E sâmbătă, aprilie, ora 10 și a plouat. O dimineață așa proaspătă, că-i aproape crudă. Nimeni pe Lascăr Catargiu, în afară de mine și câteva turiste sexagenare din Spania. Ființă nematinală, aș fi probabil un pic ciufută, dacă n-aș fi venit pân-aici cu Heritage în căști, al șaselea album al Luizei Zan.
Heritage e primul album de autor al Luizei Zan. A dedicat „albumul de familie” bunicilor și mamei ei. L-a țesut din influențe variate, de la etno-jazz, la bossanova, la jazz clasic. L-a înregistrat la Budapesta cu Hungarian All Stars, care-i sunt colaboratori de cursă lungă, și cu participarea extraordinară a violistei Ioana Mardare, elevă a Mariei Zan, mama Luizei. O să regăsești pe Heritage piesa Călare, compusă de Zan pentru spectacolul Năpasta, regizat de Radu Afrim, un alt nume care punctează în repetate rânduri parcursul Luizei. În cele din urmă, Heritage e un album construit în ani și ani, de o artistă cu o abordare care trece dincolo de etichete gen „jazz”, „folclor”, pop, clasic, colaborativ ș.a.m.d.. Muzica lui Zan, culeasă din tot și din toate, e făcută strict pe măsura ei.
Luiza Zan face multe, de mulți ani, dar spune puține despre ea. Abia știi de unde s-o apuci, așa că o iei cronologic:
- S-a născut în 1980, la Tulcea. A luat primul premiu I la un concurs pentru Șoimii Patriei din Babadag, cu melodia „Frunzuliță d’alior”.
- A făcut liceul la Piatra-Neamț, a continuat să câștige concursuri și olimpiade de muzică. La 16 ani, în vizită la un prieten de-ai tatălui ei, în Belgia, a descoperit jazz-ul, într-o zi în mașină, când nu s-a mai putut opri din ascultat Nat King Cole.
- A fost admisă fără examen la Conservatorul de la Iași. A câștigat, cu o trupă de funk, Trofeul Cerbul de Aur din 2004 (dacă ai clubărit pe la jumătatea anilor 2000, poate îți aduci aminte de Lenea, de la Slang). Cu o săptămână înainte, câștigase premiul II la cel mai titrat festival de jazz din lume, la Montreux.
- A predat jazz vocal la Conservatorul bucureștean în perioada 2008-2010. Azi predă la Școala Populară de Arte din Sfântu Gheorghe și la propriul studio de canto.
- A scris muzică de film („Carambol” - r. Liviu Săndulescu, „Circul vesel”, producție HBO, r. Claudiu Mitcu, și documentarul „Maria” - r. Claudiu Mitcu). Pe lângă Năpasta, apare și în Trei Rupturi al lui Radu Afrim (teatrul Andrei Mureșanu, din Sfântu Gheorghe).
- Cariera ei e un lung șir de colaborări cu nume mari: Rick Condit, Mircea Tiberian, Vlaicu Golcea, Electric Brother, Eddie Neuman, Sorin Romanescu, Jimi Cserkesz, DJ Vasile, Mihai Iordache, Pedro Negrescu, Big Bandul Radio și câți alții.
Are două fiice. Are două surori și un frate. Mama ei, violistă și profesoară de violă, a murit recent. Tatăl ei a fost fizician, iar bunicul lăutar. E pasionată de fotografie și de escaladă. A lansat în aprilie un album cu Big Bandul Radio. Tot în aprilie, a făcut parte din juriul NexT Film Festival. De-asta era la București, în dimineața în care ne-am întâlnit. Iar eu, abia trezită din somn, cu albumul sunându-mi în cap și cu toate datele biografice frumos aliniate în notițele de documentare a interviului, știam tot. Și mă-ncerca puternic senzația că nu știu, de fapt, nimic.
Dacă, la fel ca mine, o știi pe Luiza Zan doar din înregistrări, nu-ți dai seama că vocea aia plină, nuanțată, emană dintr-o minionă. Poți să-i intuiești, uneori, niște note dure în privire din fotografii, sau să-i ghicești gesturile caline în videoclipuri. Dar, așa cum jazz-ul ascultat pe viu nu-i niciodată de două ori la fel, nici pe Luiza Zan, lucidă și maternă, melancolică și tonică, n-o știi, de fapt, dacă n-o vezi live.
La ora 10 și 10 ieșim pe bulevardul Lascăr Catargiu. Fiica cea mică a Luizei se instalează în căruciorul împins de tată și începem să navigăm prin trafic spre Parcul Ioanid. E anotimpul liliacului, Luiza și fiica ei sunt îmbrăcate în violet, Luiza pe tocuri, în rochie, cu capă pe deasupra. Îmi sugerează să încep să înregistrez discuția, cu tot cu sunetele orașului. Când reascult interviul acasă, coloana sonoră de trafic intens, ultra-central bucureștean, care se topește în ciripeli și râs de copii din parc, completează numai bine vocea Luizei. Se încălzește afară, se îmblânzește și orașul pe măsură ce ne plimbăm și vorbim – și la fel se deschide și vocea ei gravă, cu accent ardelenesc, în timp ce ajungem de la muzică la familie și, cum era de așteptat, înapoi de unde porniserăm.
Hai să-ncepem de la Heritage. Cum e cu ultimul album?
M-am bucurat să epuizez primul tiraj foarte repede. Pentru un artist care face jazz este un lucru mare, pentru că jazzul la noi se gustă, dar nu se cumpără așa de bine. Pentru că, în accepțiunea generală, lumea consideră că este muzică de nișă. Eu încerc să sparg cumva bariera asta, trecând în zona mai deschisă publicului. Eu cred că, în primul și-n primul rând, contează cum îmbraci ceea ce vinzi. Adică, pân-la urmă, dacă zici că faci jazz, lumea o să zică, „A, știu ce e!” Dar dacă zici, „Măi, eu fac ceva ce n-ai mai auzit” sau „Fac ceva care-o să-ți placă”? Și nu încerci să-l constrângi într-un termen pe care lumea deja crede că-l știe, pentru că nu cred că mai există genuri și stiluri atât de ușor de etichetat. Nici pe MTV nu mai vezi ce vedeai pân-acum și spuneai că e pop.
Bine, dar nu riști să-i râcâi pe puriștii genului cu accesibilizarea asta?
Ba da. Nu cred că am foarte mulți prieteni printre puriștii genului. Sunt foarte fericită să spun că am foarte mulți prieteni din zona teatrului în acest moment. Dintotdeauna am avut foarte mulți prieteni din zona filmului. Și pe-acolo mă-nvârt și cu muzica. Nu că asta scriu, că nu scriu muzică de film sau muzică de teatru pentru CV, nu la asta mă refer – ci strict la faptul că, într-adevăr, puriștii genului țin la o anumită etichetă, care, din păcate, cred eu că și duce lucrurile în zona asta neprietenoasă, necomercială.
Se poate vorbi de o scenă coerentă de jazz în România?
Sunt exponenți ai fiecărui gen. Avem o scenă de jazz. Dar mi se pare că suntem puțini. Și nu c-aș compara România cu America. Dar o compar, de exemplu, cu Ungaria, care, ca dimensiuni, nu e mai mare decât România. Și, cu toate astea, acolo mustește de jazzmeni și cântărețe și instrumentiști de toate felurile. Și e mult mai ușor să-ți alcătuiești acolo un proiect din oameni pe care poți să-i selectezi cum vrei tu, decât aici. Aici, de exemplu, e foarte greu să dai de un tobar de jazz. Sau un basist de jazz. Îi numeri pe degetele de la o singură mână. Mno, or fi acum tineri pe care eu nu-i cunosc, pe care-i vede lumea prin festivaluri – și asta e o problemă. Nu avem, din păcate, nici locuri de desfășurare pentru tinerii muzicieni de jazz. Adică sunt puține cluburi și puține dispuse să-și asume riscul să-i cheme să cânte-ntr-o seară bună. Să zicem într-o joi seară, unde vine lumea. Să poată să-ncurajeze și să susțină un proiect nou lansat - nu prea am auzit. Se păstrează joile pentru numele mari, sâmbetele și duminicile pentru chestiile super-comerciale. Și-atunci, săracu’ muzicant de jazz care-acum începe să cânte – unde să cânte? Se duce luni, marți, nu-l vede nimeni și rămâne-așa, în aer.
Cum te raportezi la asta ca profesor care pregătește tineri muzicieni de jazz?
Recunosc cu mâna pe inimă că pe cei foarte, foarte buni pe care-i pregătesc - îi încurajez pe toți să plece-afară. Le explic tuturor demersul meu, de ce eu am ales să nu plec când mi s-a oferit ocazia, de ce...
De ce n-ai plecat?
Pentru că-mi place aici! Pentru că eu cred cu tărie că asta e o țară frumoasă, în care merită să trăiești. Altfel n-aș sta. Fiecare loc din lumea asta are o parte bună, o parte proastă. Acum, contează cum te uiți tu la jumătatea plină și la jumătatea goală. Sunt niște oameni foarte prețioși. Și în public sunt niște energii pe care nu le găsești în altă parte. Publicul român este entuziast și foarte inimos. Adică, dacă simte că trebuie să aplaude, sau să se ridice în picioare, simte. Asta dacă nu este din provincie, dintr-un loc în care are mai mult bun simț decât în altă parte. Nu spun că lipsa bunului simț e-același lucru cu a fi nesimțit. Pur și simplu, în provincie sunt mai rezervați, iar în capitală și-n orașe mai mari sunt mai expansivi. Dar peste tot, și-n capitală și-n provincie, publicul românesc, față de cel străin, este mult mai darnic cu aplauzele, cu exprimarea. Am fost aseară la un spectacol de teatru senzațional, se numește „Orb de mină” (n. red.: r. Catinca Drăgănescu, de Csaba Szkely) și s-a aplaudat și s-a râs tot timpul. Eu zic că 80% din atmosferă o dă publicul la spectacolul ăla. Dac-ar fi să se vadă fără, la televizor, n-ar fi același lucru. Publicul râde, aplaudă și întrerupe din două-n două replici. Și așa trebuie să fie.
Ai amintit de familie, care te și însoțește azi. Albumul Heritage e dedicat familiei. Vorbești des despre asta. Nu ți-e teamă că dai prea mult din casă?
O să observi că nu spun niciodată totul. De fapt, spun foarte puțin. Eu nu cred că este necesar sau interesant pentru publicul larg să spui totul despre tine. Pe nimeni nu interesează cu adevărat. Nici când stai de vorbă cu cel mai bun prieten nu-ți intră în ureche tot ce-ți spune el. Ce e interesant pentru tine, reții. Și-atunci încerc să selectez informația pe care-o dau oamenilor ca fiind aia posibil importantă pentru toată lumea. Iar restul, care-i important doar pentru mine, rămâne, așa, o părere. Dacă simt nevoia s-o spun cuiva, am cui s-o spun. Lucrurile alea extrem de adânci, extrem de grele, rămân acolo. În momentul în care le spui, nu mai sunt atât de grele – și mie-mi place să fie. Și cele mai triste lucruri pe care le simți sunt importante pentru ceea ce ești. Dacă le dezvălui, nu mai sunt atât de triste, nu? Se spune că tristețea scoasă la suprafață te vindecă, te-nseninează. Mie-mi place să nu fiu senină. E ok. Eu cred că dintotdeauna artistul a păstrat o doză de pesimism, o doză de tristețe, o doză de fatalism. Lucrurile astea sunt în conștiința unui om care creează. Fără asta nu poți să creezi ceva viabil.
Nu-i, totuși, greu, să-ți porți mereu familia cu tine?
Pe mine n-o să mă vezi în alt fel de cadru. Noi călătorim peste tot împreună. Orice concert e cu ei după mine. Acum e-o surpriză că n-am luat-o pe Eva Luna, dar n-am luat-o dintr-un motiv pe care n-o să-l scrii în revistă, că e secret […] Dar despre asta n-avem voie să scriem [zâmbim]. Dar eu, în afara faptului că spun tuturor că familia e pe primul loc și peste tot merg cu mine, nu zic nimic despre ei, de fapt. N-am amănunte picante de dezvăluit. E mai puțin obositor decât să stai în stres, gândindu-te la copii. Acum, fiecare trăiește altfel. Eu sunt născută pentru a fi mamă. De la mama mea asta am învățat. Că e mai important să-ți ții copiii aproape – puii, așa, ca cloșca, decât să umbli să vezi lucruri de unul singur. Sau, cel puțin, că fiecare lucru se face la timpul lui. Că am avut și eu perioada aia de „glorie”, când am umblat de capul meu peste tot, dar nu aveam familie. Cred eu că se-adâncesc lucrurile mai târziu. Și pentru copiii mei, cred eu, este extrem de important să mă vadă în ipostaze din astea. Au luat amândouă din lumea asta. Gândește-te că ea la 5 luni a stat la repetiții cu Radu Afrim. Ce copil are șansa asta? Sunt puțini – și-i cunoaștem. (râde) Aici intervine rolul nostru de artiști puțin accesibili: în a face arta adevărată puțin mai accesibilă. Ceea ce Radu Afrim a făcut prin Gala HOP, prin spectacolele care transcend lumea teatrului. Face mai accesibilă arta contemporană pentru mai mulți oameni. Pentru că atunci când artei tale îi pui o ștampilă, numai un anumit gen de public va selecta ce-i dai.
Care e „genul Luiza Zan” de public?
Eu întotdeauna iau pulsul după un concert, după un eveniment. Și vreau să spun că în cadrul turneului am avut spectatori de toate vârstele. Și în egală măsură mă interesează ce spun cei mai vârstnici și cei tineri. Acum, na, nu că încerc eu să-mi găsesc lăudători de toate vârstele, dar chiar mă interesează cum vede viitoarea mea soacră ce fac eu și cum vede prietena copilului meu ce fac eu. Nu sunt foarte mari diferențe, asta e interesant. Dacă reușești să găsești acel tip de limbaj care să poată fi înțeles de toată lumea.
Și nu simți diferențe între percepțiile unei generații și-ale alteia?
Uite, dacă vrei, marele meu regret, de pe vremea când studiam eu literatură și poezie e că eram mult mai mulți care iubeam limba latină, arhaismele, regionalismele. Și vorbeam într-un anume fel. Nici acum când vorbesc nu-mi aleg la întâmplare cuvintele. Dar găseam mult mai mulți prieteni cu care să pot vorbi în felul ăsta – așa, pe alese. Asta s-a cam pierdut. Arta mai veche probabil că se va amesteca cumva. Va fi asimilată. Nu pierdută, ci asimilată. Că, pân-la urma urmei, nimic nu se pierde, totul se transformă, nu?
Așa cum transformi tu, de exemplu, folclorul, pe ultimul album.
Pentru mine, [folclorul] vine de-acasă, asta-i sigur. Eu am trăit cu asta. Bunicul meu a fost acordeonist, mama mea a fost violistă. Mama mea cânta cu vioara la început. Și ei doi cântau împreună la bâlciuri. În fiecare duminică se făcea horă în sat. Și-mi povestea bunica mea că veneau Irina Loghin, toată gașca aia faină de pe vremuri. Eu cu asta am crescut în permanență. Și-acolo era un folclor puțin filtrat, pentru că bunicul meu era mai mult cu romanțe și cântece de petrecere. Mama a fost muzician de clasic, care a cunoscut succesul împreună cu Voces, a umblat prin lume cu muzică clasică.
N-a existat niciodată în familie un conflict muzical între generații?
Nu, niciodată. Am vorbit, de exemplu, cu un foarte mare pianist lituanian de clasic, Petras Geniusas, cu care-am colaborat în cadrul festivalului Sonoro acum câțiva ani. Eram în turneu împreună și, la un moment dat, îl vedeam că stă cu căștile-n urechi și, când l-am văzut că și le-a scos l-am întrebat: „De curiozitate, ce asculți? Ce ascultă Petras Geniusas când nu cântă?” Și mi-a dat căștile. Nu mi-a răspuns, mi-a dat căștile și era Radiohead. Ultimul album. Am rămas blocată. Păi, Petras Geniusas e cel mai mare pianist de clasic și ascultă Radiohead? Da, pentru că inspirația vine de unde nu te aștepți.
Tu ce asculți în perioada asta?
Am să-i mulțumesc lui Radu Afrim pentru foarte multă muzică bună din locuri neștiute de nimeni. Chestii pe care nu știu de unde le primește, de unde le găsește, dar îs foarte faine. În perioada asta lucrez la un spectacol și ascult o trupă de electronica pe care aproape nimeni n-o cunoaște și care se numește The Residents. Nu sunt de acord cu ce ascult și totuși mă face să ascult în continuare. I-am descoperit-o prin regizorul spectacolului la care lucrez, un spectacol în regia lui Sebastian Marina. Premiera va fi la Sfântu Gheorghe, la Teatrul „Andrei Mureșanu” și muzica o fac împreună cu Marius Popa de la Popa’s Band.
Și ascult și Bach. Asta e ce ascult în fiecare zi: Bach și The Residents. Asta cu Bach e un proiect la care nimeni nu se-așteaptă. Dacă iese. Sper să reușesc, este un proiect extrem de greu. Anul acesta trec linia în partea cealaltă, mă duc spre clasic. Și-ncerc să fac o paralelă, sau, mă rog, o legătură între jazz și Bach. Aici or să sară mulți cu gura, dar asta e, mi-o asum.
Explică-mi un pic bucătăria scrisului de muzică pentru teatru. Cum se face?
În primul și-n primul rând, eu sunt foarte atentă la regizor, pentru că eu consider că el e artistul principal. Fiecare actor are darul lui de la Dumnezeu, fiecare își exprimă propria artă, dar regizorul e the master puppeteer. Și dacă universul sonor e strict părerea muzicianului care scrie muzica acelui spectacol, e un pic greșit. Evident că și regizorul ține cont de cel care scrie muzica, de fiecare actor în parte și e inspirat de toată povestea asta. E o conlucrare, care nu poate să fie de succes decât dacă fiecare e complet deschis către celălalt. Am observat asta la regizorii cu care am lucrat. O idee bună poate avea oricine, de la femeia de serviciu din teatru, până la nenea care stinge din greșeală lumina din sală. Trebuie să fii doar deschis către artă. Către muză.
Deci revenim, practic, la natura colaborativă a artei spectacolului.
Știi, sunt puțini oameni care cred în conștiința universală. Li se pare că ideea asta genială le-a venit doar lor. La nivel subconștient, toți avem o idee pe care o împărțim. Și-atunci, dacă tu crezi că ești unic și indivizibil, ai o problemă: că asta crede toată lumea. Ne creăm o persona, pe care o vrem să fie de neasemuit, dar, de fapt, de undeva te-ai inspirat și tu când ți-ai creat acea persona.
Descopăr cu mare plăcere, de exemplu, personajul Lady Gaga, pe care-o știam dinainte. Sau Amy Winehouse, pe care-o știu de la primul ei demo. Când am văzut „Rehab” la televizor am zis „Ce-i porcăria asta, că nu seamănă cu ce face ea? E un rahat cu moț. Nu, nu, nu, nu e Amy Winehouse.” Ea, din păcate, n-a apucat să facă ce face Lady Gaga și ăla a fost demersul ei: „Prima dată să lovesc în toată lumea și-apoi să le arăt: «Măi, de fapt, știi?, eu nu sunt aia. Eu sunt așa, sunt mai mult decât ce-ai văzut. Dar acum că ți-am atras atenția, pot să-ți zic și cine sunt, de fapt»”. Eu rămân la nivelul ăla, „cine sunt, de fapt?” Și nu vreau să lovesc în nimeni.
