Un interviu cu regizorul surprizei cinematografice a anului, o comedie neagră din Republica Moldova despre un război în care, în urma propagandei, vecini sau membri ai familiei îți devin dușmani peste noapte.
CARBON e cu siguranță surpriza anului în cinematografe: primul film moldovenesc distribuit la scară largă în România. Povestea lui Dima și Vasea care găsesc un cadavru carbonizat undeva la granița dintre Transnistria și Republica Moldova, chiar pe fundalul așa-zisului „război de pe Nistru” din 1992 (conflictul moldo-transnistrean de după proclamarea independenței Moldovei și auto-proclamarea Republicii Moldovenești Nistrene, rezolvat printr-un armistițiu instrumentalizat de Rusia care a adus în zonă un contingent de peste 3000 de militari pentru menținerea păcii), este o „comedie amară” despre absurditatea luptelor inventate de politicieni între vecini și rude care se știu de o viață.
Dima este un tânăr șofer de tractor care aude la televizor că trupele militare care participă la conflict primesc apartamente la București și, cu mare naivitate, îi cere prietenului său, Vasea, veteran al războiului din Afganistan, să îl ajute și să îl ducă pe front. Cadavrul carbonizat peste care dau în drumul lor îi aruncă într-o aventură ce are în centru chiar identitatea celui mort și lașitățile celor din jur. Filmul a avut record de încasări la box office în Moldova anul trecut și a fost selectat ca propunere oficială pentru Premiile Oscar, având proiecții în 25 de orașe din întreaga lume. În cadrul TIFF 2022, a primit cele mai multe voturi și a câștigat „Premiul Publicului”.
Înainte de plecarea în turneul de promovare prin țară a filmului, am stat de vorbă cu regizorul Ion Borș despre aventura de a produce și regiza un film cu resurse minime, într-o industrie cinematografică ce abia se pune pe picioare.
Ion Borș s-a născut în 1990. În anul 2013 a absolvit studiile de actorie la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. Din 2017 este fondatorul „Kantora Film Production”. A regizat și produs primul său scurtmetraj, Plus minus unu / One Less One More, care a câștigat 3 premii importante la RAVAC IFF și premiul pentru cel mai bun debut internațional la „Huesca Film Festival” din Spania. Carbon este primul lui lungmetraj.
Scena9: Cum ai trecut de la actor de teatru la regizor și producător de filme?
Ion Borș: Am ajuns să fac filme din întâmplare. Lucram în teatru, dar îmi doream mult să joc și pe marele ecran, iar pe atunci, 2014-2015, nu se făcea aproape deloc film în Republica Moldova, cu puține excepții și majoritatea co-producții cu România. Apoi, nu se făceau castinguri adevărate, regizorul cam știa de la început cu cine voia să lucreze. Și am stat așa un an, doi, trei, apoi am zis „Bun, lasă că fac eu un film și joc în el”. Am început să lucrez cu Mariana Starciuc la scenariul scurtmetrajului One more, one less. Când am terminat de scris, mi-am dat seama că personajul nu se potrivea deloc cu mine. Sigur, puteam să păcătuiesc, dar știam că ar ieși prost dacă aș juca eu. În teatru mai poți păcăli lucrurile, ai alte instrumente. În film nu poți să păcălești. Atunci am zis că voi regiza. Nu fusesem niciodată pe un platou de filmare, nu aveam habar de nimic. Dar echipa era strânsă, se uita la mine pentru leadership și trebuia să-mi fac treaba. Am învățat totul din mers. Filmul fost primit bine și acasă, și la festivaluri. Și apoi m-am ciocnit de problema distribuției: la cinematografe ne-au spus că nu au cum să bage scurtmetraje în program, că există standarde. Atunci am zis, „Bun, cât de lung trebuie să fie, o oră și jumătate? Așa facem”. Și Carbon chiar are 1 oră și 36 de minute. Precizie, ca la școală. A fost un proiect nebunesc, imposibil să mai iasă o dată așa ceva dacă ne-am propune: totul a fost calculat la secundă, nu aveam loc de greșeală: dacă ploua într-o zi, pierdeam bani, echipamentele erau toate închiriate; bani am adus și de acasă, până să se adune toate finanțările, am folosit inclusiv indemnizația copilului.
Ai trecut de la a fi tu regizat pe scena teatrului la a regiza actori pe un platou de filmare. Cum ai gestionat noul rol?
Diferența dintre film și teatru este că la teatru ai niște luni de zile până faci un spectacol; vii, repeți, ai direcții de regie sau construiești singur personajul, se experimentează mult. Carbon trebuia filmat în 60 de zile și noi l-am filmat în 36. Într-o producție normală, se filmează 10-12 cadre pe zi; noi filmam și 30. Lucram pe bandă rulantă. Ne pregătisem bine din pre-producție. Înainte de filmare, am avut multe lecturi la masă, repetiții în locație. Nu am avut timp să lucrez pe personaje cu actorii, eu știam foarte bine totul despre ele, scopul lor în viață, biografia, ce îi mână, cum se mișcă, cum vorbesc. La casting a contat foarte mult ca actorul să fie așa cum e personajul, să găsesc acel portret al moldoveanului anilor ’90. Nu i-am căutat pe cei mai talentați, ci pe cei mai potriviți. Conta mult să fie organici și naturali. Știam exact cum trebuie să fie rolul, repetasem mult, nu am lăsat timp pentru interpretare și improvizație. Chiar nu aveam bani să lucrăm altfel, deși dacă sună a tiranie. Nu aveam loc de nicio greșeală.
Locațiile sunt extrem de bine alese, parcă ai găsit spații unde timpul a stat în loc. Dar cum ați fost primiți de localnici să filmați despre un subiect așa sensibil?
Marin [Cumatrenco] era producător executiv. Găsisem locațiile, dar el a trebuit să ia aprobările, să vorbească cu oamenii. Noi, în perioada comunistă, aveam faimoasa Moldova-Film, cam ce era Buftea aici. Instituția validată de toată societatea. Așa că Marin mergea și spunea că era de la Moldova-Film, deși era doar un copil de 20 de ani. Și toți îi deschideau bucuroși ușile.
Dar dincolo de asta, oamenii chiar au avut o deschidere foarte mare, mai ales cei din mediul rural. Noi chiar suntem un popor primitor. Mai apar unele dubii când te confundă cu televiziunea, fiindcă lumea nu e obișnuită să se filmeze în Moldova. Iar la noi televiziunile sunt toate compromise, nimeni nu vrea să audă de ele. Și ne-a luat timp să le explicăm unora că nu eram de la televiziuni. Până la urmă, n-am plătit nicio locație din tot filmul.
Nici la biserica unde se petrec câteva scene?
Acolo am făcut noi o donație că așa am vrut. Părintele n-a cerut nimic, ne-a lăsat să filmăm până și în altar. Ne-a ajutat și cu scena înmormântării. În scenariu aveam scrisă doar secvența, nu și cuvintele. M-am dus la el, am discutat, i-am explicat că trebuie să fie o slujbă cum se ținea în anii ‘90 și el ne-a ajutat la scenariu.
Dincolo de firul narativ, pe fundal se tot văd știri la televizor, se aud anunțuri radio, se conturează contextul oficial absurd și complet rupt de realitatea oamenilor. E și ăsta un comentariu despre propaganda prin media?
Elementele astea nu erau în scenariu. Le-am pus eu gândindu-mă și la publicul internațional fiindcă folosim întâmplări istorice și aveam nevoie de context. Știu că sunt cele mai simple instrumente, dar nu aveam timp de alte fire de scenariu. Nu sunt imagini de arhivă, ci copii aproape unu la unu, și actorii i-am ales să semene bine cu cei din epocă. La fel ca, de exemplu, discursul de la final al bișnițarului satului. Acel discurs e copiat de la un politician contemporan din Republica Moldova, nu am adăugat decât contextul sărbătorii Independenței. Am făcut asta intenționat pentru că mi se pare că discursul politic din anii ‘90 și cel din 2023 nu sunt cu nimic diferite, doar costumele și coafura diferă.
Filmul joacă bine cartea tensiunii dintre istoria mare, oficială, și istoria mică, a oamenilor. „Războiul de pe Nistru” mai reprezintă o temă în societatea moldovenească?
Acest conflict Transnistria-Moldova e folosit ca instrument de propagandă până în ziua de azi. Dacă vrei sa manipulezi, bagi în discuție conflictul din ’92 și gata, ai împărțit oamenii în două. Când ne documentam în regiune, am vorbit cu cei care trăiau atunci și era mult mai interesant decât ce ne povestiseră istoricii și politicienii. Am vrut să scoatem vocea oamenilor în față, o consider mai valoroasă. Primisem doar date statistice, fără emoție, cine știe cum instrumentalizate. Iar despre oamenii ăștia încă vii nu vorbea nimeni. Noi n-am făcut un demers documentar, ne-am inspirat din istorie, dar am ficționalizat ca să ne apropiem mai tare de perspectiva oamenilor de rând. De fapt, toată ideea de la care am pornit a fost să arăt absurditatea războiului, a unui conflict imaginat de politicieni sau de armată, când vecini sau membri ai familiei îți devin dușmani peste noapte.
Cum au reacționat oamenii la film, ce reacții te-au uimit?
Publicul tânăr crede că Dima e personajul principal, bătrânii cred că Vasea e personajul principal. Ori eu nu i-am gândit așa, pentru mine ei formează un tandem. Am avut noroc că, fără să gândesc strategic, așa am câștigat un public mai mare, de la tineri la mai în vârstă. Conflictul ăsta e un subiect care îi doare sau îi interesează. Mult tineret și-a adus la proiecții părinții, bunicii. Pentru unii foarte tineri, născuți după 2000, e o comedie despre un conflict pe care ei nu-l știu sau nu l-au simțit. Cei de vârsta mea nu prea au râs. Iar cei în vârstă se uită și văd o dramă, nu percep nicio glumă.
Declari mereu că filmul Carbon e o „comedie cu gust amar”. Așa a fost de la început gândită povestea?
Mariana Starciuc [scenarista] spunea mereu că scrie o dramă. Acum nu știu ce mai crede. Eu însă îi tot ziceam că scenariul e o comedie absurdă. Așa suntem noi, poporul moldovean e destul de călit de la câte țepe și-a luat. E un popor care spune „Asta e” când se mai întâmplă ceva, fiindcă tot timpul poate fi mai rău. Și lumea nu mai poate face decât haz de necaz, e unica modalitate de a rezista. La noi se fac foarte multe glume tragice, avem în sânge umorul negru și mi se pare că trebuie arătat și pe marele ecran.
Primul scurtmetraj l-a făcut mai în vâna Noului Cinema Românesc, mai realist, dar apoi mi-am dat seama că nu mă regăseam complet în el. Mi se pare că s-a abuzat prea mult de cadrele plan secvență și de actorii care vorbesc încet în cinemaul românesc. Sunt filme mai vechi în care asta funcționa pentru că oamenii aveau un concept puternic în spate. Apoi parcă s-a preluat doar o rețetă de festival. Acum am impresia că cinematografia românească e în curs de reinventare și mi se pare firesc. Niște tendințe funcționează o vreme, apoi expiră, apar altele. De exemplu, îl ador pe Jude, chiar dacă nu înțeleg absolut nimic din filmele lui, în afară de Aferim.
Am crescut la țară, am văzut cu ochii mei tot ce e în Carbon. Și mi se pare mai onest să rămân în zona pe care o cunosc cu adevărat. Mai mult rezonez cu emoțiile decât cu un anume stil regizoral. E prea devreme să-mi aleg o școală și o direcție artistică. Nu mă grăbesc să confirm sau infirm ceva.
Nu pot să nu constat cât de „corect” mi se pare filmul, aproape cuminte, aproape de școală. Nu pare să facă niciun pas lateral dincolo de eficiența pentru poveste și ton.
E un film simplu, fără pretenții ale limbajului cinematografic. N-am vrut să reinventăm roata. Eu am vrut să spun această poveste, nu mă interesează limbaje noi, nu ăsta era scopul. Nu că n-ar fi un scop nobil, dar suntem într-o etapă prea incipientă, abia știm să punem camera, să facem plan contraplan. Hai să începem de la Abecedar. Să începem să spunem povești clare, cu istorii duse la capăt, fără fire abandonate. Vreau să învăț cum se face plan, cum se face plan contraplan, cum face un actor să joace organic. Nimic mai mult. După ce o să învățăm asta, o să stăm la masă după al patrulea, al cincilea film, și atunci putem să povestim despre viziune regizorală. Între timp să facem lucrurile de bază și apoi să ne aruncăm la marile metafore, marile finaluri deschise.
Cum te aștepți să fie primit filmul de publicul român?
Eu am dat totul să spun povestea asta cum am crezut mai bine. Nu am habar cum va reacționa publicul român la el, vom vedea. În Carbon n-am încercat să facem o simplă comedie la care să se râdă mecanic după fiecare gag. Se găsesc în el tente politice, destule întrebări care să dea de gândit. Dar totuși vrem să înțeleagă orice public povestea, deci nu am mizat nici pe un public cinefil. Iar dacă cineva vede doar comedia, nu pot da vina pe acel om, înseamnă că eu n-am făcut ceva corect și am temă de gândire pentru următorul film.
Carbon e distribuit de Transilvania Film și se poate vedea în toate cinemaurile din țară.
