Povestea mea cu volumul Lanei Bastašić Prinde iepurele este, la fel ca romanul în sine, un fel de călătorie. Cartea, mai întâi tradusă în engleză, apoi în română, și-a croit singură drum până la mine – adeverind o dată în plus motto-ul meu inspirat de Nokia: Bosnia conectează oamenii. Romanul a călătorit mai întâi de la Londra la București, apoi la Berlin și apoi înapoi la București. Am primit varianta în engleză de la Aida Sosic, foarte buna mea prietenă din Bosnia care s-a mutat în România cu mulți ani în urmă, cântăreață, medic stomatolog și omul minunat care mi-a tradus primele poeme din antologia Bosnia. Partaj în bosniacă. Ori de câte ori mă duc la controlul stomatologic anual, Aida îmi face cadou cărți grozave (ceea ce mă stimulează să merg mai des la dentist 🙂). Așadar, călătoria a început devreme anul trecut, la București, când o bosniacă mi-a oferit în cabinetul ei stomatologic din București ediția în limba engleză a romanului, cu o recomandare foarte caldă: „Citește-o. Te vei pierde cu siguranță în ea.” Am fost instantaneu hipnotizată și, după cum mă avertizase Aida pe bună dreptate, m-am pierdut în această călătorie intensă și în labirintul ei de amintiri. Ca în orice carte bună, m-am regăsit și pe mine în ea, cu tot cu amintirile mele despre Bosnia de acum 10 ani, când am locuit acolo timp de un an în timpul cercetării de teren pentru doctorat. Exemplarul pe care l-am primit era semnat de autoare, iar asta a creat o legătură și o familiaritate specială între mine și carte de la bun început.
Unul dintre marile merite ale romanului este că se poate adresa așteptărilor unor cititori foarte diferiți – nu doar celor deja familiarizați cu spațiul ex-iugoslav, care vor să descopere noi nuanțe ale acestuia, ci și celor care nu știu atâtea despre el și ar putea găsi aici o introducere pătrunzătoare, ba chiar și celor care vor doar să se bucure de povestea propriu-zisă, fără să fie îndeosebi pasionați de politica din zonele unde se desfășoară acțiunea – Bosnia-Herzegovina de după război și tentativele sale de a face pace cu amintirile din război. E foarte dificil să mulțumești aceste grupuri foarte diferite de cititori. Cei care s-au săturat deja de toate clișeele cu povești din spațiul post-iugoslav centrate pe război, anume „rafinate” pentru publicul occidental (ca mine) o să găsească în acest roman o perspectivă critică nouă, proaspătă, care e chiar sarcastică la adresa clișeelor din literatura de după război. În același timp, romanul poate reprezenta și un excelent punct de plecare pentru cei complet nefamiliarizați cu realitățile post-iugoslave, pentru că le oferă o introducere bogată și nuanțată care îi poate motiva să afle mai multe.
Pentru toți ceilalți, e ritmul unic al cărții, plin de suspans, umor și descrieri pline de duh ale celor două prietene din copilărie, care caută „ceea ce e de necăutat” într-o excursie de două zile și o plimbare sinuoasă pe aleea amintirilor. Inițial, am rezonat cu cartea asta datorită distanței critice pe care o ia față de descrierile comune ale Bosniei post-război. În Prinde iepurele, Bosnia e o sufocantă absență. Pentru principala naratoare și protagonista cărții Sara (sau cel puțin cea care ne ia la mișto în încercarea de a ne face s-o vedem pe ea drept protagonistă), Bosnia nu e un loc, ci o culoare – o senzație profundă care, într-o singură zi, e capabilă să te poarte într-un montagne russe de la râs la lacrimi, de la a te simți relaxat și binevenit la frică, respingere și panică. Pentru mine, cartea oferă una dintre cele mai poetice și comprehensive definiții ale acestei Bosnii invizibile pe hartă la începutul capitolului 11, o definiție ce trece prin epidermă:
„Conduceam prin Slovenia de cel puțin o jumătate de oră înainte să-mi dau seama că Bosnia rămăsese demult în urmă. Poate pentru că o simțeam în continuare între noi, de parcă merseserăm prin cenușă. Mereu suntem în Bosnia. Acum o împrăștiam prin toată Europa. Țara noastră cu frontiere ireconciliabile este de fapt fără frontiere. Degeaba ne-am confruntat, exilat și ucis: noi nu am fost niciodată în ea, ea a fost cea care s-a infiltrat în noi ca un fior fantomatic. Pielea încă ne sângerează.”
Apoi, în noiembrie 2022, mi s-a oferit o rezidență literară de o lună la Berlin, pentru a lucra la romanul meu, unde am descoperit că împart aceeași casă de pe lacul Wansee cu – da, ați ghicit – însăși Lana Bastašić, printre alți scriitori. M-am simțit cu adevărat privilegiată că am avut șansa de a o întâlni personal și de a-i împărtăși cât de mult i-am iubit cartea.
Îmi amintesc că a fost prima scriitoare pe care am întâlnit-o în bucătăria vilei (pe care o împărțeau toți scriitorii), în prima dimineață în care am ajuns la LCB. Mi s-a părut cumva suprarealist să fiu în papuci și pijamale lângă autoarea asta extraordinară, pe care o cunoșteam doar din scris, dar al cărei autograf îl purtasem deja cu mine de la București. Și apoi Lana mi-a acordat un al doilea autograf pe ediția în engleză a cărții, ca un post-scriptum. Deși rezidențele noastre s-au suprapus doar preț de două săptămâni, am avut timp să discutăm, să schimbăm impresii și recomandări de lectură.
Scriitoare născută în Iugoslavia, licențiată în limba engleză și cu o diplomă de master în studii culturale. Nuvelele ei au fost incluse în publicații regionale din fosta Iugoslavie și este una dintre creatoarele Proiectului 3+3 Surori, care promovează scriitoarele din Balcani. Pentru primul ei roman Prinde iepurele (publicat pentru prima dată în sârbo-croată în 2018) a primit în 2020 Premiul European pentru Literatură. Deține în prezent una dintre cele mai prestigioase rezidențe literare din Europa - Programul DAAD Berliner Kunstler. Romanul ei a fost tradus în peste 15 limbi, recent și în limba română, de una dintre cei mai buni traducători autohtoni de sârbo-croată – Octavia Nedelcu de la editura Black Buton Books, care a tradus anterior cei mai importanți autori iugoslavi, precum Aleksandar Hemon și Semezdin Mehmedinovic.
După acest intermezzo berlinez, călătoria cărții a continuat în primăvara aceasta, înapoi la București. Editura Black Button Books m-a invitat să moderez o discuție cu Lana pe 28 mai, la Bookfest, când a avut loc lansarea romanului tradus în limba română. Ne-a părut rău că traducătoarea cărții, Octavia Nedelcu (una dintre cei mai buni traducători din sârbo-croată de la noi) nu ni s-a putut alătura pentru acest eveniment. Am fost onorată și încântată că editura a reușit s-o adauge pe Lana Bastašić la colecția lor deja minunată de scriitori bosniaci: Aleksandar Hemon și Semezdin Mehmedinovic.
În continuarea evenimentului de la Bookfest am avut și privilegiul de a-i lua Lanei un interviu în tête-à-tête despre Prinde iepurele și multe altele. Așa că am întâlnit-o din nou pe Lana în centrul Bucureștiului, pe 27 mai. Mai întâi am înregistrat interviul, iar apoi ne-am petrecut o după-amiază superbă plimbându-ne pe străzile cartierului bucureștean Cotroceni. Voiam să-i arăt atmosfera de la Bazar de Cotroceni – ceva ce a început ca o mică adunare comunitară a creativilor îndrăgostiți de cartier care, în ultimii ani, s-a dezvoltat într-un eveniment cultural renumit, care deschide bătrânele curți superbe și umple străzile din Cotroceni cu artă, bucurie și culori. N-o să uit niciodată această plimbare minunată cu Lana prin Cotroceni, nu doar datorită atmosferei unice a Bazarului, care era cumva foarte berlineză și despre care știam că-i va plăcea, dar și pentru că eram în cartierul unde mi-am petrecut parte din copilărie și unde locuiesc acum. Așadar, pentru mine, plimbarea a fost foarte personală și nostalgică, de ademenea. Am avut ocazia să-i spun povestea străbunicului meu, un țăran dintr-un sat din sudul României (județul Mehedinți), care a reușit să obțină o parcelă de pământ în ceea ce avea să devină cartierul-giuvaier din preajma palatului Cotroceni al familiei regale în perioada interbelică, unde își construiseră case preponderent doctori, avocați și militari. Războiul i-a schimbat statutul social. A luptat în Primul Război Mondial, a reușit să revină abia viu din bătălia de la Turtucaia, iar pentru asta a primit o bucată de pământ în Cotroceni drept răsplată pentru eroismul său din război. Acolo a construit o casă pentru viitoarea lui familie. Dincolo de ororile care le înconjoară, se pare că, în mod straniu, războaiele îi și aduc pe oameni laolaltă, exact ca-n romanul Lanei, restabilind un soi de inocență și amintindu-ne de solidaritate, în ciuda dezastrelor umanitare.
În cele din urmă, am petrecut o după-amiază oarecum suprarealistă de povestit și distracție, ca într-o nuvelă pe care Lana însăși ar fi putut s-o scrie – ba chiar am și glumit pe tema acestei idei. Am început cu un tur foarte „didactic”, cu discuții elevate despre arhitectură și detalii culturale, pentru ca apoi o ploaie torențială să ne aducă tremurând sub aceeași umbrelă, unde am schimbat abrupt subiectul la detalii mai mundane și am devenit rapid sentimentale. Am sfârșit într-un restaurant unde am mâncat avocado toast și cheesecake și am discutat despre avantajele vieții de hipster, masculinitate toxică, foști iubiți, trădări, literatură și politică. „Excursia” s-a încheiat cu ea în vizită la mine acasă (casa construită de străbunicul meu în 1928), unde i-am arătat fotografii vechi cu el, iar noi am pozat pentru o fotografie-suvenir în fața bibliotecii mele, unde ea a chicotit când a văzut că romanul ei cu autograf era așezat aproape de Lea Ypi și un roman de Virginia Woolf.
Lana, mulțumesc foarte mult că ai acceptat să îmi acorzi un interviu. Prima ta întâlnire cu România a fost în 2021 la Timișoara, care este acum Capitala Europeană a Culturii. Dar acum ești pentru prima oară la București. Cum a fost prima ta întâlnire cu România? Ce părere ai despre librăria „La 2 bufnițe”, care este una dintre cele speciale din România?
Mi-a plăcut enorm timpul petrecut în Timișoara; am o afecțiune aparte pentru librăriile independente conduse de femei și m-am bucurat să le cunosc pe Raluca și Oana. Era o perioadă foarte liniștită a anului și am putut să mă bucur de oraș, să mă plimb și să lucrez la ce scriu. Dar am simțit și că nu sunt singură, mi-am făcut prieteni. Și simt că acum este unul dintre orașele mele natale.
Aveai vreo legătură cu literatura română sau cu România, în afară de vizita ta la Timișoara?
Trebuie să mărturisesc că din păcate nu, pentru că simt că nu există destule conexiuni. Ne-au lipsit traducerile din cele două literaturi ale noastre. Bineînțeles că știm despre Cărtărescu, dar există atât de mulți scriitori pe care nu-i cunoșteam până n-am ajuns la Timișoara. Și apoi oamenii drăguți de acolo mi-au făcut cunoștință cu ei, așa că încă descopăr literatura și scriitorii români.
Ai simțit vreun soi de familiaritate aici?
Categoric. Am simțit-o nu doar pentru că suntem din părți asemănătoare ale lumii, ci și pentru că am trecut prin anumite lucruri și a existat această tranziție de la un sistem la altul. Și mai e și chestia asta, știi, să-ți găsești locul în acest nou tip de Europă capitalistă, neoliberală. Așa că simt că ne putem înțelege foarte bine. Și de-aia mă întristează că nu avem mai multe traduceri din cele două limbi.
Slavă Domnului că avem programul Traduki din Germania…
Exact. Dar chiar și atunci când suntem traduși, nu vezi să fie promovate acele cărți la fel ca cele ale marilor autori americani. De obicei descopăr cărți întâmplător. Și când am fost la Timișoara, am descoperit niște scriitori și apoi am aflat că au fost traduși. Dar cred că ar trebui să existe mai mult dialog între țările noastre, între culturile noastre.
Da, cu siguranță. De altfel, și cartea ta, Prinde iepurele, a fost atât de apreciată de critică după ce a fost tradusă în engleză. Și după aceea, a devenit mai cunoscută și apoi a fost tradusă în peste 15 limbi, nu? Acum și în limba română. Sunt sigură că va avea un impact anume aici. Pentru că deja discuți despre această carte de aproape cinci ani, cu publicuri diferite, voiam să te întreb dacă ai observat vreo diferență în reacțiile la carte din partea criticilor literari occidentali, să spunem mainstream, și cei de-aici, din spațiul estic/balcanic?
Cu siguranță. De fapt, e o întrebare foarte bună – în Statele Unite, de exemplu, nu că aș fi suscitat prea multe reacții, dar cele pe care l-am primit au fost, într-un fel, mai superficiale. Spun „superficiale” în termeni de lectură a cărții ca o poveste despre prietenie. Dar când vine vorba de societatea din fundal, de istoria din spatele ei, asta e ceva ce oamenii din Balcani clar pot să înțeleagă mult mai bine. Însă, de pildă, chiar și catalanii – care în timpul dictaturii nu aveau voie să-și folosească numele, ci trebuiau să poarte nume spaniole – s-ar putea raporta mai profund la asta. S-ar putea raporta la cum e să fii perceput drept „celălalt” și să încerci constant să te adaptezi.
Deci cred că toată lumea poate să găsească ceva diferit în poveste. Dar acum sunt interesată și de modul în care publicul din România ar putea să recunoască anumite lucruri – poate în felul în care vorbim despre și ne conectăm la trecutul nostru, sau în faptul că am crescut cu toții în ceva care se destramă și apoi încearcă să se reconstruiască. Și, de asemenea, toate întrebările despre importanța identității naționale, pe care le aveți și aici. De fapt, la rândul meu învăț despre cartea mea, de la aceste publicuri diferite.
Te percepi drept o scriitoare politică?
Cred că literatura este întotdeauna politică. Nu văd cum am putea să dialogăm într-o limbă și să observăm anumite lucruri în diferite situații, fără ca asta să fie politic. Nu mă așez și mă gândesc „acum scriu o carte politică”, însă prin faptul că personajele cresc într-un anumit loc, la un anumit moment, e inevitabil să existe consecințe politice sau consecințe ale unui anumit moment istoric. Deci, în acest sens, cred că sunt o autoare politic. dar prefer să-mi văd personajele mai întâi ca oameni și să nu spun „A, aceasta este fata sârbă. A, aceasta este fata bosniacă”. Nu mă uit așa la ele când scriu. Dar sunt ok cu ideea că toate astea sunt politice.
Dar știu și că ai avut o mare problemă cu naționalismului din Serbia și, de fapt, cu criticii naționaliști care te-au atacat de multe ori. Așa că, la un moment dat, ți-ai asumat poziții în presa sârbă. Ești și activistă, susții protestele de la Belgrad și așa mai departe. Și știi că există mulți critici care spun că scriitorii nu ar trebui să intre în această sferă activistă, pentru că le-ar putea afecta literatura. Ai avut acest sentiment – că ți-ai putea periclita literatura? De exemplu, chiar și în Prinde iepurele, în care v-ați pus personajele să construiască o anumită narațiune anti-naționalistă, care vizează anumite reacții.
Pentru mine, oamenii vor fi întotdeauna mai importanți decât cărțile. Indiferent cât de mult îmi place literatura, îmi pasă mai mult de cetățenii cu care îmi împart timpul și de felul în care sunt tratați. Nu m-aș numi activistă, pentru că simt că aș putea să fac mai mult. Dar pentru mine, e pur și simplu responsabilitatea mea ca cetățean al diferitelor orașe în care am trăit, fie că a fost un protest la Barcelona, la Belgrad sau la Banja Luka – este datoria mea ca cetățean să particip. Și nu simt că literatura mea e în pericol, pentru că mă raportez la niște standarde literare înalte. Nu scriu manuale. Nu explic lucrurile. Nu este un eseu, nu este o pagină de Wikipedia. Este tot despre personaje și poveștile lor.
Deci nu există niciun risc de ideologizare?
Păi, ideologia există întotdeauna. Nu cred că există ceva totalmente în afara ideologiei. Dar încerc să privesc latura umană – cine sunt oamenii de aici? Peste 300 de ani sau peste 3000 de ani, când nu vor mai exista sârbi, croați sau mai știu eu ce – va mai există umanitate în carte? Fără ea, nu poate fi înțeleasă. Poți să schimbi acele naționalități sau etnii, poți pur și simplu să le inventezi și să spui că Sara este klingoniană și Lejla este klingoniană. Nu contează. Adică, pentru mine, chestia importantă este legătura dintre ele, umanitatea lor și ceea ce le umanizează. Și tocmai această idee, de a le impune anumite concepții politice, este cea care le face să sufere în carte. Am crescut într-un oraș în care puțini vorbesc despre ce s-a întâmplat. A existat o epurare etnică a populației musulmane. A existat o agresiune la scară largă. Pentru mine, a nu vorbi despre asta ar fi la fel de politic ca și a scrie despre asta.
A existat o mare discuție în jurul cărții, despre Sara, una dintre personajele principale, care își redescoperă trecutul personal, în același timp cu trecutul țării. Și asta face din Bosnia una dintre protagonistele cărții, un personaj foarte controversat, așa cum au descoperit și cititorii. Trebuie să recunosc că, pentru că sunt foarte atașată de Bosnia, am simțit din când în când un fel de revoltă. Am simțit că există multe critici și mult întuneric asociate cu Bosnia. Dar apoi, desigur, cartea oferă și momente luminoase. Vreau să discutăm despre acest element al istoriei personale văzute prin „lupa” istoriei colective. În Bosnia, în acest moment, există o discuție uriașă despre rescrierea istoriei și despre existența unor istorii paralele. Copiii din Banja Luka învață o altă istorie, inclusiv despre război, față de copiii din Sarajevo sau Mostar. Eram curioasă cum te raportezi la această formă de violență simbolică care este rescrierea istoriei.
Ăsta a fost unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine. Am scris cartea ca să arăt că o poveste despre un război sau o traumă depinde de cine o spune, din ce perspectivă, cu ce privilegii, cu ce agendă. Pentru că acum există universuri paralele în Bosnia – nu numai când vine vorba de istoria recentă. Chiar și atunci când te întorci la Imperiul Otoman, copiii sârbi învață că bosniacii erau niște animale care violau toate femeile pe lângă femei care treceau. Copiii bosniaci învață că au fost eroi, au construit și asta și asta. Și, evident, adevărul este undeva la mijloc, nu? Dar te hrănești cu o narațiune sau alta. La școală am învățat că musulmanii sunt oameni de care ar trebui să-ți fie frică. Și acest mit că „au fost toți sârbi”. A te întoarce în secolul XIV ca să-ți denigrezi complet vecinul a fost ceva cu care am crescut și am luat de bun, pentru că ai încredere în adulții tăi, ai încredere în școală, nu pui la îndoială cartea de istorie.
Sunt de acord cu tine că este o formă de violență – oricâte decenii ar fi trecut, dacă nu vorbim despre asta, dacă nici măcar nu putem fi de acord asupra cuvintelor, rămâne acolo. Și mă sperie pentru că cred că se poate întâmpla din nou și din nou, pentru că avem acest „limbaj aproape paralel”, care nu abordează cu adevărat tema asta. Simt că e greu să vorbești despre asta.
Oamenii îmi spun, mai ales la Belgrad, care a trecut prin bombardamentele din ‘99, dar nu și prin războiul de dinainte: „O, trebuie să vorbim mereu despre anii ‘90? O să scriem mereu povești de război? E așa un clișeu. E atât de plictisitor.” Și întrebarea mea este: când ați vorbit despre asta? Când anume am vorbit despre asta? Și cel mai important – cine a vorbit? Și cum? Pentru că în Banja Luka n-a vorbit nimeni despre asta. Niciunul. Astea sunt lucruri pe care le-am aflat mai târziu, când am mers pe cont propriu la Sarajevo, când am vorbit cu oameni din Srebrenica. Și dup-aia îți dai seama: „O, doamne, poate că povestea care mi s-a spus este complet diferită! Dacă schimb doar unghiul, e cu totul altă poveste.”
Pentru mine, când scriam cartea, a fost foarte important cine spune povestea. E cel mai important lucru, pentru că schimbă totul. Și am doar o mică digresiune. Când ai spus că te-ai simțit rănită pentru Bosnia – eu, spre deosebire de Sara, am și multă dragoste, căldură și lumină față de Bosnia, pentru că relația mea cu ea este mult mai sănătoasă decât a ei. Relația ei este plină de vinovăție și de lucruri despre care nu vrea să vorbească, pe care nu vrea să le abordeze. Nici măcar nu folosește vreodată cuvântul „război”.
E, de fapt, ceva specific pentru o mare parte a populației bosniace, nu?
Exact. De aceea, atunci când se întoarce în trecut e ca și cum s-ar întoarce la cea mai mare traumă, pe care a evitat-o ca pe un mare elefant din încăpere. Și apoi pur și simplu se revarsă și o lovește în plină figură. Aș spune că relația mea personală cu Bosnia este mult diferită.
Unul dintre lucrurile grozave la cartea asta este că, pe de o parte, ai această critică față de toate problemele despre care au scris și alți mari scriitori din Bosnia, dar o faci în felul tău și, pe de altă parte, iei peste picior și perspectiva occidentală condescendentă, atitudinea aia post-colonială. Și există multe surse de umor în carte pe tema asta – semnul cu „Bine ați venit în Europa” la intrarea în Croația și multe alte mici detalii. Ce părere ai despre această perspectivă occidentală? Știu că pentru moment ești la Berlin, într-o rezidență literară de un an și interacționezi foarte mult cu publicul occidental. Te simți și tu „obiectivizată”, în sens, să spunem, istoric, de această discuție despre trauma balcanică? Pentru că există loc să criticăm și asta, nu?
Categoric. Recent, literalmente acum două zile, am terminat un eseu despre acest tip de „exotizare” a istoriei și traumei noastre. Cred că este o mare diferență între momentele în care noi hotărâm să vorbim despre lucruri în termenii noștri, în încercarea de a găsi un soi de răspundere, responsabilitate și reconciliere. Asta pe de-o parte. Dar când, alții, de obicei europenii occidentali bogați ne plasează în acest rol de: „Să ne spună nebunii de balcanici, care sunt aproape necivilizați și uite ce li s-a întâmplat”, nu-și înțeleg propria responsabilitate. Pentru că și ei au fost responsabili acolo. Pe când ei simt că războiul este ceva complet izolat de restul lumii, care ni se întâmplă doar pentru că suntem, nu știu, sălbatici.
Am urât mereu chestia asta, ca și faptul că războiul din Bosnia încă nu este văzut ca un război european. Încă nu este văzut ca un genocid care s-a întâmplat în Europa, care i s-a întâmplat Europei. Pentru mine, acest tip de excludere este mult mai rău, pentru că e o poveste profund europeană. Și de aceea atât de mulți dintre noi, bosniacii, nu am fost surprinși de ce s-a întâmplat în Ucraina, pentru că știm că se poate întâmpla, chit că suntem în secolul XXI; nu contează. A fost același lucru. Părinții mei spuneau: „Ei hai, sunt anii ‘90. N-o să fie niciun război. Eşti nebun?” Și apoi ceva s-a întâmplat. Mi se pare foarte ușor să ne transformi într-un fel de poveste exotică de bătălie, în loc să fim văzuti într-un context mai larg.
Încerc să nu fiu „fata aia bosniacă” când merg undeva și încerc să mă uit mereu la imaginea de ansamblu. Dacă pot. Doar ca exemplu, când am fost la Anvers, în Belgia, am avut acest panel bosniac, unde ne-au invitat să vorbim despre război, reconciliere și toate cel. Și au întrebat: „Credeți că poate exista reconciliere?” Și wu le-am spus: „Păi voi abia acum vreun an ați îndepărtat statuia lui Leopold al II-lea – omul responsabil de genocid și de întemeierea grădinilor zoologice cu oameni”. Și au schimbat subiectul, pentru că este mai ușor să vorbim despre acești bosniaci nebuni care se ucid între ei. Așa că încerc să aduc aceste subiecte înapoi în prim plan. Da, să vorbim despre ce putem face, dar să nu vedem chestia asta drept ceva ce se întâmplă doar în Balcani.
Sunt total de acord. Și cred că un alt aspect foarte interesant ale cărții este că, deși Bosnia este întotdeauna asociată cu întunericul, la propriu, aceasta nu este imaginea completă a Bosniei. Există și multă tandrețe asociată cu recuperarea Bosniei, cu ajutorul acordat ei ca să trăiască autonom. Voiam să știu dacă e un element autobiografic. Simți asta când te întorci în Bosnia? Pentru că știu că ai călătorit mult – ai trăit la Zagreb, Banja Luka, Belgrad, Barcelona, acum ești la Berlin. Te afectează emoțional în acest sens vreuna dintre întoarcerile tale în Bosnia? Ai încercat să salvezi niște părți ale țării care din afară părea foarte întunecată?
Povestea mea a fost puțin diferită, pentru că eu am plecat din Bosnia mai târziu. Eram mai mare decât Sara. Și m-am tot întors. Am o relație grozavă cu familia mea. Vorbim tot timpul, așa că există resimt țara la nivel personal, mai presus de orice altceva. Sunt oamenii, este ospitalitatea, este empatia pe care oamenii o au acolo. Este capacitatea de a-i ajuta pe alții chiar și atunci când nu te poți ajuta pe tine însuți. Așa că sunt conștientă de toate aceste lucruri, de care sunt și foarte mândră și, în același timp, sunt foarte mândră de asta, deși situație politică este atât de complexă. Sunt mândră de faptul că încă suntem o țară multiculturală, multietnică, spre deosebire de orice altă țară din fosta Iugoslavie. Simt că ar trebui să păstrăm asta. Deci ce simt eu despre Bosnia e diferit.
Asemănarea cu povestea mea este că și eu am trăit într-o altă limbă, m-am simțit foarte departe de propria mea limbă și apoi m-am gândit la cât de multă memorie este stocată în limbă, cât de mult se construiește prin limba natală sentimentul de identitate și de cine ești. Și, din nou, ăsta este un gest foarte politic. Cu siguranță mă pot raporta personal la asta și e extras din propria mea experiență.
Aș vrea să vorbim și despre poezia din cartea ta. Și nu doar despre imaginile poetice și așa mai departe, ci și despre iubirea ta de poezie. Ai și publicat o carte de poezie. Mai scrii poezie acum? Personal, în timp ce citeam cartea, am simțit în descrierea unor momente foarte intense că sunt scrise de o poetă.
Mă bucur să aud asta. Nu m-aș descrie niciodată ca poetă. La început am scris scurte povestiri. Și apoi am simțit că întotdeauna vreau să spun o poveste. Și chiar și poezia pe care am publicat-o nu este neapărat poezia pe care îmi place să o citesc pentru că este foarte narativă. Simt că sunt, poate, idei pentru viitoare povești. Dar, desigur, când am creat vocea Sarei, cea care spune povestea, am vrut ca ea să aibă acest limbaj foarte poetic, foarte metaforic, pentru că îi este greu să confrunte lucrurile direct.
Deci folosește poezia ca mecanism de apărare împotriva realității?
Da. E ca un fel de Humbert Humbert, are o pasiune să estetizeze aproape monstruos totul în jur. Este stilul meu, dar nu e vocea mea, într-un fel. Cred că atunci când scrii primul roman, vrei ca fiecare propoziție să fie specială, știi? Și apoi, cred că cu timpul și cu experiența, devin din ce în ce mai simple. Este foarte greu să scrii o propoziție simplă. Așa că am avut și noroc că naratoarea mea e un pic flamboaiantă și i-a citit pe toți acești oameni. Toți scriitorii pe care îi citează sunt bărbați. Așa că e obișnuită cu acest tip de narațiune masculinizată și copleșitoare. Cartea pe care o scriu chiar pornește de la un cu totul alt punct de vedere. Este tot poetică, dar într-un mod mult diferit.
Crezi că vei scrie din nou poezie în viitor?
Simt că poate voi scrie poezie când voi fi mult mai în vârstă, pentru că pentru mine încă rămâne cea mai înaltă formă de expresie literară. Îmi place să citesc poezie, dar ador să spun povești Simt că, în sinea mea, sunt o povestitoare și ar trebui să continui să fac asta. Cred că ar trebui să ne cunoaștem și limitele. Așa că, poate la 60 sau 70 de ani aș putea să scriu niște poezii.
Un alt aspect pe care îl atinge cartea este feminismul și împuternicirea personajelor feminine. Cartea explorează diverse relații între femei – tensiuni mamă-fiică, bătrâne versus tinere, dar și competiția dintre femei, lipsa de solidaritate, adolescente care se compară între ele și așa mai departe. Observi astfel de atitudini și în lumea literară, mai ales în regiunea noastră? Știu că ești foarte pasionată de marile scriitoare feministe din regiunea noastră, cum ar fi Dubravka Ugresic și altele. Cum vezi relațiile dintre femeile scriitoare?
Chestia asta e cu adevărat importantă pentru mine, pentru că simt că am crescut toate într-o scenă literară care era evident foarte masculină. Chiar și textele în sine, limba în sine, personajele, temele erau atât de departe de noi. Pe de-o parte, asta ne-a ajutat ca scriitoare, pentru că ne putem identifica cu altcineva, cu cineva complet diferit de noi. De aceea pot femeile să scrie personaje masculine mai bune decât pot bărbații să scrie femei, nu?
Dar, pe de altă parte, simt că trebuie să recucerim acest spațiu și cred că, în loc să așteptăm ca sistemul să ne dea acel loc la masă, ar trebui să ne creăm propriul spațiu. Am vorbit foarte mult despre chestia asta și mă bucur că, că cel puțin în lumea literară ex-iugoslavă, acest tip de suroritate literară a sporit. Pur și simplu ne susținem unele pe altele, ne menționăm reciproc, ne între noi să fim traduse, publicate, să mergem la festivaluri. Ți-am mai zis că am organizat și proiectul „3+3 surori”. Ideea este să nu mai vorbim despre cărțile noastre, ci să vorbim despre alte femei scriitoare. Și apoi deodată realizezi, wow, sunt atât de multe. Suntem complet diferite. Poate că facem lucruri diferite în literatură, poate că nici măcar nu ne plac atât de mult cărțile unora. Dar le apărăm alegerile. Trebuie să facem asta, pentru că altfel simt că nu contăm.
Iar poveștile pe care le spunem ne continuă să ne excludă. De exemplu, este chiar interesant că foarte puținele femei care au câștigat premiul NIN (un prestigios premiu în fosta Iugoslavie și acum în Serbia) chiar au scris despre bărbați. A existat unul recent despre femei, dar cele mai multe dintre ele, adică 5 sau 6 romane, aveau protagoniști masculini. Am dat premiul unei femei. Da, dar care e povestea? Ce fel de poveste e? Este foarte important, chiar dacă nu cred că ficțiunea literară ar trebui să aibă vreo agendă. Nu mă așez la birou cu gândul că scriu o carte feministă, dar în viața de zi cu zi și în viața mea profesională, văd că trebuie să fac asta pentru că este sunt și eu în barca aceea. Deci, dacă o lăsăm să ia apă, o să mă scufund și eu. De aceea nu cred în competiție. Cred că am fost crescute să ne vedem unele pe altele drept concurență și resping această premisă.
Despre influența pe care Dubravka Ugresic a avut-o asupra ta – din păcate anul acesta am pierdut-o. Voiam să discutăm despre influența și moștenirea ei pentru generația noastră de scriitoare. Știu că a avut un mare impact asupra ta. Ce simți despre faptul că ai fost numită „vrăjitoare”, exact cum a fost și ea numită în anii 90?
Dubravka Ugrešić a fost una dintre cele mai influente scriitoare și eseiste din Europa și a murit anul acesta, pe 18 martie 2023, la 73 de ani, în Țările de Jos, unde trăia din anii ‘90. Născută Croația, a predat literatură la Universitatea din Zagreb și a fost prima femeie care a primit Premiul NIN, unul dintre cele mai importante din fosta Iugoslavie, actualmente decernat în Serbia. Pentru că a criticat naționalismul croat la începutul războiului, a fost hărțuită și forțată să se mute în străinătate. A fost nominalizată în ultimii trei ani la rând la Premiul Nobel pentru Literatură. A vizitat România în 2010 la Festivalul Internațional de Literatură (FILB) și două dintre romanele ei au fost traduse în limba română: Ministerul durerii (Polirom, 2010) și Muzeul capitulării necondiționate (Niculescu, 2006) – ambele traduse de Octavia Nedelcu.
Dubravka a fost o persoană și un scriitor extraordinar. Sunt atât de privilegiată să spun că mi-a fost prietenă și că a fost importantă pentru mine în multe moduri diferite. În primul rând, ca scriitoare profesionistă, să ai drept model o scriitoare profesionistă – e ceva despre care eu, crescând în Banja Luka cu acele manuale de sârbă, nu știam că există.
În al doilea rând, ea a fost importantă ca persoană foarte vocală pe tema naționalismului, a epurării etnice, care începea să aibă loc în anii ‘90. Ea a semnat scrisoarea. A fost practic excomunicată din cauza asta, de colegii ei scriitori și de colegii de la universitatea din Zagreb. Ea a putut să vadă, cumva foarte devreme, pericolele de a te încadra în astfel de categorii. Ar fi fost atât de ușor pentru ea să fie doar scriitoarea croată. Dar a respins asta și a respins însăși ideea de naționalitate – pentru mine a fost foarte interesant să mă gândesc la identitatea mea ca existând în afara acestui concept.
Și apoi a fost, desigur, o persoană care a plecat, o exilată. A respins orice fel de legătură cu scena literară de atunci și a fost întotdeauna „cealaltă” în propria ei țară. A fost cealaltă și în Țările de Jos, pentru că nu scria în olandeză.
Dincolo de toate astea, mai e și literatura ei, care pe mine, de fapt, m-a învățat că scrisul este politic, că n-ar trebui să te îndrăgostești de propria ta vocea ta, că ar trebui să abordezi fiecare carte pe cont propriu și că n-ar trebui să te îndrăgostești de trauma ta. În special unele dintre povestirile ei timpurii, din anii 70, sunt absolut geniale.
A fost foarte înaintea vremurilor ei pe această scenă literară, formată în mare parte de bărbați îndrăgostiți de propozițiile lor, care nu-și puneau întrebarea: această propoziție se potrivește în această carte? Pentru că ego-ul prima în fața poveștii. Și apare această femeie, care pune povestea înaintea ego-ului pentru că este femeie. Desigur, nu ajungi să crezi că ești un geniu, ca ești femeie în Balcani. Așa că pentru mine, în toate aceste domenii, era uriașă și atunci când am ajuns să o cunosc... Îmi pare rău, mereu mă emoționez când vorbesc despre ea... Și ea a fost și această femeie amabilă, care mi-a făcut o ceașcă de ceai când mă durea stomacul.
Pe lângă toate acestea m-a și ajutat în multe feluri. Particip la rezidența în care sunt acum datorită recomandării ei. Ea și Sasha Hemon m-au recomandat pentru rezidenția DAAD. Așa am învățat de la ea că trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Pentru mine, ea a fost întotdeauna un standard de generozitate.
Putea fi și dură, pentru că nu-și cerea scuze. Era foarte inteligentă. Am întâlnit editori bărbați care mi-au spus că nu e ușor să te înțelegi cu ea. Le-am zis, gen: nu, pur și simplu nu și-a cerut scuze pentru capacitatea ei de a-și apăra punctele de vedere, de a fi scriitoare profesionistă, de a cere lucruri. Așa că am învățat multe de la ea, cum ar fi să-mi apăr munca. Să nu-mi cer scuze pentru că ocup spațiu. Să nu-mi cer scuze că am o părere.
A fost importantă pentru mine și cred că a fost importantă pentru noi toți. Și acum, în fosta Iugoslavie, există un nou premiu literar numit Stefica Svec, după unul dintre personajele ei, care este pentru femei și scriitori queer. Există doar de doi ani, dar este o inițiativă uimitoare. Dar cel mai uimitor lucru este că nu are un singur câștigător. Mai multe cărți sunt premiate, ceea ce pentru mine este și un răspuns feminist exact la această olimpiadă a ego-ului pe scena literară.
Revenind la întrebarea despre vrăjitoare – sunt mândră să spun că și eu am fost numită vrăjitoare de un sârb de vârsta a doua.
Și ți-ai tatuat pe braț o vrăjitoare ca să-ți amintească acest simbol, nu?
Da, am un tatuaj. Îi spun Margarita, datorită lui Bulgakov, dar acum s-a transformat și-n alte lucruri. Și Dubravka a fost numită public vrăjitoare, împreună cu alte scriitoare. E o încercare de revendicare a acestui titlu de femeie puternică, care nu are nevoie de un bărbat, și a cărei cunoaștere e văzută drept periculoasă. Simt că sunt din ce în ce mai multe vrăjitoare acum în Balcani. Eu, când am fost numită public vrăjitoare, în fața unei instituții publice, de fapt, m-am simțit onorată. Da, a fost un compliment. Apoi, când i-am spus Dubravkăi, ea a fost, gen: „Bun venit în club”. O vorbă celebră de-ale ei este: „Mi-am cumpărat singură mătura și zbor solo”.
Noi două ne-am cunoscut în noiembrie 2022, în timpul unei minunate rezidențe literare la Berlin, oferită de Literarische Colloquium Berlin. Știu că ai fost în numeroase rezidențe în ultimii ani. Ce rol joacă ele pentru scris? Știu că acum încerci să-ți dedici timpul scrisului profesionist – adică doar să scrii, ceea ce poate fi dificil, mai ales pentru tinerii scriitori. Așadar, care e experiența ta personală cu rezidențele și ce sfaturi ai pentru tinerii scriitori? Cât de serioși ar trebui să se implice în această „industrie a rezidențelor” pentru a deveni scriitori profesioniști – sau oare chiar e atât de important?
Mereu am crezut că nu poate să fie ăsta jobul meu. Am acceptat ideea că oamenii îl văd ca pe un hobby. Credeam că o să fac întotdeauna ceva ce n-are nimic de a face cu literatura, doar ca să supraviețuiesc. Și apoi pur și simplu m-am gândit: „Dar dacă încerc o vreme să mă dedic chestiei ăsteia cu totul? Și dacă nu-mi iese, mă întorc la a face orice-ar trebui să fac.” Asta înseamnă, în principal, să faci tot timpul o mie de lucruri. Și am fost îndeajuns de norocoasă încât să funcționeze. Sau cel puțin momentan funcționează. Mulțumită premiilor, mulțumită rezidențelor, mulțumită faptului că mi-am putut permite – am putut să stau cu soră-mea, deci n-a trebuit să mă gândesc la chirie. Și astea sunt tot privilegii, exact de-asta m-am mutat din Barcelona. Mi-am dat seama că dacă trebuie să plătesc chirie în Barcelona nu pot să fiu scriitoare cu normă întreagă. Așa că, la acel moment din viața mea, am hotărât că o să fac din asta o prioritate, cel puțin pentru o vreme. Să vedem ce se întâmplă când pun literatura pe primul loc și iau decizii în funcție de asta.
Eu așa văd lucrurile: ești invitată la un festival și poate pentru că nu ești „cineva”, nu te plătesc nimic, dar accepți și te duci și poate cunoști oameni noi. Poate-ți cunoști viitorul editor, viitorul traducător. Cunoști pe cineva care o să-ți ofere o rezidență . Și așa au început lucrurile să se pună în mișcare pentru mine.
Sunt conștientă că sunt într-o poziție destul de norocoasă. Mai sunt conștientă și că se poate schimba în orice clipă. Dar ca sfat… Nu simt că am destulă experiență ca să dau sfaturi. Impresia mea, însă, e că există mulți scriitori tineri care cam vor să sară multe etape. Eu am început prin publicarea unei proze scurte în 2007, apoi încă o proză scurtă, apoi am luat locul doi la un festival într-un sat, apoi iar locul doi, apoi un loc întâi și încă unul, un concurs pe ici, pe colo. Întotdeauna întreb: „De ce vrei să scrii un roman? Scrie o proză scurtă, publică ceva într-o revistă, crește-ți scrisul.” Simt că vor să sară peste multe lucruri și eu spun întotdeauna – înainte de romanul ăsta mi-am dedicat 11 ani scrisului, publicatului în reviste, tentativelor de a lucra la ceva, dezvoltării stilului sau cum vrei să-i spui. Pentru mine n-a fost niciodată: „A, o să fiu scriitoare pentru că vreau să am succes”. Nu, nimeni din Bosnia nu se trezește cu gândul: „O, ar fi super să mă fac scriitor”. Mie pur și simplu mi-a plăcut foarte mult să fac asta. Așa că fac pași mici, pentru că duc la lucruri mai mari. Și acum, în sfârșit, iau rezidențele pe care nu le-aș fi luat acum zece ani. Dar trebuie să construiești cumva până acolo. Mai există și geniul ocazional, care n-a scris nimic niciodată și-apoi se așază și scrie un roman. Dar eu tot cred că e mult de muncă până să ajungi acolo.
Ultima mea întrebare o să fie un pic superficială, dar nu mă pot abține. Care e coperta ta preferată pentru Prinde iepurele dintre toate edițiile traduse?
Nu m-a mai întrebat nimeni asta și e o întrebare foarte bună. Îmi place ediția în engleză (de la Picador), pentru că ador ideea asta de oglindă retrovizoare ca privire în urmă și peisajul elaborat. A fost concepută de o femeie designer. Și culorile peisajului se leagă puternic de carte. Și mă bucur că nu e niciun iepure pe copertă. Majoritatea au un iepure, ceea ce pentru mine e, gen: „A, cineva pur și simplu s-a dat bătut și a căutat iepurele pe Google, nu?” Dar trebuie să spun, acum că tocmai am zis asta urmează să mă contrazic, foarte Whitmanian. Iubesc ediția germană, care are pictura originală a iepurelui lui Durer, care apare și în carte. Îmi place mult și cea română, pentru că ador copertele minimaliste, care nu sugerează nimic cititorului. Așa că toate-mi sunt foarte dragi.
Fotografie principală de Maša Seničić.
