Ludmila Ulițkaia e o scriitoare uriașă, cu aproape 20 de titluri publicate și cărți vândute în peste două milioane de exemplare peste tot în lume. A primit numeroase distincții importante, de la Premiul Booker pentru Literatură Rusă la titlul de Ofițer al Legiunii de Onoare acordat de statul francez.
Însă nu premiile și tirajele dau măsura anvergurii Ludmilei Ulițkaia ca autoare și figură publică, ci spiritul ei de frondă, alimentat de o nevoie aproape compulsivă de a face adevărul să circule liber, indiferent de duritatea regimului în care se propagă. Putin nu o sperie. În marea tradiție a intelectualilor ruși, care au denunțat agresiunile imperiului din secolul XIX încoace, a susținut protestele anti-Putin din 2011 și 2012 și s-a opus războiului din Ucraina. A fost declarată trădătoare, împreună cu alți intelectuali cu poziții similare. Pe Ulițkaia nu pare s-o deranjeze faptul că a fost mai mereu în contratimp cu istoria, însă, fără reziliența de care continuă să dea dovadă și azi, probabil că timpul istoric ar fi îngropat-o.
Scriitoarea rusă s-a născut în Munții Ural, într-o familie de etnici evrei, dar a trecut la creștinism ca formă de rezistență în perioada sovietică. A renunțat și la el când n-a mai putut suporta colaboraționismul Bisericii Ortodoxe Ruse cu regimul Putin. E biolog prin formare, însă a avut nenorocul de a lucra ca genetician în umbra epocii lui Stalin, al cărui regim susținuse sistematic că genetica e o pseudo-știință. La ani buni după moartea dictatorului, când cercetătorii și-au reluat munca, scriitoarea a contribuit, alături de câțiva colegi, la circularea de cărți în regim samizdat (copiate manual). Au fost prinși, dați afară, iar laboratorul s-a închis. Ulițkaia n-a mai lucrat deloc timp de zece ani.
Când a revenit la muncă, în anii ‘70, a făcut și virajul spre lumea literelor, pe post de consultant literar al Teatrului Evreiesc din Moscova. Prietenii ei erau intelectuali disidenți, dar ea, deși scria literatură de sertar de pe atunci, spune că nu era în rândul celor care se opuneau regimului - „eram fata care spăla vasele în bucătărie în timp ce ei vorbeau. Eu mi-i amintesc pe toți, dar mai niciunul dintre ei nu-și amintește de mine.”
Însă odată cu dezghețul Perestroikăi și colapsul ulterior al Uniunii Sovietice, Ludmila Ulițkaia și-a intrat deplin în rolul de scriitor. Primul ei roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), a fost publicat mai întâi la prestigioasa editură franceză Gallimard, înainte să vadă lumina tiparului în Rusia. Apariția la editura care publică nume consacrate a fost un vot uriaș de încredere, pentru o scriitoare complet necunoscută la momentul respectiv. Astăzi, deși contestată de regim și susținătorii săi, Ulițkaia rămâne una dintre cele mai populare scriitoare în rândul publicului rus.
De-atunci, romanele au continuat să curgă: Medeea și copiii ei (1996), Cazul Kukoțki (2001), Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005), Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2008), Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011), Imago (Humanitas Fiction, 2016) și Scara lui Iakov (2015, Humanitas Fiction, 2018). Însă dacă te uiți la ce spun criticii pe Internet, s-ar putea să nu înțelegi de ce merită citite. Se spune că e o scriitoare de o enormă profunzime și că nu poți să-i lași cărțile din mână. Ce înseamnă asta, totuși?
După mine, cărțile Ludmilei Ulițkaia sunt declarații de dragoste pentru umanitate. Prozatoarea se apleacă cu la fel de multă curiozitate asupra fiecărui personaj - bun, rău, femeie, bărbat, proletar sau intelectual. Le urmărește poveștile fără să simți că trebuie musai să ajungă cu narațiunea din punctul A în punctul B, ca să bifeze anumite momente. O ia pe multe ocolișuri narative, pentru că, așa cum spune și ea, întâmplările despre care scrie sunt culese de cele mai multe ori din viață, nu inventate. Iar viața nu e întotdeauna liniar logică. Personajele ei citesc mult, se afundă în propriul trecut în căutare de răspunsuri despre prezent, trădează ca să supraviețuiască în dictatură sau rămân loiale până la auto-anihilare.
În cel mai recent roman al său, Scara lui Iakov, patru generații ale aceleiași familii acoperă istoria Rusiei din 1907 până în 2011. Nora, scenografă, descoperă în apartamentul bunicii ei, Marusia, care moare la începutul romanului, o cutie cu scrisorile bunicii către bunic, Iakov. De-acolo începe o succesiune de exiluri și trădări, prin care familia încearcă să supraviețuiască, fără să-și piardă identitatea. E greu să rezumi 700 de pagini de poveste fragmentată, care îmbină eseistică și fragmente reale din scrisorile bunicului Ludmilei Ulițkaia și dosarul său de la KGB. Saga familiei Osețki e o meditație despre modul în care circumstanțele, ADN-ul și istoria influențează toate măsura în care un individ e sau nu liber.
Ludmila Ulițkaia are un pic peste 1,50m, mâini mici și frumoase, părul scurt, cărunt, și o voce demnă de fumătoarea înrăită care continuă să fie, la 76 de ani. E o după-amiază călduroasă de mai, dar e răcoare între cărțile Librăriei Humanitas de la Cișmigiu, unde ne întâlnim ca să stăm de vorbă despre romanul său, Scara lui Iakov, lansat recent la Editura Humantias Fiction. E îmbrăcată în alb și gri, cu un kimono ușor pe umeri, cu imprimeu de siluete de maimuțe voios-dansatoare. Stăm de vorbă la o cafea, despre tot, de la Putin la Facebook la literatură.
Scena9: Ați găsit scrisorile bunicului dvs. cu mult timp înainte să le deschideți, în 2011. Era anul când cea mai veche împlinea 100 de ani. De ce ați așteptat să le citiți și cum v-ați simțit atunci?
Ludmila Ulițkaia: Mi-era foarte frică să le deschid și să văd ce e în ele. Dar când am deschis cufărul și am văzut că scrisoarea cea mai de deasupra era datată din anul 1911, mi-am dat seama că au trecut 100 de ani și că trebuie să le citesc, pentru că n-avea cine altcineva să le mai citească. E puțin probabil ca copiii mei să fi avut curiozitatea și interesul pentru asta.
Ați spus despre roman că n-ar fi putut să-l scrie altcineva. Cum așa?
În cazul oricărui scriitor există o legătură mai mult sau mai puțin strânsă între el, biografia lui, și lucrurile despre care scrie. În cazul meu, legătura asta era poate prea puternică, pentru că eu știam toate personajele implicate în povestea asta, cunoșteam toate evenimentele - sau, din contră, pe unele nu le știam deloc, și atunci a trebuit să construiesc niște fapte, ca să am o poveste închegată. Poate că alte cărți de-ale mele ar fi putut fi scrise mai bine de altcineva - de exemplu, Daniel Stein, traducător -, dar pe asta n-aș fi putut să o scriu decât eu.
Cum s-a petrecut trecerea de la meseria de genetician la cea de scriitor - care scrie, printre altele și despre cum se transmit traumele din generație în generație?
Faptul că am o formare în domeniul biologiei și-a pus, fără îndoială, o amprentă foarte mare asupra felului în care gândesc. Prețuiesc foarte mult deschiderea aceasta spre știință. Cumva, simt mai degrabă că-mi lipsește deschiderea spre domeniul umanist. În primul rând, eu n-am luat în serios de la bun început munca asta, de scriitor. Nu eram deloc convinsă de la bun început că asta o să devină pentru mine o carieră. Era mai degrabă un joc. „Hai să vedem ce-o să fie acum, dacă încerc să scriu o carte.” Chiar am spus cuiva că am devenit scriitoare urmând metoda lui Lev Stanislavski, adică jucându-mă.
Dar trecerea de la „cititor activ în perioada represiunii sovietice la rolul de scriitor profesionist în perioada actualului regim”, cum v-a etichetat The New Yorker?
E o întrebare complicată și trebuie să spun de la bun început că eu nu m-am simțit om sovietic în perioada respectivă. Asta pentru că am avut mereu o relație complicată cu puterea. Mie nu-mi plac autoritățile de niciun fel și cred că dac-ar fi să răspund la întrebarea „ce putere îmi place mai mult (sau mai puțin)”, n-aș putea să dau un răspuns, pentru că niciuna nu-mi place. Am prețuit tot timpul libertatea și n-am vrut să mă înregimentez. Am stat mereu departe de stat și de autoritate. Pentru mine a fost un mare noroc că am putut să devin scriitoare și să rămân, prin asta, liberă. Apreciez foarte mult calitatea de freelancer. Probabil dacă n-aș fi devenit scriitoare, aș fi căutat o altă direcție de dezvoltare personală, tot așa, departe de roluri oferite de stat.
Poate că, cine știe, aș fi fost fericită dacă m-ar fi primit în Uniunea Scriitorilor, pe vremea Uniunii Sovietice. Dar asta oricum e o ipoteză absurdă, pentru că nu m-ar fi primit niciodată acolo. Și pentru că nu puteai să publici n-am publicat nimic - deși scriam. Oricum, acolo e o mâncătorie foarte mare, toți își apără interesele. De când eram tânără mă uitam la organizațiile de genul Uniunea Scriitorilor cu destul dispreț, cu o atitudine difidentă.
Cel mai amuzant e că, deși n-am fost scriitoare oficială a regimului, am trăit mai mulți ani în casa Uniunii Scriitorilor, pentru că socrul meu de-atunci era membru. Treptat, cu timpul, am înțeles că printre oamenii ăștia există și unii buni, decenți, talentați. De exemplu, am trăit mai mulți ani pe aceeași scară a casei cu Fazil Iskander, un scriitor minunat din perioada sovietică.
Tot acolo locuiau câțiva traducători foarte buni - noi, în Uniunea Sovietică, am avut întotdeauna o școală foarte bună de traducători de literatură. E interesant fenomenul în sine, pentru că mulți oameni talentați în epoca sovietică alegeau să se facă traducători. Așa, într-un anumit sens, erau mult mai liberi. Aveau libertatea să citească scriitori americani, francezi, în timp ce, dacă trebuia să debutezi și să scrii ca un scriitor sovietic, existau niște constrângeri din cauza cărora ajungeai să faci chestii de care ulterior îți era rușine. Tocmai din această cauză existau scriitori pentru copii și traducători foarte buni, pentru că era o nișă care-ți permitea libertatea.
Una dintre principalele teme în romanele dvs., de altfel, e imixtiunea statului în viața privată.
Nu mi se pare că eu scot în mod intenționat la vedere subiectul ăsta, pur și simplu ne înconjoară în permanență. Oamenii sunt nevoiți să-și apere în permanență granițele vieții private. Astăzi, unii își scot viața pe Internet, alții n-o fac. Eu, de pildă, mă împotrivesc acestui trend. (Râde.) Țin deja de 40 de ani un jurnal și-mi notez destul de des lucruri în el. Deci fac, practic, ce fac oamenii pe Internet, fără, însă, să consider necesar să scot toate astea în online.
Cum reușiți să acordați o importanță la fel de mare în pagină tuturor personajelor dvs., indiferent de gen, clasă, etc.?
Eu nu scriu niciodată despre personaje care nu-mi plac. Și chiar și la personajele convențional negative, dacă vreau să le scriu, încerc să scot în evidență partea lor bună. De exemplu cum iubesc pe cineva, cum o babă nenorocită are și ea un punct slab - își iubește cățelușa, să zicem. De la asta pornesc. Eu cred că marea majoritate a oamenilor, dacă nu chiar toți, sunt demni de compasiune. Când te gândești chiar și la un nemernic cum a fost Stalin, tot poți să găsești un punct din ăsta de compasiune. Pentru că te gândești la felul în care a murit, cum zăcea într-o băltoacă de urină - și nimeni nu se apropia de el, pentru că le era frică să se apropie. Și te gândești: „Doamne ferește, omul ăsta și-a desenat singur, cu mâna lui, biografia.”
Spuneați într-un alt interviu că frica anulează conștiința, apropo de frica de Stalin care e un element central al poveștii din Scara lui Iakov. În aceeași ordine de idei, cât de frică ar trebui să ne fie astăzi de Putin?
Apropo de Putin și frică - mie nu mi-e frică de el. Dar știu că Putin poate să mă omoare. Și Putin este, într-adevăr, unul dintre acei stăpâni actuali ai Rusiei care ține în mâna sa firele multor vieți și e capabil să omoare foarte mulți oameni. Ăsta este un motiv de îngrijorare. Pe de altă parte, dacă mă gândesc la mine, eu am deja 76 de ani și o să mor oricum - dacă nu de asta, din alt motiv. Deci, de ce să-mi fie frică?
Însă, așa cum reiese și din romanul dvs. Imago, cărțile și-au pierdut din forța de a influența viața publică, iar regimul Putin pare conștient de asta. De ce continuați să scrieți?
Nu știu dacă aveți copii, dar dacă o să aveți, veți fi foarte preocupată de întrebarea ce carte să-i dăruiesc și ce să-i citesc dintr-o carte. Poate n-o să mai fie o carte cu pagini, ci un ebook reader. Cartea, până la urmă, e o sursă de informație. Înainte poate că, într-adevăr, primeam informația doar din cărți, pe când acum o avem și din alte surse. Eu citesc tot mai mult pe calculator, dar nu cred că asta e important. Important e că omul caută să primească și să absoarbă cât mai mult.
Acum, când informația ne parvine pe atâtea canale - televiziune, radio, Internet - este foarte greu să alegi, deoarece cantitatea e foarte mare. Există și informații pozitive, care te ajută, te învață, dar și informații care, dimpotrivă, îți fac rău, pentru că sunt false. Problema asta nu se punea în urmă cu niște ani, din contră - generația mea nu avea de făcut o asemenea alegere. Pe când acum, dacă intri într-o librărie, ești copleșit. Și-atunci devine foarte important să fii tu însuți capabil să faci alegeri. Omul când se duce să facă cumpărături la o alimentară se uită pe produs, citește pe ambalaj să vadă dacă are E-uri, dacă are conservanți, organisme modificate genetic! (Râde.) Cu alte cuvinte, avem o atitudine ecologică față de lucrurile pe care le consumăm. Cred că este important - poate chiar mai important - să avem aceeași atitudine și față de ceea ce citim, pentru că și aici e nevoie de un anumit tip de igienă.
Știu că soluția pe care o propuneți pentru criza actuală, a politicii extremist-populiste și a informațiilor contradictori, constă în cultură și educație. Cum o punem în practică?
În Rusia avem un scriitor extrem de popular, Dmitri Bîkov, care este prezent peste tot, în toate media - pe Internet, la emisiuni de radio, televiziuni, ziare, ține conferințe, organizează prelegeri. Face un singur om cât zece universități. Nu sunt întotdeauna de acord cu ce spune, dar sunt de fiecare dată fascinată de ce spune, pentru că o face foarte interesant. Ăsta mi se pare un exemplu foarte bun. Cred că un bun profesor de literatură e capabil să inițieze un număr foarte mare de oameni.
Mulțumim pentru traducerea simultană a interviului, din limba rusă, d-lui Anton Breiner
