Simon Sebag Montefiore e un reputat istoric și romancier britanic, autorul unor istorii masive devenite bestselleruri internaționale și, în același timp, distinse cu premii importante. Cea mai recentă apariție a sa, care i-a motivat și venirea la București, este Lumea. O istorie de familie, o impresionantă istorie a lumii spusă într-o manieră cu totul originală: aducând în prim-plan familiile, vizibile și mai puțin vizibile, care au avut un rol major în creionarea relațiilor de putere de-a lungul secolelor. Este o țesătură în care intră, în mod organic, mari figuri de conducători, de la Ivan cel Groaznic până la Hitler, Obama, Putin și Zelensky, dar și o pleiadă de scriitori, artiști, oameni de știință, șarlatani, gangsteri și mari case dinastice. Începe de la primele semne ale existenței umane și se încheie cu invazia Rusiei în Ucraina. Lumea e un tur de forță erudit și impresionant și despre această construcție am stat de vorbă cu autorul ei, în zarva de la ultima ediție a Târgului de carte Gaudeamus și sub efectul ultimelor tulburări politice din România. Răspunsurile lui au vizat rolul istoricului în vremuri în care riscăm să trăim din nou catastrofe care ne-au mutilat trecutul, dar și munca, provocările și bucuriile pe care i le-a adus scrierea acestei cărți și a romanelor.
Care a fost scânteia inițială care a motivat scrierea acestei istorii masive, Lumea. O istorie de familie?
Mi-au plăcut dintotdeauna istoriile lumii, iar când eram copil, tatăl meu mi-a dat una și mi-a spus: „Poate că într-o zi o să scrii și tu ceva asemănător”. Avem șapte-opt ani. Cam prin 2011 am scris o istorie a Ierusalimului, iar Disraeli spusese că „o istorie a Ierusalimului e o istorie a lumii”. Așa că după ce am scris-o, m-am gândit să scriu încă o carte, care să fie o istorie a lumii în totalitatea ei. M-am gândit la asta, dar, în același timp am scris alte cărți, romane, o istorie a imperiului rus prin prisma familiei Romanov. În cele din urmă, acum câțiva ani, editorul meu mi-a spus: „Unde naibii e istoria aia a lumii de care vorbeai?” Am vrut să scriu o istorie a lumii care să aibă întinderea unei istorii globale, dar și suculența, plăcerea și agonia pe care le găsim în biografii, în viețile personale, în profilurile personalităților. Și trebuia să fie originală. Apoi m-am gândit la familii… O idee simplă, foarte simplă, dar uneori ideile simple sunt sunt cele mai mari și mai bune.
Cărțile lui Simon Sebag Montefiore, publicate în 48 de limbi, au apărut și în limba română: Ecaterina cea Mare și Potemkin, Ierusalim: Biografia unui oraș, Romanovii, Lumea. O istorie de familie (toate la editura Trei), Stalin: Curtea Țarului Roșu și Tânărul Stalin (ambele la Polirom), Monștri. Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden și Titani ai istoriei Giganții care ne-au modelat lumea (ambele la editura Litera). Montefiore este și autorul Trilogiei Moscova: Sașenka, Cerul roșu al amiezii și Într-o noapte de iarnă, care a câștigat Premiul pentru Cartea de Ficțiune Politică a Anului, și (împreună cu Santa Montefiore) al romanelor pentru copii Ordinul iepurilor regali din Londra, Evadarea din turn și Goana după diamant. Tot el este autorul antologiilor Discursuri care au schimbat lumea și Pecetluite în istorie: Scrisori care au schimbat lumea, toate fiind titluri apărute la editura Trei.
Ai structurat cartea asta în jurul ideii familiei, dar familiile sunt extrem de diferite, dacă luăm în calcul clasa, mediul cultural sau opțiunile care țin de gen, iar dinamicile care le modelează variază, în funcție de toate astea. Ți-a fost greu să găsești un element unificator pentru ce înseamnă familii, în general?
Da, e o observație foarte bună. Familiile nu înseamnă mereu același lucru. familiile pot fi foarte multe lucruri. Una e familia biologică, alta familia nucleară. Cu toții facem parte din prima categorie, uneori și din a doua. Dar conceptul legal de familie e altceva. Familia în cadrul societății, familia ca entitate politică, sau religioasă, sau statală sunt unități create, nu naturale. Lucrul grozav pentru biografia mea a fost că suntem cu toții familiari cu ideea de familie, în diferitele ei manifestări. Nu am fost strict în legătură cu tipul de familii pe care le voi acoperi, în demersul meu, pentru că în felul ăsta puteam păstra familia ca un punct flexibil asupra căruia să mă concentrez, ca filtru prin care să povestesc istoria. Așa că partea minunată a recursului la familie e că ideea e foarte flexibilă și în același timp, atât de familiară tuturor.
Ce provocări ai avut scriind o istorie atât de ambițioasă și ce riscuri ți-ai asumat?
Din nou, o întrebare esențială. Cartea asta a reprezentat un risc enorm. A trebuit să intru într-o arenă nouă: istoria lumii e acum o industrie academică. După studiile despre rasă, sclavie și decolonizare, istoria lumii e cea mai mare industrie ca nivel de creștere, în acest mediu. Acum câțiva ani, puține universități aveau profesori de istoria lumii. Acum au toate și la fiecare câteva săptămânii, mai apare o istorie a lumii. Așa că intram pe acest teren nou și competitiv. Scriam despre zone în care nu eram expert. Așa că eram tensionat și stresat din cauza asta: a trebuit să stăpânesc subiecte la nivel universitar de unul singur și apoi, a doua zi să stăpânesc următoarea temă...Pe fiecare subiect, se publicau în continuu cărți noi și a trebuit să le citesc. Așa că au fost multe provocări doar pentru a mă păstra la zi cu ultimele cercetări. Și asta a fost înainte de marea întrebare: mai întâi, dacă va funcționa conceptul de familie și apoi, în cazul în care va funcționa, dacă voi avea eu capacitatea de a stăpâni toate astea și apoi de a scrie. A fost greu să scriu pentru că am vrut să fie o carte frumos scrisă. Trebuia să fie o singură narațiune. Trebuia să fie erudită și cu o cercetare solidă. Dar trebuia, în același timp să fie captivantă și accesibil tuturor cititorilor. Nu putea fi împărțită în secțiuni separate, ordonate după țară sau subiect, pentru că s-ar fi transformat într-o serie de intrări de tip Wikipedia. Toate astea au fost provocări foarte mari. Am avut crize de încredere în mine, așa cum au toți scriitorii. Slavă Cerului că am început să scriu, în sfârșit și am devenit obsedat, imersat, am început să mă simt bine făcând asta. Sunt o persoană obsesională și pasională, chiar disruptivă, în felul în care m-am imersat obsesiv în proiectul ăsta, așa că timp de doi ani și un pic abia dacă am ieșit din casă și am scris ca un apucat în fiecare zi.
Lumea. O istorie de familie
Începi Lumea cu povestea unei scriitoare, Enheduanna, prințesă a Imperiului Akkadian, preoteasă a Lunii și prima persoană care a scris vreodată, fie femeie sau bărbat și al cărei nume a fost reținut de istorie. Ce a motivat această alegere anume, mai ales într-o perioadă în care istoriile femeilor riscă să pice din nou în uitare, din cauza expansiunii discursurilor reacționare?
Așa este, încep cu Enheduanna. Am vrut ca această carte să fie altceva în toate modurile posibile. Am încercat să folosesc un limbaj diferit pentru a descrie lucruri, nume noi, diferite, care să transmită ceva nou (preferabil, numele reale ale oamenilor, nu versiunile latinizate etc) și am vrut să încep cu un semnal care să spună clar că asta e o abordare nouă, așa că am ales-o pe ea pentru că e femeie – și am vrut ca asta să fie o istorie a femeilor, a personajelor feminine, între altele -, iar ea a fost o autoare, și o politiciană, și, posibil, victima violenței sexuale, o prințesă și fiica creatorului unui imperiu. Era perfectă pentru ceea ce mi-am propus să fac. Da, discursurile reacționare sunt o amenințare pentru noii zori ai istoriilor femeilor, dar sper ca această carte o să aibă un rol în eforturile de a ne asigura că istoria femeilor rămâne o parte vitală și esențială a istoriografiei, de acum încolo.
În ce mod ți-a modificat scrierea acestei cărți perspectiva asupra istoriei lumii?
Mi-a modificat perspectiva în multe feluri. Am citit foarte mult și mi-a făcut mare plăcere să citesc și să învăț lucruri noi. Cel mai mult mi-a plăcut să învăț despre felul în care progresul medical și științific a schimbat lumea în ultimii 150 de ani permițând creșterea exponențială a populației pe care o vedem acum.
În introducere, spui că, mai mult decât orice altceva, istoricii sunt oglinzile propriului prezent. Ce crezi că reflecți tu, în propria formație și prin propria manieră de a te raporta la istoria lumii?
Un mare risc, atunci când scrii istorie este prezenteismul, o abordare în care ne impunem pur și simplu asupra trecutului propriile fixații, propria superioaritate morală derivată din valori pe care le credem mai bune decât valorile altora, propriile vederi părtinitoare și bigotisme și absurdități, proiectându-le asupra unor perioade care au trăit după alte concepte privitoare la virtute, și societate, și familie și după alte absurdități. Încerc să evit asta. Un alt pericol e teleologia, să scrii istoria invers, știind cum se va termina, când, de fapt, istoria e plină de spasme și contingențe și probabilități care o fac captivantă, dar pe care le vedem și astăzi.
Cum vezi rolul istoricului azi? Suntem cu toții martori la ascensiunea extremei drepte în Europa, în ciuda ororilor la care a dus asta în trecut. Pot istoricii să intervină și să încerce să prevină o catastrofă?
Istoricii nu au puterea să intervină pentru a preveni o nouă catastrofă, deși mulți lideri sunt obsedați de istorie și au vorbit cu mine despre asta. Oameni ca Mao și Stalin au fost doi mari pasionați ai istoriei. Sarcina noastră e foarte simplă: să povestim trecutul într-o manieră care să fie cât mai aproape posibil de adevărurile factuale. Chiar dacă e inconvenabil, chiar dacă e demodat, sau ilegal sau contrat normelor societale sau structurilor ideologice. Îmi văd misiunea și ca pe una literară: să scriu bine și să-mi distrez cititorii. Până la urmă, vreau să vând și cărți și sunt mândru că volumele pe care le-am publicat pot fi citite de oameni care nu sunt experți în istorie. Toată lumea poate să scrie o carte de necitit. Dar când ne uităm la catastrofa asta plină de minciuni, și TikTok, și X, și teorii ale conspirației, istoricii au o datorie specială, să fie custozi ai faptelor și ai adevărului și să respingă istoria falsă, viziunile părtinitoare, bigotismul și distorsiunile. Asta înseamnă expunerea minciunilor care vin și dinspre extrema dreaptă, și dinspre extrema stângă și respingerea oricărei ideologii care distorsionează adevărul și vinde minciuni! De exemplu, pe platforma X l-am criticat pe candidatul vostru la alegerile prezidențiale pentru vederile lui ignorante și comentariile dezgustătoare despre Antonescu și Garda de Fier.
Ai scris pe larg despre conducătorii ruși și ai fost corespondent de război în timpul căderii URSS-ului. Cum vezi azi Rusia și rolul ei în noua ordine mondială? Ai încerca să scrii o carte despre prezentul ei, mai ales după invazia Ucrainei?
Rusia e pe drumul consolidării unei autorității imperialiste și dictatoriale, ordinea societăților închise care se opun oricărei măsuri care are de-a face cu o ordine bazată pe domnia legii, de după 1945, se opun libertății și deschiderii care caracterizează democrațiile liberale și interesului SUA, folosind orice metode posibile. Este o entitate care distruge, nu una care construiește și acum e parte dintr-o alianță rău famată, o axă de state care exercită un control de tip autoritarist și care vor să zdrobeasc libertățile din societățile noastre deschise. Da, aș scrie despre Rusia azi. Dar am fost foarte norocos când mi-am scris primele cărți în arhivele rusești, când am scris despre Ecaterina cea Mare și Prințul Potemkin (care voia să fie un rege al Daciei (României de azi) și care e parțial înmormântat la Iași) și despre Stalin și Romanovi. Am putut lucra în Rusia și am avut libertatea să consult multe arhive de acolo. În același timp, am dat peste multe surse extraordinare. Azi, oamenii nu mai scriu scrisori cum o făceau odată. Cum să scrii genul de cărți pe care le scriu eu când nu ai acces la contul de WhatsApp al lui Putin?
Pe lângă cărțile de istorie, scrii și ficțiune și mă întrebam care sunt bucuriile și provocările pe care ți le aduce ficțiunea, în comparație cu studiul istoriei?
Cărțile mele de istorie sunt despre putere; romanele mele sunt despre dragoste. Dragostea și despre viețile private sunt marile subiecte ale ficțiunii și iubesc să scriu despre dragoste și să mă gândesc la dragoste. În același timp, îmi face plăcere să inventez personaje și să trăiesc prin ele și să le urmăresc viețile. De fapt, cele trei romane din trilogia Moscovei sunt cărțile mele care îmi plac cel mai mult. Citesc și o grămadă de ficțiune.
Mama ta a fost și ea romancieră. Cum ai descrie rolul pe care l-a avut în felul în care ți-ai făcut propriile alegeri în carieră?
A fost și actriță și o mare excentrică. Și avea un gust literar desăvârșit, discutam despre cărți la nesfârșit. Voia să scriu mai puține cărți de istorie și mai multă ficțiune. Credea că aceste cărți de istorie sunt mult prea stresante pentru mine, pentru că i se părea că sunt prea sensibil și că am nevoie de foarte mult somn și de mâncare bună. Când îmi făceam griji despre cum să scriu Lumea, după ce semnasem contractul pentru cartea asta, mi-a zis: „Simon, dă-le banii înapoi!”
Te-a învățat studiul istoriei ceva despre natura adevărului? Din moment de istoria poate fi atât de ușor manipulată și chiar falsificată, cum putem noi, cititorii obișnuiți, să recunoaștem cărțile bune de istorie și să ne încredem în ele? După ce repere ar trebui să ne uităm?
Asta e o întrebare cheie. Prima regulă e să nu-ți iei lecția de istorie de pe TikTok sau de pe rețelele de socializare. Iubesc filmele, dar acolo e dramă, e ficțiune. Îmi plac podcasturile foarte mult, dar și ele sunt prea colocviale și impresioniste. Îmi place să mă uit la documentare, dar ele sunt mereu shortcut-uri, mult prea facile și lipsite de nuanțe. Cea mai bună cale și singura de a învăța istorie e din cărțile de istorie scrise de istorici. Din cărțile de istorie. Sigur că și istoricii sunt în stare de viziuni dezgustător de părtinitoare, că pot pica în păcatul prezenteismului sau al teleologiei, că pot avea argumente care să le dovedească superioritatea morală și să impună viziuni la modă și ideologii zombi asupra faptelor. Așa că trebuie să vezi dacă ai încredere în istorici, iar acea încredere trebuie câștigată. Sper că am câștigat acest fel de încredere.
Acest interviu nu ar fi fost posibil fără sprijinul Editurii Trei, căreia îi mulțumesc.
