Cea mai mare parte a anului trecut mi-am petrecut-o cu familia Bloch. Jacob e scenarist la HBO, Julia e arhitectă și împreună au trei băieți, dintre care Sam, cel mai mare, e un puști super-timid care evadează din casa unde părinții lui tocmai divorțează într-un univers virtual. Bunicul lui Jacob, supraviețuitor al Holocaustului, se gândește dacă să se sinucidă sau să se mute la Azilul Evreiesc. Familia Bloch, patru generații de evrei americani din clasa de mijloc, trăiește în Iată-mă, cel mai nou roman al scriitorului Jonathan Safran Foer, pe care l-am tradus de curând la Humanitas Fiction, împreună cu Cosmin Postolache. Așa că am stat câteva luni bune cu oamenii-ăștia despre care uneori aproape uitam că-s personaje dintr-o carte groasă publicată anul trecut în America. Și asta fiindcă viețile lor sunt făcute din aceeași materie cu viețile noastre, ale celor care ne mișcăm pe repede-înainte, neglijăm lucruri importante spunând că suntem mereu ocupați, ne uităm la știri și spunem din ce în ce mai des „lumea se duce de râpă”. Și din când în când, punem telefonul pe silent și ne furișăm într-o carte.
Când m-am așezat la biroul de-acasă și-am deschis Skype-ul, ca să stau de vorbă cu Foer, încercam să-mi diluez singură cocktailul de intimidare și emoția aia pe care-o ai când vorbești cu cineva pe care ai impresia că-l cunoști din cărți și ziare. Jonathan Safran Foer a publicat până acum trei romane, și toate au devenit bestseller-uri. Primele două, Totul este iluminat (2002) și Extrem de tare și incredibil de aproape (2005), au fost transformate deja-n filme. În 2009, a publicat Eating Animals, un eseu-investigație despre industria cărnii și ce-nseamnă să ne hrănim cu animale, care și el a intrat pe lista New York Times cu cele mai bine vândute titluri. Când nu scrie, predă creative writing la New York University. Foer e unul dintre puținele nume din lumea literară a cărui viață privată și-a găsit locul într-un titlu de tabloid și-n paginile unor ziare quality. În 2014, The Daily Mail scria despre divorțul său de scriitoarea Nicole Krauss, iar în 2016 The New York Times a publicat emailurile lui Foer cu actrița Natalie Portman.
Fix când s-a făcut legătura de Skype între Bolintin Vale, orășelul de buzunar unde locuiesc, și New York, unde locuiește Foer, vecinul meu a început să tundă iarba. „Nu-i nimic, la mine n-ajunge zgomotul,” zice el de la celălalt capăt al lumii, „nici măcar mirosul de iarbă tăiată nu-l simt”. După mai bine de-o lună de așteptare, Foer a găsit jumătate de oră liberă, să stăm de vorbă despre Iată-mă, primul lui roman din ultimii 11 ani. Cartea e o poveste despre ruptura unei familii și despre un cutremur la propriu, care scurtcircuitează echilibrul precar al lumii. E anatomia unui divorț, privită live sub lupă, și-a vieții unor oameni cu multe dorințe și proiecte de sertar, care-și dau seama că s-au schimbat fără voia lor. E explorarea unor întrebări mari - ce-nseamnă familie și ce-nseamnă acasă? ce rămâne din fiecare când începe să nu mai existe împreună? ce faci când izbucnește un război?. E cronica unei familii și-a felului în care istoria se reflectă-n vieți obișnuite.
Anul ăsta, se fac 15 ani de când ai publicat prima carte, Totul e iluminat. Cum diferă ce știi acum despre ce înseamnă să fii scriitor de ceea ce-ți imaginai la început s-o să însemne?
Mi-e la fel de greu să răspund la întrebarea asta ca la întrebarea „Cum ți se pare că diferă viața de așteptările tale?”. Acum 15 ani, nu știu în ce măsură îmi imaginam în vreun fel cum vor fi viața sau scrisul. Trăiam foarte mult în prezent și, dat fiind că aveam 23 de ani, totul era foarte incert. Nu știam unde voi locui, ce job voi avea, nu știam nici dacă voi avea o familie. Într-un fel, era ca atunci când începi să scrii o carte nouă, când se poate întâmpla orice, iar asta te sperie și te incită. Cu cât înaintezi în carte, cu atât o cunoști mai bine, iar asta îți dă o senzație plăcută, care-ți oferă încredere. Dar în același timp începi să pierzi din posibilități și, când ajungi la finalul cărții, totul pare inevitabil, de parcă lucrurile n-ar fi putut să fie în niciun alt fel.
La început, nici nu știam că voiam să devin scriitor. Serios. Ideea asta s-a strecurat cumva pe ușa din spate și mi-a luat ceva să obțin succes profesional. Mi-am trimis cartea tuturor agenților literari de care auzisem și toți au refuzat-o. Am găsit apoi în sfârșit pe cineva interesat să se ocupe de ea, care-a trimis-o tuturor editurilor din New York, și toate au refuzat-o. Am început să mă întreb dacă, la urma urmei, era o idee bună să merg mai departe, dacă ar trebui să scriu altceva sau chiar să fac altceva în viață. În cele din urmă, am mai trimis-o unei singure persoane, Nicole Aragi, care e și agentul meu de-acum, iar atunci viața mea s-a schimbat fundamental. Și, asta în ciuda faptului că era fix aceeași carte. Nu schimbasem niciun cuvânt, niciun detaliu. Cartea pe care toată lumea o refuza a devenit dintr-o dată cartea pe care toată lumea voia s-o publice.
Într-un fel, am avut noroc să trec prin asta, fiindcă am învățat o lecție importantă: atunci când ești un scriitor publicat, piața e foarte schimbătoare și nu prea poți avea încredere în ea. Am înțeles că există o ruptură între ceea ce scrii și felul în care este primit, iar în urma experienței ăsteia foarte sănătoase, am putut să scriu dintr-o cu totul altă postură.
Sunt curioasă care-i procesul prin care un scriitor alege dintre toate ideile care se bat în mintea lui să devină cărți. Cum s-a întâmplat cu Iată-mă, cum a fost concepută cartea asta?
Într-un fel, cartea asta n-a fost niciodată concepută. Eu nu scriu așa - nu am un plan sau o schemă pentru un proiect editorial, la un nivel general, sau pentru o zi de lucru, la un nivel particular. De obicei, atunci când mă așez la calculator, mai ales la începutul unei cărți, n-am nici cea mai vagă idee la ce voi lucra. Nici măcar nu scriu în ordine, de la început la sfârșit, ci mai degrabă pe sărite, și abia apoi conectez bucățile. Dar pe măsură ce mă afund în carte, ajung să-mi dau seama foarte bine la lucrez și ce-aș putea construi în fiecare zi, dar fac tot posibilul să păstrez această ne-cunoaștere, care e foarte bogată și interesantă și, de cele mai multe ori, dă rezultate pe care le prefer de mii de ori celor pe care deja le cunosc.
Mă surprinde cumva asta, fiindcă, în timp ce citeam, mi-a lăsat impresia unei discipline foarte stricte, de parcă ai fi știut foarte bine de la bun început încotro se va îndrepta.
Cred că sunt disciplinat, dar într-un alt sens. De pildă, gândește-te la un baschetbalist. E un baschetbalist ar putea să-și noteze toate ecuațiile fizice aflate în joc atunci când aruncă mingea, ce se întâmplă cu mușchii lui sau cu traiectoria mingiei. Sau poate să exerseze mult, fără să-și pună problema cum se face. N-am spune că baschetbalistul care doar lovește la coș e nedisciplinat doar fiindcă nu-l preocupă fizica gestului. Una dintre expresiile mele preferate e „o pasăre nu e un ornitolog”. Doar fiindcă ești un lucru, asta nu înseamnă că-l poți explica sau că alegi să fii asta. Uneori, eforturile de a explica sau de a determina dinainte mi se par anti-creative.
Trecuseră 11 ani de la ultimul roman când ai publicat Iată-mă, în 2016. Simțeai vreun fel de presiune că trebuie să revii la ficțiune?
Aș fi nesincer dacă aș spune că nu am fost conștient de trecerea timpului la un moment dat, dar am făcut tot ce-am putut ca să nu mă gândesc la asta. E mai ușor să vorbești decât să faci. La urma urmei, oameni suntem.
De fapt, cât timp ți-a luat să scrii cartea asta?
Foarte greu de zis. Într-un sens, mi-a luat 40 de ani. Are legătură cu rădăcinile mele și experiențele mele, de copil care a crescut în Washington DC, într-o familie evreiască din upper-middle class ș.a.m.d. Un alt răspuns ar fi că mi-a luat șase ani, cât trecuseră de când am terminat Eating Animals. În același timp, aș putea să un an, un an jumate, fiindcă atât mi-a luat să scriu 80% din carte. Dar cred că cel mai bun răspuns ar fi că mi-a luat 586 de pagini.
De multe ori, când traduceam cartea asta, aveam impresia c-aș putea să le simt respirația personajelor, fiindcă ajungi să le cunoști așa de bine și cel mai mic gând. Ți se-ntâmplă să te „bântuie” personajele pe care le construiești?
Nu chiar. De fapt, eu nu mă prea mă gândesc la personaje ca la niște indivizi, ci ca la niște elemente care contribuie la experiența emoțională a cărții, așa cum culorile contribuie la un tablou. Pentru mine, ei nu sunt niște oameni adevărați și n-au fost niciodată. Asta ar putea să sune depreciativ, dar nu e. Pur și simplu nu-i percep individual, ci ca pe niște instrumente într-o bucată muzicală.
Cum se face că, deși romanele tale sunt foarte „contaminate” de autobiografie, te gândești în continuare la personaje ca la niște instrumente?
Nu știu. Și chiar vorbesc serios când spun asta. Se întâmplă ceva la nivel subconștient și foarte subtil. De multe ori, cineva îmi atrage atenția asupra unui lucru din cărțile mele de care eu nici nu-mi dădusem seama. Să-ți dau un exemplu. Totul este iluminat se termină cu sinuciderea bunicului. În Extrem de tare și incredibil de aproape, există ceva ce poate fi interpretat ca sinuciderea unui bunic. În Iată-mă, bunicul lui Jacob se sinucide. Și bunicul meu s-a sinucis, dar eu n-am știut acest lucru până n-am început să scriu cartea asta. Asta înseamnă că mi-a influențat scrisul? Greu de spus, dar ce e limpede e că multe se întâmplă dedesubt și că știm multe lucruri fără să fim conștienți de cunoașterea asta. Jocul dintre scris și viață e foarte amplu și adânc, și e extrem de misterios.
Toate dimineţile fericite seamănă între ele, la fel şi dimineţile nefericite, acesta fiind însuşi faptul care face ca nefericirea lor să fie atât de adâncă: senzaţia că nefericirea asta s- a mai întâmplat, că eforturile de a o evita nu vor reuşi, în cel mai bun caz, decât s-o întărească, ba chiar s-o exacerbeze, că universul, din cine ştie ce motiv inutil, nedrept şi de neconceput, conspiră împotriva nevinovatelor succesiuni de haine, mic dejun, dinţi şi frizuri dezastruoase, ghiozdane, pantofi, geci, la revedere. (Jonathan Safran Foer, „Iată-mă”)
Iată-mă e, în parte, inspirată dintr-o poveste foarte personală, a divorțului. Ai zice mai degrabă că procesul de-a o scrie a ajutat la închiderea sau la deschiderea rănilor?
N-a fost niciuna, nici alta. Pentru că nu mi-am pus problema așa. Nu m-am gândit că proiectul ăsta va fi o expresie de sine în acest sens. E o carte foarte personală, dar în alt sens, de parcă mi-aș auzi propria voce sau propriul mod de a gândi, dar n-a fost o rezolvare de probleme personale în scris. Nimeni dintre cei care au citit cartea nu s-a recunoscut în personaje, nu e genul ăla de carte.
Care-a fost cel mai greu pas de făcut cât timp ai scris cartea asta?
Poate să-mi dau seama ce scriam, de fapt. Cel mai greu lucru la scris e să găsești ceva ce ți se pare valoros. M-am împiedicat de multe ori, și foarte mult timp, în căutarea a ceva valoros, dar odată ce l-am găsit, lucrurile au mers destul de bine.
Ce faci când ai parte de-un blocaj? Te panichezi sau ai răbdare?
Sunt destul de răbdător. Mult mai răbdător decât eram, pe de o parte fiindcă am acumulat destulă experiență în procesul scrierii și știu că mereu va ieși urât. Așa că nu mă panichez atunci când chiar iese urât. Spun bine, ai mai fost pe-aici și de multe, multe ori, cele mai bune chestii ies din disperare. Disperarea nu e o garanție, la fel cum nici să-ntâmpini provocări nu e o garanție că ceva e-n neregulă. Mai mult decât orice altceva, scrisul implică perseverență. Mai mult decât inteligență, ușurința de a folosi limba sau abilitatea de a structura o poveste. Scrisul înseamnă să ai răbdare cu tine.
În Iată-mă, imaginezi o situație geopolitică foarte complicată, în care Israelul e atacat, ceea ce declanșează multe schimbări în familia Bloch, o familie de evrei din Washington. Cum corelezi scenariul pe care-l construiești în carte cu ce se întâmplă acum în America lui Trump, unde există o escaladare a antisemitismului și unde chiar președintele a avut intervenții antisemite?
Există două căi de a ne gândi la asta. Una ar presupune un sens literal, legat de situația evreilor, iar alta, un sens ceva mai metaforic, legat de ceea ce înțeleg oamenii prin acasă. Nu trebuie să fii evreu sau să ai o relație cu Israelul ca să te gândești unde te simți acasă și ce înseamnă să fii acasă. E acasă țara natală? Sau țara natală a strămoșilor? E acasă o unitate a familiei, sau o relație? Cartea are un context cultural foarte specific, dar am vrut să vorbească mai degrabă de teme universale.
Dar e în vreun fel problematic contextul actual din America, pentru cetățenii evrei?
Cred că probabil e problematic sau că cel puțin merită să fie tratată ca și când ar fi problematic. E mai bine să fii vigilent decât prea optimist. America și Europa sunt două lumi distincte și cred că mi-ar fi mult mai greu, ca evreu, în Europa decât în America. Dar lucrurile se schimbă mereu și am impresia că acum ne aflăm într-un moment de turnură în istorie.
Jacob şi Julia n-au fost niciodată genul de oameni care să se opună din principiu convenţiei, dar niciunul din ei nu şi-ar fi putut imagina cât de convenţionali aveau să ajungă: şi-au cumpărat o a doua maşină (şi o a doua asigurare); s-au înscris la o sală de fitness cu o bogată ofertă de servicii, explicitată pe douăzeci de pagini; au încetat să se mai ocupe personal de taxe şi impozite; din când în când le trimiteau prietenilor câte o sticlă de vin; şi- au cumpărat o casă cu chiuvete duble (şi asigurare); şi-au dublat numărul de obiecte din baie; au comandat o ramă din lemn de tec pentru coşurile de gunoi; au înlocuit aragazul cu unul mai modern; au făcut un copil (şi asigurare de viaţă); au comandat vitamine din California şi saltele din Suedia; au cumpărat îmbrăcăminte din fibră organică, a cărui preţ, dacă ar fi trebuit să se amortizeze printr-un număr de purtări, practic îi obliga să mai facă un copil. Au mai făcut un copil.(Jonathan Safran Foer, „Iată-mă”)
Jacob, protagonistul din Iată-mă, își verifică foarte des telefonul ca să-și ia nilte shoturi de dopamină, iar seara nu adoarme fără podcasturi. Cum te descurci cu toată abundența asta de informație și cu fear of missing out (*teama de a nu fi pe fază când se întâmplă ceva important)?
Aș spune că simt un disconfort pe care încă nu l-am deslușit cu totul. Nu am un limbaj adecvat pentru el. Nu-mi place felul în care folosesc telefonul, emailurile, SMS-urile sau televizorul, fiindcă am impresia că nu ele-mi servesc mie, ci eu le servesc lor. De asemenea, avem de-a face și cu orientarea asta a culturii către fugitiv, care face ca lucrurile să fie mereu mai accelerate și mai simple. Am impresia că marile corporații din tehnologie răspund la o mulțime de întrebări pe care nu le-au adresat, în ceea ce privește felul în care ar trebui să comunicăm și să ne cunoaștem unii pe alții, la cum ar trebui să gândim, să scriem și să vorbim, la cum va arăta chiar viitorul corpului uman și la câtă viață privată ne dorim. Nu avem un limbaj potrivit și nicio conversație amplă pe temele astea.
E o scenă amuzantă în care tatăl îi omoară din greșeală avatarul fiului din Altă Viață, un univers virtual unde petrece mult timp. Tu cum încerci, ca părinte, să-nțelegi mai bine legătura copiilor tăi cu alte vieți digitale?
Copiii mei încă nu-s la vârsta la care să fie super-imersați în lumile astea, dar în foarte scurt timp va trebui să fac față acestor probleme. Am scris Eating Animals fiindcă trebuia să încep să fac alegeri în numele copiilor mei, în ceea ce privește hrana, așa cum fac toți părinții, indiferent ce ar alege. Acum mă tot gândesc că aș vrea să scriu o carte asemănătoare și să fac o investigație despre tehnologie.
Crezi că e mai mult de pierdut sau de câștigat dacă accepți pactul cu tehnologia?
Cred că oricare dintre aceste două perspective ar fi naivă. Fiindcă ea ar presupune o parte bună și o parte rea. Provocarea e să descifrăm, să despicăm firu-n patru și să fim atenți, ca să nu ne trezim pur și simplu la un moment dat că trăim niște vieți pe care nu le recunoaștem.
Foto main: Illibraio.it
