Am stat de vorbă cu actrița Katia Pascariu despre școală și sex, despre cum toată arta e politică (și de ce afirmația asta încă mai inflamează spirite în 2021), despre motivele pentru care s-a făcut actriță și lucrul la filmul lui Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”. (Bonus: Puteți s-o vedeți vorbind despre toate astea și alte câteva, pe 19 mai, la „Intersecțiile de miercuri”.)
Nu mai țin minte când am văzut-o prima oară pe Katia Pascariu jucând, dar trebuie să fi fost acum vreo 14-15 ani. Fie la Teatrul Luni de la Green Hours - unde se întâmpla totul pe scena proto-hip a Bucureștiului, în Bucharest Calling (de Peca Ștefan, r. Ana Mărgineanu, 2007) -, fie la Teatrul Foarte Mic, în Vitamine (de Vera Ion, r. Ana Mărgineanu, 2005-2006). Când ne întâlnim, pe granița dintre aprilie și mai anul ăsta, Katia spune că în perioada aia a făcut cele mai frumoase turnee. La Green „nu erau bani, dar era activitate”, râde actrița.
Eu îmi aduc aminte ambele spectacole în care am văzut-o atunci pentru că nu semănau cu nimic din ce văzusem înainte la teatru. Erau emanații ale unei generații noi de regizori și dramaturgi, coagulată în jurul grupării DramAcum, care căuta să aducă texte contemporane pe scenele de teatru ale României și să dea tinerilor actori altceva de jucat în afară de veșnicul Cehov. Erau critici la adresa societății postmoderne, cu consumerismul și cinismul ei, alimentat de goana după bani, în cursa pentru supraviețuire.
Pe vremea aia, și pe scenă și în sală, ne întâlneam cam aceiași - o mână de studenți sau proaspăt absolvenți care-și trăiau tinerețea în vremurile galopant optimiste dinaintea crizei financiare din 2008. Și, deși ne grăbeam să criticăm vremurile, nutream, măcar parțial, convingerea că bunăstarea și efervescența de care ne bucuram aveau să rămână așa pentru totdeauna.
De-atunci, s-au schimbat multe și multe au rămas la fel.
O bună parte din numele de atunci din teatrele independente au rămas aceleași - deși suflul s-a și împrospătat cu artiști din ce în ce mai tineri, interesați de formele noi ale artelor performative. Unii dintre cei de-acum 15 ani au plecat din țară, iar alții s-au lăsat de artă. Crizele financiare, politice și, mai nou, sanitare, au demontat optimismul începuturilor de ani 2000. Teatrul independent din România a prins contururi mai ascuțite, asumat politice.
Eu am continuat să o văd pe Katia Pascariu pe scenă, jucând adolescente și vârstnici, mineri sau mame pensionare, dependente de televizorul pornit pe Antena3. Locurile în care am văzut-o s-au schimbat: a apărut și dispărut Macaz Bar Teatru Coop., unde regizorul David Schwartz și echipa din jurul lui au pus în scenă un teatru angajat, fie că spune povești despre tranziție, sindicaliști sau mineri, fie că vorbește despre minorități sexuale și etnice. A apărut Centrul de Teatru Educațional Replika, unde dramaturga Mihaela Michailov și regizorul Radu Apostol au vorbit prin spectacolele lor despre educație, migrație și angoasele provocate de existența în secolul XXI. Am văzut-o pe Katia în spectacole jucate în galerii de artă, spații independente, librării, online și chiar și la un centru de seniori. Singurul spectacol la care „am fost” în pandemie a fost unul în care joacă și ea, WORK. NO TRAVEL (r. Bobi Pricop), cu mărturii ale muncitorilor români în afara țării.
Cel mai recent, am văzut-o jucând primul ei rol principal într-un lungmetraj, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (r. Radu Jude, 2021), premiat cu Ursul de Aur la a 71-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, în plină pandemie.
Babardeală..., intrat de curând în cinematografele din România, e comedie și e un instantaneu cu de toate al societății românești. Premisa e simplă: Emi, o profesoară de istorie jucată de Katia Pascariu, e filmată de soțul ei în timp ce fac sex, clipul ajunge pe site-urile „de specialitate”, iar „profesoara porno” e amenințată cu concedierea, la presiunea părinților scandalizați.
Filmul lui Radu Jude începe cu secvența (foarte explicită) de sex în care e filmată profesoara și se încheie cu trei posibile finaluri. Între coperțile astea încap comentarii despre orașul isteric în care trăim, despre moralitate și raportarea fiecăruia la timpul istoric, despre sexualitate și decență. După prologul porno, cutreierăm Bucureștiul în pas alert alături de Katia Pascariu, pe care orașul o îmbrâncește și o înjură, în al cărui peisaj gri personajul ei, într-un deux-pièces de aceeași culoare, se topește și aproape dispare. Către finalul filmului, profesoara modestă și reținută ajunge să recite în plen o poezie pornografică, scrisă de nimeni altul decât poetul nepereche, Luceafărul și domnul nostru, Mihai Eminescu. El să ne judece - deși, sugerează filmul lui Jude, ne pricepem de minune să ne judecăm între noi.
„Libidinoșenie, misoginism - pare că nu poți să faci actorie fără asta”
Când ne întâlnim prima dată și stăm de vorbă cu orele în bucătăria luminoasă a apartamentului din centrul Bucureștiului unde locuiește Katia Pascariu (37 de ani), discutăm despre teatru și politică, iar conversația e supravegheată de pisica Haia, după comunista ilegalistă Haia Lifșiț. „Ea e activista noastră”, râde Katia. Râde mult, în timp ce stăm la cafea și migdale, se scuză de câteva ori că vorbește prea mult (eu îi zic că, din punctul meu de vedere, e ideal) și vorbește însuflețit, fără ocolișuri și menajamente, despre tot ce-o întreb. Vorbește și cu ochii ei mari, căprui, și cu mâinile foarte vii.
Katia a știut că vrea să facă Actorie dintotdeauna, din copilărie, în ciuda timidității paradoxale pe care o avea pe tema asta. „Dacă-mi zicea cineva: Tu vrei să te faci actriță? Păi ar trebui să fii așa sau să faci așa - lucrurile astea mă și demoralizau, mă și speriau, și-atunci tot timpul amânam ideea.” N-a fost la ateliere sau festivaluri prin liceu, nu s-a gândit prea mult la cum o să decurgă concret chestia asta cu actoria până în clasa a XII-a, când a trebuit să se confrunte cu realitatea. Cel mai teamă i-a fost că n-o să intre la facultate și apoi n-o să aibă curaj să mai încerce o dată, după ce spusese atâta timp, tuturor, că ea se face actriță. Cu un plan de back-up că dă la Limbi Străine (își alesese ucraineană-swahili), s-a pregătit un an cu doi actori prieteni de familie. Cu admiterea „a fost destul de dur, pentru că eu, de exemplu, nu-s bună la castinguri. Nici nu mă duc la castinguri”, îmi spune. Nu știe să „facă frumos” sau să zică bancuri la o pocnitură din degete.
A intrat din prima la facultate. Venea cu o imagine idealizată, din seriale gen Fame, „c-o să învăț step, o să dansez, o să cânt, o să mă mișc, o să fie frumos, grupuri, fericire”. Realitatea a fost sensibil diferită. „UNATC? Doamne, e o mizerie! (Râde mult.) E ceva oribil!”
Spune că și timiditatea și faptul că nu stătea în cămin cu colegii ei au împiedicat-o, inițial, să se integreze, însă adaugă și că facultatea a constat în „profesori dezastruoși” și „trei ani aproape numai Trei surori”. Teatrul contemporan însemna Răceala de Sorescu și niște autori anglo-americani din anii ‘60-‘70. După primul an, care, pe vremea Katiei, era eliminatoriu, Doru Ana și întreaga comisie de profesori i-au zis că poate ar fi bine să nu se mai întoarcă la toamnă. Dar s-a întors și a început să lucreze mai mult cu colegii de la Regie, lucru care a salvat-o. Când Doru Ana a văzut-o ulterior, jucând Arlechino într-un spectacol de examen la Regie din comedia dell'arte, a părut uluit de talentul ei și i-a schimbat nota la actorie.
Încetul cu încetul, a căpătat încredere în ea și a terminat facultatea cu un premiu la Gala Absolvenților, pentru un spectacol de teatru-dans. Se consideră „super norocoasă” că a intrat în pâine încă din anul IV, când a început să repete la Teatrul Foarte Mic cu Vitamine (r. Ana Mărgineanu). Piesa face parte din producția de texte ale grupului DramAcum, care promova autori sub 26 de ani. E o dramă de familie pe steroizi, care se încheie într-un soi de Surprize, surprize - Katia joacă fiica de 15 ani a familiei, măcinată de confuziile sexuale specifice vârstei. Actrița ar fi putut să-și dea licența cu spectacolul, însă știa că opiniile profesorilor ei despre teatrul contemporan se mărginesc la „e din ăla cu înjurături”. Mai spune că s-a bucurat și de susținerea părinților, care i-au dat o plasă de siguranță. Spre deosebire de alți colegi de-ai ei, a putut să stea acasă cât a fost nevoie, fără să câștige bani din reclame sau să-și ia un job fără legătură cu pregătirea ei.
O întreb dacă crede că lucrurile s-au mai schimbat în UNATC de când a terminat ea, acum 15 ani. Spune că, dacă s-au schimbat, se datorează studenților, care sunt din ce în ce mai conștienți de anumite lucruri. „Vin din liceu deja cu un alt limbaj, cu alte idei, și nu mai acceptă chiar orice.” În generația ei, zice actrița, ăia mai tupeiști erau excepțiile. „În facultate, eu, din fericire, nu aveam înfățișarea potrivită ca să fiu abuzată și hărțuită”, îmi explică. Râde mult, dar râde nervos. „Pe mine Puiu Șerban mă lăsa în pace că-mi zicea că dau din ochi ca o focă. (...) Și prefera fetele blonde și cu ochi albaștri și le vedea mai mult pe ele jucând. Pe mine mă lăsa deoparte.”
Spune că a văzut, în schimb, hărțuire și abuz verbal-emoțional la greu. „Libidinoșenie, misoginism, sexism... pare că nu poți să faci Actorie fără asta. La examen m-au pus să-mi ridic fusta. (...) Ridică-ți fusta să-ți vedem picioarele. Eu eram acolo cu monoloagele, cu trăirile…”, râde iar Katia. „O profesoară mi-a zis că ar trebui să mă machiez, la un moment dat, după ce am luat o notă mică la examen la Actorie. Că par bolnavă... Și eu probabil că eram și timidă și scoteam din mine greu lucruri. Dar nu cred că așa se lucrează. Nu cred că asta e soluția. Și dacă eram bună sau proastă ca actriță, nu machiajul sau vestimentația m-ar fi ajutat să fiu actriță mai bună.”
Îmi spune că i s-a zis de foarte multe ori că actrițele sunt un soi de obiecte decorative: „îți zice lumea ce să faci - și pe lângă asta, ești și o femeie ușoară.” Continuăm să râdem, dar abuzurile din facultate, discursul nepotrivit despre corpurile actrițelor și atingerile nedorite ajung să se perpetueze și în teatre, unde, spune Katia, „regizorii sunt acești dumnezei și e foarte prost că-i învață așa. (...) În teatre se merge pe aceleași ierarhii și aceleași tipare. Eu - și nu numai eu - am auzit atâția regizori, în special bărbați, considerați mari și buni, care-și creează spectacolele pe bază de abuzuri de toate felurile. Verbale, emoționale, fizice. Și eu, una, nu sunt interesată.”
„Tu ești comunista care face teatru politic!”
Stăm de vorbă deja de câteva ore bune, iar Katia știe ce-nseamnă să ai sute de minute de interviu de transcris - așa lucrează și ea la pregătirea rolurilor ei de teatru documentar. Mă compătimește. Eu, una, sunt sigură că știe că interviurile lungi, cu substanță, semi-structurate, sunt cea mai bună cale de a încerca să reduci distanța dintre tine și un om pe care îți dorești să-l cunoști, să-l înțelegi și apoi să-l povestești altora. Îi sună telefonul, e Cătălin Anchidin, PR-ul Babardeală cu bucluc… - vorbesc scurt despre premiera care se apropie, dar despre care încă nu știu în ce condiții va avea loc. Pe 20 aprilie, când ne întâlnim să vorbim, rata de incidență a cazurilor active de COVID-19 în București e de 4,71 la mia de locuitori, iar cinematografele încă sunt închise.
Când reflectează la cariera ei de până acum, Katia îmi spune că parcursul ei a fost parte noroc, parte intenție, și s-a bazat mult pe strategia de a se „feri”. „Apropo de proiectele pasibile de-a fi sub semnul compromisului, mi-am propus când simt că e ceva ce chiar e inacceptabil din punctul meu de vedere să am atâta curaj și rezerve-n bancă să pot să zic nu”. Zice că nu a fost niciodată supusă la abuzuri grave și că, deși acum ar fi pregătită să reacționeze dacă le-ar întâlni, crede și că lumea se ferește un pic de ea. „În sensul că: Tu ești comunista care face teatru politic! Oricum, nici eu nu vreau să lucrez cu oricine, nici oricine nu vrea să lucreze cu mine. Deci e foarte bine”, râde Katia.
Cum a ajuns Katia Pascariu „comunista” aia, care a ales să nu joace în filme și reclame, spre deosebire de mulți colegi de-ai ei? Pe de-o parte, zice ea, a avut noroc. Totul a început la Teatrul de Luni de la Green Hours din București, unde lucrase deja cu Ana Mărgineanu (regizoare care azi își împarte timpul între New York și România). Treptat, Katia a devenit interesată de teatrul care iese din zona clasică: care educă și e jucat în spații neconvenționale. „În loc să mă duc la castinguri sau să fac ce face o actriță, făceam mai degrabă lucruri care veneau ca propuneri din afară, care nu erau toate atât de clare pe meseria mea, 100%, dar care mi se păreau mai potrivite pe mine.”
Una dintre propunerile astea a venit de la regizorul David Schwartz, care monta în perioada aia Faceți loc! (2009) la Green Hours, un spectacol despre proprietate și spațiu public vs. privat. La scurt timp după ce David constatase că el și Katia sunt veri îndepărtați, i-a propus să vină cu echipa lui la Centrul rezidențial „Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen”, unde urma să se joace spectacolul lui de la Green Hours. Katia l-a refuzat inițial, pentru că bunicul ei murise acolo și nu se simțea pregătită să se întoarcă. David a insistat și, în cele din urmă, din întâlnirea asta s-a născut Centrul de Artă Comunitară Vârsta 4, un proiect care a produs o serie întreagă de spectacole cu și despre rezidenții căminului. Spectacolele, printre care se numără Corp la corp (2014) și Domiciliu instabil (2016-7), se bazează pe istoriile personale ale rezidenților, care traversează un secol întreg de războaie, iubiri, scrisori, mutări, antisemitism, pierderi și schimbări.
În timp, David și echipa din jurul lui s-au specializat în aplicații pentru Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), astăzi principala sursă de finanțare a proiectelor culturale independente. „Începuseră să înțeleagă mai mult cum putem să facem să trăim și noi pe planeta asta.” Au cooptat-o și pe Katia în proiectele lor. Schwartz tocmai montase Capete înfierbântate, un spectacol despre mineriada din 13-15 iunie 1990. Primul proiect la care a luat parte și Katia a fost tot despre mineri, de data asta despre viața lor în urma dezafectării minelor - spectacolul Subpământ. „Și pe-urmă... The rest is history, ce să mai”, râde actrița.
Formarea echipei care avea să devină „trupa de la Macaz” marchează un moment important în istoria foarte recentă a teatrului românesc. Pentru spectacolele lor, actorii, dramaturgii și regizorii lucrează colectiv - termenul de autor, în sensul lui canonic, se topește în munca de grup. Personajele iau naștere prin contact direct cu poveștile oamenilor pe care performerii îi reprezintă pe scenă, fie că e vorba de refugiați în România (Nu ne-am născut în locul potrivit, 2013), de oameni obișnuiți prinși în iureșul revoluției și sălbăticia tranziției (‘90, 2017), de protestatari și revoluționari (Ce-am fi dac-am ști, 2015) sau angajați la supermarket (Lucrător universal, 2019).
Am văzut-o pe Katia jucând toate vârstele, interpretând roluri feminine și masculine deopotrivă, cântând, fâcând rap și, în general, susținând niște demersuri artistice în care nu există „rol principal” și „Creator” cu majusculă. Există povești „mici”, despre istoria pe care stăm și oamenii din jurul nostru, pe care artiștii din teatrul documentar încearcă să le aducă aproape de un public adeseori mult mai privilegiat decât personajele spectacolelor. Prin munca ei, care o apropie și de copii și de cei foarte vârstnici, care o poartă până în Valea Jiului, ca să cunoască omul real din spatele personajului ei, dar și la arhive, ca să înțeleagă istoria pe care o are de jucat, care o scoate în stradă, ca să protesteze pentru dreptul tuturor la locuire decentă - Katia Pascariu e o actriță cu totul diferită de ceea ce știam înainte de a descoperi că și-n România se poate face astfel de artă. Politică.
În timp, Katia și-a dat seama că ce-i place foarte mult la munca ei e partea de teren, documentare și cercetare. „Senzația mea e că joc mai bine dacă știu mai multe despre lucrurile pe care le joc. Mă simt mai legată, mai responsabilă, simt că ne ajută pe noi, ca echipă. (...) A fost întotdeauna mult mai mult decât: Vreau să fiu bun, să ne placă publicul, să avem cronici bune. A fost: Vreau să fac dreptate acestui subiect de care am aflat. M-am întâlnit cu X și Y și Z și mi-au spus niște lucruri și nu vreau să-i dezamăgesc. Vreau să-i reprezint bine. (...) Importanța poveștilor aparent minore la scara mare a istoriei, importanța lor în a produce schimbare, a înțelege lumea în care trăiești.”
La teatrul educațional a ajuns prin intermediul Mihaelei Michailov, cu care a început să lucreze tot la Green Hours, la spectacolul Copii răi (2011, r. Alexandru Mihăescu). Piesa pornește de la cazul real al unei fetițe de 11 ani, legată de profesor în timpul unei ore de curs, iar apoi bătută în pauză de colegii ei, care reproduc violența adultului. Pentru spectacol, au ținut ateliere cu copii de vârsta personajului, pentru că voiau să le înțeleagă reacțiile. A fost prima oară când a descoperit Katia stilul ăsta de lucru, în timp real, cu feedback și implicare din partea întregii echipe, pe care nu-l cunoștea din facultate.
În explorarea inițială a ideii de teatru angajat, Katia a început să-și descopere și conștiința politică: „Am început să aud de la David cum e cu stânga și care e treaba cu lumea asta, un pic mai mult decât eram până atunci informată și decât se vorbise în cercurile în care umblam eu.” Spune că, până atunci, singurul ei moment ultra-politic fusese susținerea fostului președinte Traian Băsescu la referendumurile care au vizat demiterea acestuia. „Nu regret acum. Sigur, îmi pare rău că nu părea atât de interesant pentru cineva atât de tânăr să vorbească despre lucrurile astea prea mult. (...) Nici acum nu mi se pare ok ce s-a întâmplat, dar despre Băsescu... am altă părere acum.”
Katia spune că a avut norocul să întâlnească oameni deja conștienți de demersurile lor și de importanța acestora. „Și acum, cel mai bun lucru din viața mea e să fiu la repetiții, de fapt. Nu neapărat în spectacol. (...) Dar mi-am dat seama, odată cu întâlnirile astea cu ei, că nu-i de ajuns. Cu-atât mai mult cred în ceea ce fac dacă există un substrat și o miză, dincolo de o plăcere artistică sau de marea mea bucurie când cineva râde de mine.” Pe scurt, arta produsă de Katia alături de echipele astea nu e niciodată de amorul propriu. Are un motor în spate, prin care încearcă să redea lumii poveștile ei mai puțin știute, în speranța că acestea o pot schimba în bine.
Marea constrângere a teatrului independent, explică actrița, a fost și rămâne lipsa resurselor. Echipele cu care a lucrat cel mai mult până acum, create în jurul regizorilor & dramaturgilor David Schwartz, Mihaela Michailov și Radu Apostol, au avut întotdeauna planuri mai mari decât o serie de spectacole. Au visat la un festival regional, care să întărească legătura dintre independenții din zonă, dincolo de axa București-Chișinău, alimentată de conexiunea cu Teatru-Spălătorie - un spațiu cultural independent din capitala Republicii Moldova. Și-au dorit să extindă și să disemineze proiectul cu căminul de vârstnici. Între timp, însă, au fost nevoiți să și trăiască.
„Apariția spațiilor, Replika, și pe urmă Macaz, a fost, de fapt, cauzată de eșecurile unor colaborări cu instituții. Pentru că în meseria noastră ai nevoie și de spațiu, ca să repeți, ca să joci, (...) unde să poți să creezi proiecte noi.” Instituțiile de stat cu care au lucrat nu au o viziune, un portofoliu, ci doar un discurs de „susținere a tinerilor”, ca să bifeze finanțări care încurajează astfel de proiecte. De cele mai multe ori, teatrele de stat se mărginesc la a le oferi spațiu de repetiții și atât. Spațiile independente, precum galeriile de artă sau alte locuri neconvenționale, vin cu limitările lor: spectacolele trebuie adaptate la condițiile lor improprii de luminare, depozitare și repetiții și, în plus, au propriile proiecte care se desfășoară în paralel.
Spațiile s-au creat cu greu și au rezistat cu greu. „Replika rezistă, Macaz nu mai există, dar proiectele trăiesc în continuare. Ne-am și învățat cu precaritatea, în sensul că ne supraexploatăm, lucrăm toți în șapte mii de proiecte în același timp.” Dar sunt fericiți că fac ce le place, râde Katia autoironic. Mulți independenți au joburi, predau la facultate, țin ateliere, scriu aplicații și au învățat să facă raportări. Alții, ca ea, s-au angajat în teatrele de stat (Katia e actriță la Teatrul Evreiesc de câțiva ani). „Așa rezistă cultura independentă. Și-n același timp, vine tot timpul tineret, tineret, tineret, care, până la urmă, o să găsească diverse soluții de a exista.”
Dacă vine vorba de bani, Katia spune că era optimistă la începutul pandemiei. În ultimul an și ceva de COVID-19, a jucat online, a filmat cu Radu Jude, a lucrat în Franța și acum repetă la Replika un text al Teonei Galgoțiu, despre automutilare, Animalul ăsta care se rănește singur. În primăvara anului trecut, când lucrurile păreau extrem de incerte pentru freelancerii din cultură, Katia credea că ministerul „de resort” o să-și dea seama că ei există și că trebuie să beneficieze de sprijin și ei, ca și restul populației. A sperat că pandemia „îi va obliga pe conducători să ia niște măsuri, și-n același timp, să se confrunte cu propriile ignoranțe. Oameni fără rea intenție habar n-aveau cine suntem. Cine sunt traducătorii, mașiniștii, tehnicienii, artiștii vizuali? Unde sunt, ce fac și cum fac să trăiască? Și că sunt mulți și că fiecare are alt mod de reziliență.” Însă, ce s-a întâmplat, după părerea ei, a fost o lungă serie de dezamăgiri: promisiuni, ajutoare impozabile, petiții, discuții și o cartografiere extrem de proastă a spațiului cultural independent. Între timp, a trecut un an, au trecut alegerile, iar cultura are, în continuare, un statut incert în Planul Național de Redresare și Reziliență, pe care România îl negociază zilele astea cu Comisia Europeană.
Așa cum o va face de multe ori pe parcursul discuției, Katia virează către ideologia de stânga. Pe cei care acuză „bula” de teatru independent din București de comunism îi îndeamnă să vină să vadă spectacolele, ca să înțeleagă că nu-s nici ode ceaușismului, nici exonerare a gulagurilor. „E despre decență față de muncitori, față de femei. E cu sănătatea, că nu mai ai acces la sănătate cu privatizarea. Adică lucrurile de bază, pe care, dacă le discuți cu oamenii, majoritatea o să fie de acord. (...) Oamenii care vor o țară ca afară. Ce țară vrei? Germania. Suedia. Franța. De ce, oare, vrei aceste țări?”
Discuția devine arborescentă și fertilă: vorbim despre nevoia de sindicalizare, pentru a ne asigura condiții decente de muncă; despre privatizarea sănătății, care le-ar nega multora accesul la un drept de bază; despre stigmatizarea gratuită a asistaților sociali, pentru care statul nu cheltuie, de fapt, atât de mulți bani; și despre radicalizarea de dreapta, via AUR&George Simion. („Șansa noastră este c-o să moară marile idei, pentru că [politicienii noștri] se ceartă toți între ei. Asta nu înseamnă neapărat că mergem spre mai bine, dar poate nu facem niște pași mari spre mai rău.”)
Vorbim, de fapt, despre solidaritate, care pe unii îi sperie, și despre ce înseamnă să vrei condiții mai bune „pentru toată lumea”. Katia crede că suntem educați să ne temem de acest „toată lumea”, pentru că foarte mulți oameni au senzația că înseamnă „mai puțin pentru mine”. Analogia ei preferată e cu o prăjitură. „Dacă e pentru toată lumea, nu înseamnă o felie mai mică pentru tine. Înseamnă că prăjitura poate să fie mai mare și va avea toată lumea o felie mare. Dacă mai vine cineva, mai avem resurse ca să facem înc-o prăjitură.”
Discursul Katiei, practicile artistice ale grupurilor din care face parte și o bună parte din publicul fidel de teatru politic din România au ceva în comun: o afinitate cu științele sociale. Nu e o coincidență. La zece ani după ce a terminat facultatea, din dorința de a se întoarce la școală (dar detestându-și universitatea alma mater), actrița a făcut masterul de Antropologie și Dezvoltare Comunitară oferit de Facultatea de Sociologie a Universității din București. Pentru prima oară a simțit că-i place să fie studentă. S-a dus la cursuri fără presiunea că va practica meseria de antropolog, ceea ce i-a permis să se lanseze în dezbateri aprinse cu profesorii - despre migrație, Charlie Hebdo și alte subiecte arzătoare ale zilei.
În genul de teatru pe care îl face Katia, cel mai dificil e să lucrezi cu biografii contemporane, cu povești încă deschise interpretării. I se pare mai simplu să faci spectacole bazate pe arhive și subiecte publice - cum a fost, de pildă, cazul trilogiei 1918, regizată tot de David Schwartz. Miza, când au lucrat cu vârstnicii de la Căminul „Moses Rosen”, cu mineri, cu refugiați, persoane rome sau lucrători comerciali, a fost să încerce să schimbe imaginea stereotipă asupra acestor categorii. E o responsabilitate mare acolo, când scoți un om din anonimat, când îi spui povestea, iar asta duce la acumularea unor presiuni, explică actrița. „Demersurile noastre... nu singure schimbă lumea, dar cred că contribuie. Încă mai cred asta. (Râde.) Și n-am făcut nimănui vreo nedreptate. În schimb, nici nu le-am putut aduce oamenilor ceva concret - decât a le spune povestea.”
Pentru unii dintre cei care s-au văzut în spectacolele de teatru documentar, asta a însemnat mult, pentru alții n-a fost nici bine, nici rău, însă pentru David Schwartz și echipa lui, stilul ăsta de lucru a dus în timp la niște chestionări etice. Dacă nu poți să schimbi nimic în viețile oamenilor, odată spectacolul făcut și proiectul încheiat, ce faci cu poveștile lor? Cum le folosești? Ca un moment de respiro de la astfel de proiecte cu încărcătură puternică, echipa a creat spectacolul autobiografic '90, cu povești din familiile lor, despre trecerea prin tranziție.
Cei cinci actori implicați în spectacol (Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean și Andrei Șerban) și-au intervievat părinții și bunicii. Au descoperit secrete de familie și perspective asupra perioadei imediat următoare Revoluției la care nu se gândiseră înainte. Katia, de pildă, și-a dat seama că are acum vârsta pe care o aveau părinții ei atunci. Și-au scris singuri rolurile, ceea ce, pentru unii dintre ei, a fost o experiență complet nouă. Au lucrat cu improvizații și au compus cântecele din spectacol, bazate pe cultura pop a perioadei - eurodance și rap. Și s-a plâns mult la repetiții, „și băieți și fete”, zice Katia.
Reacțiile familiilor care s-au văzut în spectacol au fost diverse: unii „cum au venit, așa au plecat”. Alții au plâns. Alții nu mai erau în viață ca să se vadă jucați pe scenă. Dar poate cel mai important efect al acestui spectacol, unul dintre ultimele produse la Macaz, a fost dialogul pe care l-a provocat între generații. Poate că unii au înțeles de ce părinții lor se uită la Antena3 sau votează PSD. Că „chiar dacă au păreri diferite, nu e OK să se judece unii pe alții atât de dur și să reducă relația lor la o chestiune care, de fapt, nu e atât de simplă.”
„Violonistul e cu vioara, eu sunt cu corpul. Dacă nu-mi folosesc corpul, ce folosesc?”
Când mă văd cu Katia să vorbim despre munca ei la Babardeală cu bucluc…, mai sunt doar câteva zile până intră filmul în cinematografele din România. Premiera cu spectatori rămăsese sub semnul întrebării până acum câteva zile, când guvernul a anunțat redeschiderea sălilor de cinema, la 30% din capacitate. E soare și ne întâlnim la o terasă din fostul cartier evreiesc al Bucureștiului, de unde Katia o să plece apoi la repetiții, la Teatrul Evreiesc. De data asta, însă, vorbim doar despre film.
Filmul regizat de Radu Jude e împărțit în trei părți: periplul profesoarei Emi către școală, după ce se află că filmul a apărut pe net, printr-un București agresiv, cu păcănelele, hypermarketurile și șoferii lui mârlani; un „dicționar” vizual, în care Jude înșiră 71 de termeni (printre care armată, aborigen, bancuri cu blonde, 23 august, salariu, patriotism, pulă, pinguin, pornografie, pizdă, familie și viitor); și ședința dramatic-suprarealistă de la școală, în care părinții o înfierează pe Emi.
În afară de două scurtmetraje în facultate și un rol mic în După dealuri (r. Cristian Mungiu, 2012), Katia n-a făcut film până la Babardeală… pentru că nu se duce la castinguri, dar și pentru că nu e interesată de marea majoritate a producțiilor românești. Ține de tactica ei de a se „feri”, cum spune ea, de persoane și contexte în care nu vrea să lucreze. „Care ar fi pericolul, demonii care te pândesc? Ce simți că ar putea fi cel mai rău?” Pentru ea ar fi să nu aibă altă soluție decât să joace în producții de teatru sau film, în care nu crede și care, mai mult, să simtă că fac rău societății. În colegele și colegii ei crede că a găsit oameni îndeajuns de puternici, curajoși pe cât se poate, sinceri, care să-și dea seama când anumite lucruri n-au ieșit perfect sau nu e momentul lor. „Sau nu sunt ok din diverse motive. Artistic, dar în mod special social, politic. Cred că e mai important. Artisticul îl mai corectezi.”
„La teatru e chestia asta, că ai tot timpul încă o șansă. Lucrurile se așază într-un mod neașteptat, ceea ce la film n-ai timp, de fapt, să câștigi”, îmi spune Katia când o rog să-mi povestească despre experiența relativ nouă pentru ea, de a juca rolul principal într-un lungmetraj. „La film am filmat, la revedere.” Cronicile și discuțiile din teatru îți dau ocazia să adaptezi un spectacol, ceea ce nu e cazul unui produs destinat ecranelor.
La Babardeală… a filmat timp de 17 zile, apoi a ales să nu se mai gândească. Spune că în teatru i-a privit mereu pe cei din echipă, care nu se suie pe scenă, ca pe niște antrenori, care dau totul la repetiții, dar „pe urmă sunt pe margine, nu mai au ce să facă. Totdeauna m-am gândit: Doamne, ce bine că nu sunt pe margine. Și acum am fost un pic pe margine.” I se pare că responsabilitatea și presiunea asupra regizorului de film sunt uriașe, pentru că își asumă singur deciziile. Nu e un act artistic colectiv.
„Partea bună la film, care, din anumite perspective, poate fi partea proastă, e că odată ce ai filmat s-a terminat cu implicarea ta.” Știa, în teorie, că așa funcționează lucrurile, însă tot a fost surprinsă de prima variantă a filmului pe care a văzut-o la montaj. Dispăruseră scene filmate, de care i-a părut rău, alteori i se părea că Radu Jude alesese duble mai proaste decât ce ținea ea minte de la filmări, iar unele lucruri arătau complet diferit de cum și le imaginase. „Pe de-o parte e și foarte frustrant, dar, pe de altă parte, te și eliberezi.”
O altă provocare în a face un film, pentru care nu l-a invidiat pe Jude, e că tot procesul a durat, de fapt, foarte mult - spre deosebire de mecanismul relativ expeditiv al punerii în scenă a unui spectacol de teatru. Au trecut doi ani între momentul în care a primit primul draft de scenariu de la Jude și premiera filmului în România. Când a aflat că filmul a fost selecționat la Berlinale și a fost întrebată dacă are emoții, a dat din umeri. „Poate cumva e bine că la film îți termini treaba înainte să iei contact cu feedback, cu premii, cu cronici. Ți-ai făcut treaba și pe-urmă alții s-o judece.”
Ei chestiile oficiale nu-i plac oricum, nici ca actriță, nici ca spectatoare de teatru. Nu merge la premiere și nu-i plac vizionările cu critici, pentru că i se pare că creează o presiune artificială pentru actori. „Mută complet intențiile actului artistic care ar trebui să se întâmple acolo.” În schimb, din punctul ăsta de vedere, al vieții operei de artă, e foarte curioasă să vadă filmul în sală, cu public. N-a mai avut experiența asta decât la După dealuri, pe care l-a văzut la un mall și la care a adormit.
Cu Radu Jude, regizor premiat cu Ursul de argint la Berlinale pentru filmul Aferim! (2015), a lucrat bine odată ce s-a asigurat că, din punctul lui de vedere, lipsa ei de experiență în film nu e o problemă. Spune că la filmări „când încercam eu să fiu profesionistă, cum știu eu că e la film” și-l întreba unde să se uite și cum să stea, regizorul i-a zis: „Asta nu e problema ta, e problema noastră. Tu vezi-ți de ce-ai de făcut.” Inițial, a frapat-o directețea lui și a frustrat-o când îi mai zicea că ceva nu e bine într-o dublă, dar fără să poată să-i spună ce anume. Însă apoi a ajuns să fie mai provocată de momentele când comentariile lui o redirecționau și o făceau să-și îmbunătățească jocul.
Babardeală cu bucluc… începe cu o scenă explicită de sex, despre care Katia zice că a fost ușor de filmat. Au lucrat cu profesioniști - partenerul ei de scenă e actor și regizor de filme pentru adulți și pe set se mai aflau încă două actrițe profesioniste. „Dac-ar fi fost vreun coleg de-al meu sau cineva care să fie la fel de neștiutor ca mine în domeniul ăsta - sau ca Radu, că toți eram acolo un pic... nu știam ce-avem de făcut - ar fi fost poate mai greu.”
Spune că s-au documentat în prealabil vizionând filme homemade de pe site-uri porno, iar profesioniștii cu care au lucrat le-au zis că e mare trend cu producțiile care par „de amatori”. Jude a preluat de acolo câteva idei, cum ar fi aceea ca soțul lui Emi să apară dezbrăcat, dar cu șosete. În ce privește faptul că poate fi văzută goală în film, Katia zice că n-are nicio reținere să-și pună corpul în slujba meseriei. „Până la urmă, violonistul e cu vioara, eu sunt cu corpul. Dacă nu-mi folosesc corpul, ce-mi folosesc?”
Ce apreciază mult la film și o face să se bucure că e parte din el e autoironia cu care radiografiază Jude momentul prezent. „Pentru că chiar nu cred că e nimeni în poziția de a judeca pe altcineva până la capăt și a se pune doar în poziția de judecător. Evident că sunt anumite probleme unde putem să judecăm, dar în baza unor principii și valori generale. Nu: Uite, eu sunt bine și tu ești prost. Eu sunt bun, tu ești rău.” La urma urmei, reacția părinților din film, dincolo de umilirea profesoarei și poziționarea de superioritate morală, e de a eluda subiectul. Părinții vor „să treacă peste. Să ascundă sub preș.”
Personajul ei din film, profesoara de istorie Emi, crede Katia, ar fi discutat cu copiii ei de la clasă despre filmul în care apare și despre motivele pentru care au ajuns să-l vadă, chiar dacă sunt minori. N-ar fi purtat discuția în termeni moralizatori - la urma urmei, noi știm că mai toți cunoscuții noștri fac sex, dar alegem să nu ne gândim la asta. „Dacă vezi pe cineva despre care crezi că e o persoană serioasă făcând sex, nu mai e o persoană serioasă? Nu mai poți să vorbești despre filosofie sau teorii în algebră? (Râde.) Nu-nțeleg de ce schimbă. Sau, apropo de profesoară. E problema că face sex? Sau că a devenit public?” Crede că merită, însă, discutat cu copiii, pentru că trăim deja într-o lume foarte confuză, obositoare și neclară pentru ei, în care aceștia sunt bombardați și agresați de informații vizuale și non-vizuale, „pe care nu le explică nimeni, pe care ei nu apucă să le digere în niciun fel”.
Din punctul de vedere al Katiei și din observațiile ei prin multele școli în care au dus-o proiectele ei educaționale, o mare parte din problemele sistemului de învățământ vine din senzația de îndreptățire a părinților. Nu contestă că implicarea părinților poate fi benefică - de altfel, propriile ei proiecte au apărut adeseori în școli la dorința unor părinți de a diversifica activitățile educaționale. Critică, însă, o atitudine pe care o vede din ce în ce mai des în relaționarea dintre public și angajații statului, fie că e vorba de poștaș, medic, profesor sau funcționar la ANAF. „Eu te plătesc, cum îți permiți? Totul e din banii noștri, deci toți sunt angajații noștri.”
Problema cu rolul părinților e că, atunci când se implică pe fondul acestei atitudini, „nu mai văd binele general”, rolul școlii și al profesorului, ci „această religie capitalistă, binele individual”. Denaturează astfel procesul de predare, într-o lume în care oricum rolul școlii și al profesorului ar trebui regândit.
„Îmi pare rău că, după ce mi-am făcut mea culpa ajung la aceeași problemă: capitalismul”, zice Katia. După părerea ei, în societatea neoliberală în care trăim, profesorii au ajuns să fie desconsiderați pentru că sunt asociați cu statul. În condițiile astea s-a dezvoltat un sistem paralel, privat, de educație, în timp ce infrastructura publică școlară se degradează și nimeni nu pare să țină cont că o școală de la sat are nevoi diferite față de una de la oraș - sau o școală din centrul capitalei față de una dintr-o periferie săracă. „Capitalismul ăsta pe care l-am îmbrățișat mai vine la pachet cu ideea că salvarea vine din inițiative private. Tu trebuie să schimbi, tu dai bani, te simți și bine, ai și donat, copilul a fost ajutat. (...) Mi se pare că nu ăsta trebuie să fie discursul public. Dacă rămâne totul la liber, se va întâmpla așa cum vedem și în film, că fiecare e mai mult pentru el.”
***
Am stat de vorbă cu Katia ore-n șir - printre discuțiile vaste, politice, și cele punctuale despre teatru și film s-au strecurat și schimburi despre prieteni și cunoștințe comune. Am crescut, în ultimii 15 ani, în aceeași bulă; opiniile ni s-au educat în cam aceleași direcții. Ascultând-o, mi-am dat seama că asta aștept de la un artist, în 2021: să fie racordat la viața cetății, să vorbească despre aici și acum, chiar dacă povestea pe care mi-o spune se petrece uneori în alte timpuri. Să știe pe ce lume trăiește, ca să mi-o poată oglindi și problematiza. Pentru mine, ca spectatoare la Replika, a spectacolelor create cu trupa de la Macaz și a filmului lui Radu Jude, exact asta face Katia Pascariu.
