Văzută din exterior, nostalgia rușilor pentru Stalin în 2018 poate părea absurdă sau scandaloasă. Popularitatea lui a crescut enorm în ultimul deceniu pe fundalul dezamăgirii oamenilor, dar și datorită faptului că cei de la Kremlin cosmetizează în mod activ imaginea acestuia. În septembrie anul trecut, la Moscova a fost dezvelită o statuie a lui Stalin, iar cu un an înainte, în regiunea Tver a fost deschis un centru cultural dedicat liderului comunist. Popularitatea lui Stalin în zilele noastre are, însă, explicații mai complicate. Prin poveștile personale pe care le prezintă, Suflet roșu (The Red Soul), noul documentar al regizoarei olandeze Jessica Gorter, surprinde contradicțiile care stau la baza faptului că, la 65 de ani de la moartea lui, Stalin e privit atât ca dictator sângeros, cât și ca erou salvator. Că, în timp ce unii merg să caute prin păduri oase ale părinților îngropați în morminte comune sub regimul stalinist, alții depun cu lacrimi în ochi coroane de flori pentru a-i cinsti amintirea. Am stat de vorbă cu Jessica Gorter despe istorie, traumă și memorie colectivă, câteva dintre temele importante ale documentarului ei, pe care și-l va prezenta săptămâna asta la București.
Suflet roșu va fi proiectat la Festivalul One World Romania joi, 22 martie, la ora 18, la Cinema Eforie, și vineri, 23 martie, la ora 18:30, la Cinema Muzeul Țăranului, iar Jessica Gorter va participa la ambele proiecții.
The Red Soul a fost recent prezentat la ArtDocFest în Moscova. Cum a fost primit?
La început s-a simțit tensiune în public. Subiectul este dureros, desigur, și toată lumea era curioasă de felul în care un străin a tratat acest subiect și dacă cineva din afară a putut aborda să-l abordeze într-un fel cuprinzător și totodată respectuos. După prima proiecție, o fată a spus că nu a văzut niciodată un film în care toate punctele de vedere să fie surprinse fără judecați de valoare. Ea, personal, nu a avut niciodată prilejul să comunice cu oameni care îl simpatizează pe Stalin, iar filmul a făcut-o să-și dea seama că sunt cu toții împreună în aceeași țară și că trebuie să gasească un punct de întâlnire și un spațiu de comunicare.
Cum crezit că a putut un să abordeze în felul ăsta un subiect așa sensibil?
Cred că tocmai pentru că vin din exterior este mai ușor pentru mine să văd și să înteleg puncte de vedere diferite cu deschidere, curiozitate și fără judecăți de valoare. Când nu ești implicat la nivel personal sau emotional, e mai ușor să vezi tabloul complet. În plus, am vizitat și petrecut timp în Rusia de multe ori în ultimii 25 de ani și înțeleg cultura locală.
De ce te-a atras Rusia inițial?
Am fost dintotdeauna interesată de istorie și de Rusia în special. Tatăl meu a fost acolo în anii ’60 și mi-a povestit despre experiența lui, ceea ce m-a făcut curioasă să cunosc viața din spatele cortinei de fier. În plus, am crescut în perioada războiului rece și am fost învățată că Uniunea Sovietică este dușmanul.
Pe când aveam 19 ani, am mers într-un bar și am cunoscut un băiat rus din Sankt Petersburg. Zidul tocmai căzuse, iar el vizita Olanda pentru câteva luni. Și când m-a invitat să merg în vizită, n-am putut rezista. Tata m-a întrebat – „De ce nu ești în Berlin? Acolo se face istoria, n-ar trebui să fii blocată în Amsterdam”. Dar eu nu la Berlin voiam să merg, eu voiam în Rusia.
Ce sentiment îți lasă cineva care îți spune că lucrurile erau minunate în perioada lui Stalin, așa cum spune Igor în film?
I-am cunoscut și m-am apropiat de fiecare dintre protagoniști dinainte să încep să filmez și așa am putut să le înțeleg circumstanțele. Am stat de vorbă și am simțit că avem o legătură puternică și am încercat să le expun poveștile și punctele de vedere fără judecăți de valoare. În general, mă interesează ce simt oamenii și vreau să îi înțeleg, iar în procesul acesta, părerea mea personală este irelevantă.
Igor e un om inteligent și bun și a trecut prin multe în viață. Este interesat de istorie și e o tipologie reprezentativă pentru multă lume, pentru că nu e un extremist cu vederi ieșite din comun. El reprezintă gândurile și sentimentele multora dintre ruși și cred că e important ca ceea ce are de spus să fie auzit.
De ce e important să fie auzit?
În primul rând, pentru cineva care vrea să înțeleagă ceva despre Rusia zilelor noastre e important să înțeleagă felul în care rușii cu un trecut diferit și aparținând de generații diferite privesc perioada Uniunii Sovietice și felul în care gestionează această moștenire. Și cum spuneam, Igor reprezintă un grup mare. După proiecția de la ArtDocFest, destul de mulți tineri au venit la mine și mi-au spus că se bucură că filmul nu poziționează oamenii unii contra celorlalți, așa cum se întâmplă de obicei, și că toată lumea e portretizată cu respect și empatie. Abordarea aceasta i-a făcut să poată vedea imaginea completă, trauma națională din spatele punctelor de vedere diferite.
De ce crezi că Stalin e atât de popular acum? Popularitatea lui a crescut de la 8% în anii ’80, la 50% acum.
În primul rând, vreau să spun că nu am făcut acest film că să explic diferența de procent. Filmul e despre cum își văd și cum își confruntă rușii moștenirea acelor vremuri și despre cum își amintesc despre acea perioadă. În plus, nu știu sigur dacă statisticile sunt corecte. Ce am putut observa cu siguranță este că atașamentul – sau mai exact admirația – pentru Stalin a crescut în ultimii 15 ani. Parte din motiv poate fi faptul că astăzi este acceptabil să vorbești pozitiv despre el, spre deosebire de perioada de imediat de după perestroika. Un alt factor poate fi faptul că regimul lui Stalin nu a avut un proces Nuremberg, nimeni nu a fost condamnat pentru acele crime.
Mă întreb dacă diferența de procent a popularității lui Stalin se datorează faptului că Kremlinul cosmetizează imaginea lui. De ce nu ai explorat acest aspect mai mult?
Nu am vrut să fac un film politic. Nu mă interesează să dovedesc că statul face ceva anume, mai curând mă interesează oamenii, poveștile personale, cum privesc ei trecutul și cum tratează și înțeleg moștenirea stalinistă. De ce un număr atât de mare de ruși îl admiră pe Stalin ca fiind un mare lider și erou? Nu există un răspuns unic și clar și exact despre asta este filmul meu.
De ce nu a existat un proces?
Poate că a fost imposibil. În celebrul său discurs, Hrușciov a vorbit despre ce s-a întâmplat în perioada lui Stalin. Apoi statuile au fost date jos și n-a mai fost văzut ca un erou. Practic, cultul a dispărut, dar nu e existat nici un proces pentru că toți din jurul lui Hrușciov și inclusiv el au fost parte din regimul lui Stalin. Așa că au preferat să spună că regimul comunist este legat de Lenin și că în cazul lui Stalin lucrurile au deviat.
Își poate depăși Rusia trecutul, dacă nu a existat un proces sau o condamnare publică a trecutului comunist?
Asta este o întrebare complexă. Comunismul a căzut în anii ‘90 și acela a fost momentul în care pentru prima dată după mult timp s-ar fi putut discuta deschis despre ce s-a întâmplat în perioada regimului lui Stalin. Acela a fost momentul în care un proces ar fi putut avea loc. Dar pe de altă parte, așa cum a spus câștigătoarea premiului Nobel, Svetlana Aleksievici, nu este sigur că un proces ca cel din Nuremberg ar fi fost ideal la momentul acela, pentru că ar fi putut naște un război civil. Inamicul în cazul Rusiei nu a fost din afară, ci dinăuntru. Făptașul și victima au făcut adesea parte din aceeași familie sau au fost poate unul și același, pentru că oamenii au fost adesea nevoiți să joace ambele roluri. Dacă îți dai seama de lucrul acesta, poți înțelege mai bine de unde provin frica și ce rădăcină au sensibilitățile față de acest subiect.
Totuși, ce se întâmplă cu o țară în care o parte a populației neagă experiența celeilalte părți?
Nu cred că lucrurile sunt atât de simple. În primul rând, trebuie să ne dăm seama că, până la perestroika, era interzis să se vorbească deschis despre ce s-a întâmplat. Și mulți au fost traumatizați în perioada lui Stalin, astfel încât chiar și atunci când s-a putut discut,a nu au avut resursele să o facă. Este cazul multora dintre prietenii mei ruși – părinții și bunicii lor au sentimente amestecate față de Stalin, astfel încât atunci când este pomenit, sfârșesc fie prin a se certa, fie pur și simplu aleg să nu vorbească despre acest subiect. Și cel mai adesea asta aleg să nu vorbească, pentru că e prea dureros să o facă.
Pentru tinerii care au văzut filmul, conștientizarea acestei realităti i-a făcut să realizeze că acest trecut îi privește și pe ei. Cele două surori din film sunt defapt arhetipul bunicilor acestei tinere generații. Și dacă cele două surori ar fi bunicile mele, de ce aș încerca să le spun acum altceva despre trecut? De ce aș încerca să le schimb părerea? Au trecut deja prin atât de multe și ăsta este felul în care reușesc ele să facă pace cu propriul lor trecut.
Asta înseamnă că tăcerea legată de acest trecut este definitivă?
Nu știu. Când s-au întors supraviețuitorii lagărelor germane, nu au putut vorbi cu usurință despre ceea ce li s-a întâmplat. Adesea nu le-au povestit nici măcar copiilor lor. Copiii și nepoții acestor victime au fost cei care au început să pună întrebări. În Vest avem psihologi care sunt specializați în cazuri ale victimelor de generația a doua - copii care au suferit pentru că părintii lor au trecut prin experiențe tragice. Dar în Rusia nu există așa ceva și nu există o dezbatere deschisă despre asta sau recunoaștere publică a consecințelor psihologice ale acestor suferințe și consecințele asupra generațiilor care au urmat.
Totuși, astfel de discuții au avut loc în majoritatea țărilor foste comuniste. Încerc să înțeleg de ce este Rusia o excepție? De ce nu a existat o discuție publică și o condamnare a regimului comunist?
Nu cunosc situațiile specifice ale celorlalte tări. Poate că oamenii din aceste tări s-au simțit într-un fel invadați în perioada comunistă și este mai ușor să abordezi critic o situație pe care ai perceput-o ca provenind din exterior. Diferența în cazul Rusiei este aceea că totul a venit din interior și încă rămane în interior.
Pe lângă asta, și poate tocmai din această cauză, mulți tineri nu își cunosc istoria personală de familie, pentru că nu li se spune despre ea. Dacă ești tanăr și bunicii tăi au fost în lagăre sau au trecut printr-o perioadă foarte dificilă chiar fără să fi fost trimiși în gulag, adesea nu există interacțiune sau schimb de informații despre trecut între generații. Un exemplu este tatăl lui Igor din film: el spune că erau vremuri normale și am auzit asta atât de des. Sunt foarte multe lucruri care se întâmplau și pe care nu le-aș numi „normale”, dar pentru el și generația lui. Crescând în acele circumstanțe dificile, au considerat că pur și simplu așa este viața și, ca să poată merge mai departe, au acceptat lucrurile așa cum erau, nu le-au pus la îndoială și astfel nici nu văd că ar exista lucruri pe care ar trebui să le expună public sau să povestească celorlalți.
Găsesc cumva frapant felul în care, după tot ce li s-a întâmplat, cele două surori a căror mama a fost trimisă în gulag sunt îngrijorate că, prin poveștile lor, denigrează imaginea Rusiei. De ce? Ce anume protejează ele?
Cred că le este pur și simplu frică. Asta am simțit fiind acolo. Dintr-odată realizează că poate au zis ceva greșit. Au trăit acea perioadă de coșmar și frica rămâne. Dacă ai crescut de copil în acea amosferă opresivă și mama ta a dispărut într-un lagăr de unde a revenit zece ani mai târziu, acea frică rămâne pentru totdeauna. Și cum spuneam mai devreme despre victime la a doua generație – o întrebare importantă este dacă frica este transmisibilă? Poate fi transmisă de la o generație la alta? Din ce am văzut și din ce știu, eu cred că da. După o proiecție, am avut pe cineva din public care a zis că, în ciuda faptului că regimul i-a traumatizat doar pe părintii săi, el recunoaște acea frică și în el însuși. A spus că simte că există o parte din el căreia îi este mereu teamă că guvernul sau o putere mai mare decât el va prelua controlul asupra vieții lui. Și cred că ăsta este și motivul pentru care guvernul poate funcționa în felul în care o face în Rusia. În fiecare om există un „buton de frică”, iar guvernul știe cum să îl găsească. Asta duce la autocenzură, care e cea mai bună formă de control.
Este nostalgia periculoasă? Pot oameni ca Igor să fie periculoși, dacă părerile lor nu sunt comparate cu realitatea trecutului?
Ăsta e un lucru la care m-am gândit mult. Pentru că am crescut aici (în Olanda) – am fost învătată că, dacă vrei să-ți depășești traumele, trebuie să îți analizezi punctele dureroase și că trebuie să fii deschis. Și chiar cred în asta, dar în timp ce lucram la film am devenit tot mai puțin convinsă de propriile păreri, pentru că am realizat că, dacă ai trecut printr-o sumă de traume, trebuie să existe un mecanism de apărare. Și poate că uneori pur și simplu nu poți discuta și nu poți fi deschis. Din păcate, asemenea conjuncturi creează și situația în care nu mai există o percepție general agreată asupra ce este bine și ce este rău. Iar asta este cu adevărat îngrijorător.
