu. Îmi povestește chicotind că e un mic cadou pe care i l-a strecurat în rol soțul ei, Alex Baciu, co-scenarist al filmului. Omit să-i spun și că în gura altei actrițe cel mai probabil ar fi sunat total ridicol, sau că-n vulnerabilitatea ei din acel moment, complet goală în fața camerei, Popistașu mai degrabă te intimidează decât să te emoționeze.
Maria Popistașu (41) este una dintre cele mai fascinante prezențe feminine de pe marele ecran al Noului Val românesc. Fără prea multe filme la activ, vreun serial TV sau o pleiadă de roluri principale, Maria este totuși una dintre cele mai recognoscibile actrițe din generația ei. Poate capitalul de fascinație vine și din personajele dificile pe care le-a avut de interpretat, dar sigur și dintr-un je ne sais quoi greu definibil, care ți-o fixează pe retină. Fie că joacă o victimă a traficului de carne vie, o tânără insolentă, o amantă avidă de atenție, o mamă sau o fiică mai degrabă distantă sau o pasageră aparent insipidă dintr-un 4x4, Maria rămâne agățată de tine după film, ca un parfum. Atât pe ecran, cât și pe scenă, Maria pare că plutește în corpul personajelor ei, pe care le stăpânește cu o eleganță pe care nu aș ști s-o numesc altfel decât Grace Kelly factor.
La prima ei apariție în film, la 24 de ani, este sora Anamariei Marinca în miniseria canadiano-britanică Sex Traffic (2004), regizată de David Yates, care a făcut și câteva Harry Pottere. Joacă două moldovence care speră la o viață mai bună la Londra, dar ajung să fie victimele traficului de carne vie mult mai aproape de casă, în Sarajevo. Urmează comedia romantică belgiană A Perfect Match (2007) în care joacă o emigrantă româncă de care se îndrăgostește directorul de școală pensionat în casa căruia face curat.
Rolul care o propulsează e și primul dintr-un film românesc - Legături bolnăvicioase (2006), adaptarea lui Tudor Giurgiu după romanul omonim al Ceciliei Ștefănescu. Kiki e o bisexuală care seduce o fată mult mai conservatoare (Ioana Barbu), într-o încercare aparentă de a ieși din relația toxică pe care o are cu fratele ei (Tudor Chirilă). Pentru prestația de atunci, Eugenia Vodă a numit-o, într-o cronică surprinzător de pozitivă la film, un „demon frumos și seducător”. Filmul a fost de altfel și un succes de public pentru un film românesc, situându-se pe locul 46 în box office-ul local, într-un an doldora de blockbustere. În anul următor, Maria este pe lista de 25 tinere speranțe ale celei de-a 10 ediții a Shooting Stars, un program din cadrul Berlinale dedicat celor mai promițători actori europeni. În 2010, rolul amantei stomatoloage din Marți, după Crăciun, al lui Radu Muntean, o duce la Cannes, unde filmul este selecționat în secțiunea Un Certain Regard.
Pauza de maternitate
Maria Popistașu și Alex Baciu, co-scenarist pe mai toate filmele lui Radu Muntean, sunt acel cuplu din cinematografia românească care ar putea apărea într-un pictorial Vanity Fair de cinema royalty. Mai degrabă discreți în spațiul public, din conturile lor de Instagram reiese că au simțul umorului și o viață de familie superbă, în care se bea mult vin alb, se gătește somptuos (ea și tricotează), iar vacanța de vară e un exil visat într-un sat de pe Coasta de Azur. S-au cunoscut, destul de clișeic, la TIFF în 2009 și poate că viața lor de familie nu ar fi fost la fel dacă un an mai târziu, la 30 de ani, în plin avânt profesional, Maria Popistașu nu ar fi făcut o alegere neașteptată: o pauză de ani de zile de la actorie, ca să devină mamă.
În momentul în care a stabilit că vrea copii, Maria a intenționat să ia o pauză de vreo trei ani jumate, dar dintr-un copil s-au făcut doi și din trei ani de pauză s-au făcut opt. „Mi-am dorit toată viața să mă fac actriță și să fiu mamă, dar a fost dificil pentru că nu-mi găseam nici liniște neapărat. Eram bine cu copiii, dar începusem să mă gândesc la oferte pe care le-am avut în urmă, la chestii pe care aș fi putut să le fac altfel, să-mi pun întrebări dacă mai pot să mă mai întorc, dacă mai știu să mai fac asta.”
Pauza, sau carantina, cum a mai numit-o ea, a însemnat să stea în casă cu copiii, într-o izolare socială aproape totală, în care a mai ieșit foarte puțin și s-a văzut cu foarte puțini oameni. Micile apariții pe care le-a mai avut ici-colo nu au necesitat ca Maria să plece din București sau să petreacă vreo noapte departe de familie.
„Mi-am dat seama că de fapt era confortabil pentru mine să n-am mască socială. Înainte cred că aveam un fel de disponibilitate învățată, dar nu una care avea legătură cu meseria. Avea legătură cu felul în care cred că-mi acopeream un fel de timiditate, pretinzând că sunt mai volubilă și mai scandalagioaică decât eram de fapt. Alex nu cred că era oricum foarte activ social și am avut grijă de copii împreună, mi-a fost partener egal de crescut copiii.”
Primul rol pentru care a trebuit să se despartă de copii pentru prima dată, pentru o perioadă lungă, de 6 săptămâni, a fost cel din Întregalde.
Un rol fără stereotipuri feminine
În Întregalde, Maria nu este mama, soția, educatoarea sau profesoara nimănui, nu este cârja pentru un alt personaj, iar rolul ei nu este construit în relație cu al unui personaj masculin, ceea ce e destul de neobișnuit pentru un film românesc. Protagonista filmului, pe care o interpretează, este o femeie de o vârstă incertă, despre care aflăm mai multe din prim planuri și reflexii în geamul mașinii, excelent redate de Tudor Panduru, DOP-ul filmului, care face din natura înconjurătoare și din 4x4 personaje de film, decât din ceea ce spune sau face. Esența personajului pare să fie îndârjirea cu care, destul de brusc, își asumă ca misiune să salveze viața unui bătrân necunoscut, atins de demență senilă.
Povestea din spatele Întregalde a avut acum 9 ani, și s-a concretizat acum 6 ani, când Alex a plecat împreună cu Radu Muntean și Răzvan Rădulescu într-o misiune umanitară cu Off Road Adventure România, asociația de 4x4 care lucrează cu ONG-uri pentru a strânge și a distribui hrană în comunități izolate de la munte, chiar în satul Întregalde. Maria a citit atunci și o primă variantă de scenariu, fără să știe c-o să ajungă să fie personajul principal, pentru că nici vârsta acestuia nu era a ei.
„A fost cel mai solicitant rol al meu, pentru că este un personaj despre care nu știi absolut nimic. Dintre toate personajele din film, ea nu vorbește niciodată despre ea, nu știi dacă e măritată, dacă are copii, dacă i-a murit taică-su, nu știi absolut nimic despre ea. Mi s-a părut foarte dificilă, am făcut inclusiv o criză în care am zis că este complet anostă, ăștia toți au glumele la ei, nu ați scris nimic la ea, este nimic în afara faptului că, vezi Doamne, o apucă generozitatea și se duce după moș să-l salveze și să-l aducă înapoi”, povestește Maria. „În același timp, mi s-a părut foarte interesant să ai un personaj care este definit doar de ora aia jumate în care o vezi pe ecran și fără să-ți spună absolut nimic, din ce mediu vine, ce meserie are.”
A avut libertatea de a umple golurile din biografia personajului cu ce a crezut de cuviință, să-i contureze ea o identitate care să-i fie ei limpede. „Este o femeie care ar putea să fie corporatistă, care simte că are nevoie să facă asta o dată pe an. Nu are niciun fel de talent, nu știe să conducă nicio mașină, este genul care stă pe locul din spate și încearcă din când în când câte o glumă cu ăștia care sunt în mod evident mai tineri decât ea și care la un moment dat simte nevoia asta care e mai presus de ea de fapt și care nu are absolut nimic eroic. Iar la final nu primește niciun fel de gratitudine din partea nimănui și nici nu cred că-i lipsește.” Maria încalță ghetele de offroad în film cu aceeași naturalețe cu care poartă un kimono la avanpremiera lui de la Elvira Popescu.
Din păcate, Întregalde rulează într-o perioadă foarte proastă pentru cinema, mai ales pentru cel de autor. Cu atât mai mult în România, o țară cu din ce în ce mai puține cinematografe și o programare care în sălile din mall-uri este sufocată de blockbustere. Filmul mai rulează doar până 20 august, dar va mai avea parte de prezență în alte festivaluri, atât locale, cât și internaționale: tocmai a fost confirmat la New York Film Festival. Premiera absolută a filmului a fost la ediția de anul acesta a festivalului de la Cannes, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs, ceea ce a însemnat o revenire a Mariei pe covorul roșu, la 11 ani distanță de Marți, după Crăciun.
Copiii, Maria și cinema-ul
„Mi-aduc foarte bine aminte când eram mică mergeam cu ai mei vara la bar la Internațional în Olimp-Neptun, cânta Dan Spătaru, era și o trupă de balet, cu pene și paiete, și după ce se termina programul se făcea discotecă. În pauza dintre program și discotecă, mă duceam pe scenă, podeaua era de sticlă, și culegeam paietele și mărgeluțele care cădeau din costume. Nopțile astea lungi, atipice, în care eram lăsată să stau până târziu, în care dansam și mergeam la bowling - m-am gândit că e fix genul de amintire pe care o să o aibă copiii mei de anul ăsta, când mama s-a dus la Cannes și a fost pe scenă, după care au văzut prima dată film cu ea și au fost la o petrecere într-o casă foarte frumoasă cu piscină afară și palmieri, de unde vedeai tot Baie du Cannes în fața ochilor. Mi se pare drăguț că vor putea să spună Eu pe tanti Ilona o știu de când eram mic, nașul meu este Radu Muntean, îl știu pe Răzvan Rădulescu. Mă bucur că pot să le ofer asta.”
Maria și Alex erau de fapt într-o vacanță plănuită din martie, cu tot cu copiii, pe Coasta de Azur, iar când a venit momentul Cannes a fost nevoie să-și ajusteze programul astfel încât să încapă și covorul roșu, Q&A-uri și alte obligații festivaliere. Partea foarte bună, spune Maria, a fost că au văzut filmul împreună cu copiii.
„Vasile, care stătea lângă mine la Întregalde, îmi tot zicea Moșul ăsta iar a uitat… el e bolnav, nu? El nu mai ține minte, dar voi v-ați mai cunoscut. La sfârșit mi-a zis că i-a plăcut, că i s-a părut interesant, dar a zis mama, tu trebuie să înțelegi pentru că eu probabil sunt mai mic, încă îmi plac chestiile fantastice, mai Avengers. Cinema-ul românesc e prea realist pentru el, dar a zis că e o chestie de moment. Nu i s-a părut totuși plictisitor, c-a fost toată partea care e mai horror așa.”
Până la Cannes, Matilda și Vasile, de 10, respectiv 9 ani, nu-și văzuseră încă mama pe ecran, pentru că majoritatea filmelor pe care le-a făcut Maria o prezintă în situații vulnerabile, care implică ori nuditate ori violență, la care nu a vrut să-i expună.
„Matilda a văzut la un moment dat începutul de la Marți, după Crăciun, cred că le arătam filmul alor mei, ea era foarte mică și întreba de ce se pupă mama cu alt nene, și m-am gândit că trebuie să găsesc alte filme cu care să încep. Întregalde a fost un început bun și ei între timp sunt și ei suficient de mari încât să zic sigur, știți că oamenii mari mai înjură, că așa vorbesc ei.”
Revenirea în teatru, pe scenă și-n spatele ei
Maria nu mai jucase într-un spectacol de teatru de când o interpretase pe jurnalista Marie-Jeanne Ion într-o adaptare a Ioanei Păun după evenimentul răpirii a trei jurnaliști români în Irak, în spectacolul Totul e regizat (2005). 12 ani mai târziu, a văzut pe Facebook că Radu Afrim face un casting pentru teatrul independent Apollo111, nou înființat, și s-a prezentat acolo în aceeași zi în care începeau filmările la Alice T., unde a avut un rol secundar.
„Mi s-a părut amuzant, eram încă în perioada în care mă testam, să văd dacă mai știu, dacă mai pot. Erau foarte mulți actori pe care nu-i știam, actori tineri, trebuia să ne combinăm pe cupluri și să ne dăm un text pe scenă. Alex Ion era unul dintre ei și tot zicea că se grăbește să se întoarcă la Ideo (n.r Festivalul Ideo Ideis, al cărui co-fondator este și care are loc în fiecare august), a zis Cine intră primul? și toată lumea se dădea după colț, am zis Băi, vin eu, vrei să facem?, habar n-aveam cine era.”
Nu știm dacă Maria ar fi luat sau nu castingul, pentru că Radu Afrim nu a mai montat acel spectacol la Apollo111. În schimb, Alex Ion a fost foarte impresionat de ea după ce au dat acel casting împreună, ceea ce, după părerea Mariei, a dus și la întâlnirea și colaborarea ei cu regizorul Bogdan Theodor Olteanu, doi ani mai târziu. S-au văzut pentru un rol în spectacolul Taximetriști (2019), tot la Apollo111, în care urma să joace împreună cu Alex Ion, iar Mariei i-a fost destul de limpede din prima că se va înțelege bine cu regizorul, pentru că deși ursuz, avea simțul umorului. Bogdan, care a scris și textul, împreună cu Adrian Nicolae, spune însă că rolul Ilincăi, amanta unui mafiot de București, îl scrisese având-o în cap din prima pe Maria și că e singurul din spectacol pentru care nu a făcut casting, pentru că-și pusese dinainte în cap să-l joace ea. Taximetriști s-a jucat la Apollo111 până anul trecut, și a fost unul dintre cele mai mari succese ale teatrului, atât de public cât și de critică. Dacă sălile de teatru rămân deschise, spectacolul va reveni toamna asta în subsolul Palatului Universul și o putem revedea pe Maria într-un rol de femeie aparent aspră și dezabuzată, obișnuită cu o viață dură și underground-ul Bucureștiului, dar care reușește, printr-un soft power doar al ei, să mențină un echilibru și un anumit control asupra propriei vieți.
Kayleen și Doug fac cunoștință la opt ani, în infirmeria școlii. Pe ea o chinuie stomacul. El a sărit cu bicicleta de pe acoperiș. Se reîntâlnesc, nu mereu întâmplător, pe parcursul următorilor 30 de ani, ca să-și numere cicatricile de tot felul, într-o explorare reciprocă punctată de cruzime și tandrețe, în care agonia fizică e mai importantă decât ar putea fi sexul. Așa sună sinopsis-ul de la Gruesome Playground Injuries, adaptare după textul lui Rajiv Joseph, spectacol pe care Maria și-a făcut curaj să-l regizeze la Apollo111 în 2020, și să împartă scena cu un alt actor din generația (mai) tânără pe care nu-l cunoștea dinainte, de data aceasta Alex Bogdan.
A citit textul într-o noapte, ceva din el a rămas cu ea și în exercițiul de a căuta un actor care ar putea să-l interpreteze pe Doug, un adult-copil traversat de o anumită violență și tandrețe. L-a văzut pe Alex în Pulverizare, a lui Andrei Măjeri, la Apollo111 și „avea o energie pe care eu nu am mai văzut-o și combinația asta de om mare și copil în același timp, mi s-a părut ceva magic acolo și că era personajul pe care-l citisem în Gruesome.” Nu se cunoșteau, așa că i-a scris pe Instagram, un pic apologetic, că a citit un text pe care ar vrea să-l facă și crede că el s-ar potrivi. S-au văzut întâi la Bikers, să se cunoască, și apoi la ea acasă au dat o primă citire a textului. S-au plăcut foarte mult și au avut chimie din prima, iar Alex spune c-a acceptat rolul pentru „cum poți pendula de la o candoare desăvârșită, ușor teatrală, la o stare minimalistă, profund interioară, aproape filmică”. Filmic a și vrut Maria să fie spectacolul, pe care au decis împreună să-l lase să curgă cât mai viu și organic, astfel încât fiecare spectacol se simte ca o dublă, și de fiecare dată iese un pic diferit.
Se mai joacă? „Eu pesimistă fiind, nu cred c-o să se mai joace. Teoretic, am luat drepturile pe text pentru 10 reprezentanții din care cred c-am jucat 4 și am impresia că e neterminat, dar pentru că mie îmi place mai mult procesul decât rezultatul, probabil aș fi împăcată și dacă nu l-aș mai juca niciodată.”
Un film făcut în casă
Maria nu s-a oprit la a se testa în regia de teatru, ci a făcut și un film. Pescărușul (2018), este, după spusele ei, un film făcut în casă, co-regizat împreună cu Alex Baciu.
„În momentul în care eram gravidă am scris un lungmetraj, pentru când mă reapuc de lucru. M-am plâns mereu de emigrantele pe care le-am jucat și am zis, uite, mi-aș scrie unul care să fie așa cum cred eu c-ar putea să fie un film despre ce înseamnă asta. Am foarte mulți prieteni care au plecat din țară și au trecut prin lucruri despre care nu se vorbește, despre dezrădăcinare sau rușinea să te întorci înapoi. M-am apucat să scriu povestea asta, a unei femei care stă în Berlin și ajunge să-i fie dificil să se întoarcă și nu mai știe dacă vrea să rămână acolo sau nu.”
În timp și-a dat seama că, dacă scenariul ei ajunge pe mâna unui alt regizor, filmul nu va mai fi al ei și că singura soluție fără compromisuri ar fi să-și asume și regia. Atunci i-a venit ideea să scoată o secvență din film pentru un scurt și să se verifice ca regizoare. Pentru că s-a nimerit ca un pescăruș să ajungă la ei în curte, și să fie nevoie să organizeze, împreună cu copiii, o misiune de salvare a lui, a decis să facă din întâmplarea asta scurtmetrajul, pornind de la un anumit tip de încredere în magie pe care o punem în unele situații de zi cu zi. Dacă până ajung la semafor se face verde înseamnă că o să se întâmple asta, iar speranța în legătură cu vindecarea pescărușului e strâns legată de destinul tatălui din film (interpretat de Alexandru Dabija).
„Inițial am zis că-l regizez eu, apoi mi-am dat seama că dacă vreau să și joc, din rațiuni economice, asta ar dubla timpul de lucru și nu o să-mi permit să filmez mai mult de 4 zile, așa că-mi mai trebuie cineva să stea la monitor în timp ce eu joc. Cum unul mai al dracu decât bărbatu-meu nu cunosc, a rămas el. Ne-am înțeles foarte bine la lucru.”
Experiența cu Pescărușul i-a convins c-ar putea să mai lucreze împreună pe proiecte. Scenariul pentru lungmetraj e deocamdată la sertar, dar Maria vrea să-l facă. E dispusă să cedeze rolul principal unei alte actrițe, ca să nu-și mai îmbătrânească protagonista cât să o ajungă din urmă, și să o lase la cei 35 de ani la care a ajuns până acum.
Roluri pentru femei la 30+
„Selecția (n.r rolurilor) acum, după copii, e cu totul alta. E numai și numai în avantajul meu, pentru că, dacă nu-mi place ce fac, sunt absolut insuportabilă și pentru ceilalți, deci trebuie să mă gândesc mai bine înainte. Uneori mă păcălesc singură, mă ia dorul de lucru, mă fură un pic peisajul. Dar viața de mamă îmi dă o exigență absolut sănătoasă. De-abia așteptam să schimb placa de la tânăra impetuoasă, dar mi-aș dori personaje cărnoase, nu doar decorative, nu doar de umplutură.”
„Când eram eu tânără auzeai de foarte multe ori toată mitologia cu toți bărbații sunt datori să încerce, acum nu cred c-o mai înghiți la fel. Femei de toate vârstele încep să vorbească și să spună băi nu e ok și atunci fata mea o să crească cu această putere adăugată, dacă e ceva ce nu-i place, să spună, mergem la director, nu să sperăm că nu te dă afară din facultate dacă se dă la tine profesorul și tu l-ai refuzat. Deci nu, cred că trebuie taxate (n.r comportamentele astea) și fetele să aibă din ce în ce mai mult curaj să fie normale. Pentru că e o normalitate asta, nici nu poți să spui că e cine știe ce victorie. O să se normalizeze și discursul și egalitatea și o să ajungă de domeniul firescului.”
Pare că în ambele filme de autor în care poate fi văzută acum pe ecrane (Întregalde și Mia își ratează răzbunarea) Maria a primit ce și-a dorit. Rolul din Mia, care marchează a doua ei colaborare cu Bogdan Theodor Olteanu, de data asta pe ecran, a venit de la sine. Văzuse primul lui film, Câteva conversații despre o fată foarte înaltă (2018), și-i scrisese imediat după să-i spună cât i-a plăcut, deși la vremea respectivă, nu se cunoșteau încă, ceea ce de altfel, spune Bogdan, i-a dat curaj să-i facă prima propunere, pentru Taximetriști. În film, protagonista, Mia (Ioana Bugarin) este o tânără actriță. Într-o ceartă, iubitul ei posesiv îi trage o palmă, iar ea se întoarce acasă și își plănuiește răzbunarea: se va înregistra făcând sex cu altcineva și-i va trimite video-ul fostului. Maria este mama vitregă cu care Mia are o discuție lungă cât pregătirea unei salate boeuf, care o forțează să se gândească la mai multe aspecte din viața ei și la formele pe care le poate lua violența în relații. „A fost ocazia de fapt să fiu și să nu fiu eu în discuția cu o fată care, la o adică, ar fi putut să fie fiică-mea, dacă eram mai harnică. Mi se pare că redescoperim femeile ca potențial subiect sau personaj principal de film, cred că se va întâmpla asta.” Maria joacă mama vitregă c-un calm senin și non-condescendent, care pare că domesticește, în moliciunea confortabilă a personajului, o fire mult mai răzvrătită, ca o Mia de altă generație, surprinsă ani mai târziu.
Cât să ceri pe un rol?
Maria nu pare conștientă de aura pe care o are ca actriță în rândul noii generații și nici nu se vede ca un potențial model de consecvență în alegerile pe care le-a făcut, pentru o nouă generație de actrițe din România. Am întrebat-o dacă a fost vreodată pusă în postura de a da sfaturi și singurul pe care și-l asumă este răspunsul la o întrebare care e intrinsec legată de această meserie, mai ales la începuturile ei: Cât să cer? Maria îmi spune că e o chestiune de solidaritate și de sprijin absolut natural la început de drum. Își amintește că pe vremea când era ea la primele roluri, nimeni nu voia să răspundă la întrebarea asta. Pentru miniseria Gunpowder, Treason and Plot (2004), de pildă, a întrebat un actor mai experimentat decât ea cât să ceară pe zi, mai ales că erau 24 de zile de filmare, iar acesta a refuzat să-i răspundă, pretextând că e confidențial. „Am primit o sumă rușinoasă, am aflat dup-aia pentru că m-am împrietenit cu producătorii filmului. M-am dus la Londra și am filmat la Sex Traffic și m-am întâlnit cu ei din nou și în conversație la un pahar de vin unul dintre producători a zis băi, știu c-ai fost plătită mai puțin decât trebuia, dar totuși 150 de pounds pe ziua de filmare e o sumă. Eu luasem 25 de dolari pe ziua de filmare. În momentul ăla mi-a căzut fața și omul a zis ce, iar operatorul cu care era a zis Will, I don’t think she got 150 pounds. Nu aveam niciun fel de reper, eram foarte tânără, mi s-a părut că dacă 25 de dolari e suma, erau și 24 de zile de filmare, învățam și să călăresc, na.”
Eterna întrebare: mă dezbrac pentru un film?
Poate că această eternă întrebare nu ar trebui să mai existe. Și în niciun caz să condiționeze un rol. Maria spune că nicio actriță nu ar trebui să se simtă constrânsă să se dezbrace și să poată să refuze sau să accepte, în funcție de propria judecată, luând în considerare dacă este chiar necesară expunerea în film, sau dacă, după cum spune ea, „e scris dezbrăcat doar de dragul de a fi dezbrăcat”. Caz în care ar trebui să te simți liberă să chestionezi asta direct cu echipa filmului.
„Eram studentă și mă duceam la probe pentru filme și se dădeau probe pe scena violului, e ceva foarte crud în care-ți imaginezi că iei o fată de 19 ani și proba cea mai importantă, proba de casting, e proba violului, momentul imediat de după. Cred că poți să vezi paleta unei actrițe și dacă dai pe altă parte din text. Nu începe cu violul. Știu că la un moment dat mă duceam și toate probele erau cu asta, și pot să înțeleg că vrei s-o vezi într-o situație limită, vrei să vezi dacă poate să ducă rolul, dar trebuie s-o și duci acolo, nu e așa simplu. Atunci am plecat de foarte multe ori.”
Maria râde că-n momentul ăsta probabil nu mai vrea multă lume să o vadă dezbrăcată, „cred că ajunge să le fie un pic mai rușine de tine dacă ești mai în vârstă”. Pentru fetele tinere, în schimb, speră că situația e una mai ușor de gestionat acum, pentru că subiectul nu mai este unul tabu. Faptul că se vorbește despre asta mai deschis în spațiul public ar trebui să le încurajeze pe toate tinerele actrițe să se gândească la ce simt, la ce e ok sau nu pentru ele și să discute deschis despre asta.
„Când eram eu tânără auzeai de foarte multe ori toată mitologia cu toți bărbații sunt datori să încerce, acum nu cred c-o mai înghiți la fel. Femei de toate vârstele încep să vorbească și să spună băi, nu e ok și atunci fata mea o să crească cu această putere adăugată, dacă e ceva ce nu-i place, să spună, mergem la director, nu să sperăm că nu te dă afară din facultate dacă se dă la tine profesorul și tu l-ai refuzat. Deci nu, cred că trebuie taxate (n.r comportamentele astea) și fetele să aibă din ce în ce mai mult curaj să fie normale. Pentru că e o normalitate asta, nici nu poți să spui că e cine știe ce victorie. O să se normalizeze și discursul și egalitatea și o să ajungă de domeniul firescului.”
Când spune Maria Popistașu asta, cu seninătatea experienței de a fi făcut până la 41 de ani ce și-a dorit, și-n termenii pe care și i-a trasat, chiar mă face să cred că se va-ntâmpla.
