La finalul lunii mai, m-am întâlnit cu prozatoarea mea preferată din literatura română contemporană. Ioana Bradea are 41 de ani, e măruntă, tunsă foarte scurt și fumează mult. A debutat cu un roman care începe cu „Sunt o doamnă, ce pula mea” și de ani de zile a dispărut de pe radarul oscilant al scenei literare din București. S-a mutat la Bistrița acum 11 ani, dar am prins-o-n capitală la lansarea celui de-al treilea roman al ei, „Înalt este numele tău”, la târgul de carte Bookfest.

Am vrut să aflu cine e Ioana Bradea, cum scrie și de ce, și a fost exact cum mă așteptam. Adică de neprevăzut. Ioana Bradea n-a scris două romane care să semene între ele. Iese rar în spațiul public: un interviu pe ici, pe colo, în publicațiile culturale, când îi mai apare o carte și o semnătură de reporter pe bistriteanul.ro. Controversa, pasiunile și multa cerneală cursă pe tema romanului ei de debut, Băgău (Editura Est, 2004), au rămas într-o altă lume. Nici cartea nu se mai găsește, e o raritate traficată la prețuri de zeci de lei prin anticariate. Pentru Bildungsromanul amoros al unei studente din provincie la Litere în București, care lucrează la linia erotică la începutul anilor 2000, Bradea a fost deopotrivă lăudată drept cea mai curajoasă voce a ego-ficțiunii douămiiste și acuzată de „obscenitate” de Consiliul Local Bistrița.

Ca-n poveștile cu genii pustii care se blochează în gloria pe care le-o aduce prima operă și eșuează cu a doua, despre Ioana Bradea s-a spus că n-o să mai poată să scrie o a doua carte la fel de bună după Băgău. Că e one hit wonder. Și pentru că e genul de profeție care se auto-împlinește, cel de-al doilea roman al ei, Scotch (Polirom, 2010), a fost primit cu recenzii mai degrabă descumpănite. Unde-i curajul în limbaj? De ce-a dat urbanul agitat pe urbanul mic și mort și pe rural? În Scotch, Bradea face o cronică în proză poetică a dezindustrializării unui orășel, cu patronii lui „capitaliști”, crâșmele de cartier și blocurile de nefamiliști. Romanul n-are o structură clară, personajele se topesc la propriu în peisaj și scriitura face din el o lectură densă.

Înalt este numele tău (Humanitas, 2017) păstrează din precedentele două romane textura strâns țesută a limbajului și nonșalanța cu care prozatoarea se aruncă mereu în altă și altă lume. Schimbă dezabuzarea (mic) urbană de azi pe legendele târgului Bistriței din secolul XVI. Refuză să-ți livreze ce aștepți de la un roman istoric, adică interminabile aventuri cavalerești. În loc, în nici o sută de pagini spune patru povești ale unor personaje mărunte, note pe marginea paginilor de documente-izvor, care demonstrează că adevărul istoric „obiectiv”, scris cu bătălii și cuceriri, e o poveste pe care ne place să ne-o spunem. Dar nu e viața.

Am stat de vorbă cu Ioana Bradea la Romexpo, câmpul ăla de bâlci asfaltat din nordul Bucureștiului. Pe fundal, micii și berea se topeau în oamenii din jur, la o terasă cu umbrele. Pentru portofelul vizitatorilor concurau un târg de nunți, unul pentru seniori, târgul de carte și, desigur, nelipsitul târg de brânze, mezeluri și plăcinte făcute 75% din unt și miere. Pentru o întâlnire cu o scriitoare care se uită cu firească și egală curiozitate la tot ce-i omenesc, adică disonant, contradictoriu, strâmb și „de rușine”, a fost decorul perfect.

Noi două am băut foarte cuminte niște apă și am fumat în exces. După ce trage din țigară, Ioana Bradea inspiră la loc fumul abia expirat, ceea ce-i înăsprește îs-urile și mno-urile. E greu de spus care dintre noi se scuză mai mult, își face mai multe griji și ezită mai îndelung în timpul interviului. („S-ar putea să nu par foarte spectaculoasă”, zice Ioana Bradea. „Oricum, sigur nu-s mai spectaculoasă ca romanele mele.”) Între efuziunile mele de fan și pauzele lungi în care prozatoarea își caută cuvintele, mă gândesc că poate ea așa și scrie: cu pauze de 6-7 ani între romane. Cu verificări atente ale fiecărui cuvânt, nu cumva să supraviețuiască pe pagina tipărită ceva ne-gândit și răs-gândit. Și, la un moment dat, îmi dezvăluie: ea și-a imaginat mereu cărțile ca pe niște scrisori către cineva. Destinatarul lui Băgău a fost cineva de care era foarte îndrăgostită. „Aș fi vrut să-i transmit un mesaj cu cartea asta. Și… l-am transmis. Dar în momentul de față, lucrurile stau altfel. De-aia nu știu cum să formulez.”

În momentul de față, Ioana Bradea e căsătorită, are trei copii și locuiește într-un oraș cu 70.000 de locuitori. Dar ceva nu s-a schimbat: de la Băgău la Înalt este numele tău, toate cărțile ei sunt scrisori.

Ideea asta de a înțelege o carte ca pe o scrisoare adresată altcuiva, o persoană anume, care există și la care tu te gândești și încerci să-i scrii în așa fel încât să-l tulburi, să-l răscolești, să-l faci să te țină minte sau să citească cu drag scrisoarea, așa cum se citeau pe vremuri, a fost un fel mai ușor de a trece peste o distanță de ani de zile în care nu obișnuiesc să scriu.

Distanța pe care-am parcurs-o între intâlnire și interviul scris aici e doar de o lună și ceva. Nu-s chiar ani, dar frustrarea că nu pot să stau locului cât să scriu și teama că nu știu să așez cuvintele pe pagină am trecut-o tot cu scrisorile. M-am hotărât s-o povestesc pe Ioana Bradea așa cum aș face-o pentru cineva căruia, în vremea chatului și-a SMS-ului, i-aș scrie, totuși, o scrisoare.

***

Dragă I.,

Habar n-am dacă mai ții minte că am citit Băgău de Ioana Bradea în facultate și m-a spart. Eram, gen: „Uite, tipa asta la 20-și de ani și-a publicat primul roman ever la 29 și e cu sex, care, fucking finally, nu mai sună-n română de ți se sterpezesc dinții și, yay, vorbesc personajele ca-n viață.” Ei, tipa a mai scos o carte, a treia, ne-am văzut să vorbim și, na, cumva mi-am dat seama că îmi place ce scrie pentru că mă recunosc în ea.

E mișto cartea asta a treia, fix pentru că e-n cu totul alt trip: epoca medievală, istorie și mit, om mărunt vs. dumnezeu. Îmi place că și în asta personajele feminine sparg canoanele morale: Margareta, fiica judelui cu care începe romanul, fute bărbați random prin cetate; Maria Simbriger e o țărancă de 17 ani îngropată de vie pentru că a rămas însărcinată cu un nobil. Celelalte două personaje-pilon din carte sunt un jude care sfârșește prost din cauza intrigilor și un arhitect care construiește catedrala din Bistrița, „cetatea uitată de rege și de sfinți”.

Mi se pare tare că Ioana Bradea e o femeie care explorează în scris sexualitatea feminină, cu toate restricțiile puse asupra ei. Așa că, evident, am întrebat-o despre feminism. Mi-a zis că au mai comentat niște prieteni în treacăt despre feminismul „subtil” al romanului. „Nu-s sigură dacă era reproș sau...” – și râde. Îmi povestește că prima scenă din roman pe care a scris-o e cea cu îngroparea de vie a Mariei Simbriger gravidă. Era și ea însărcinată și a perceput tot fenomenul „amplificat”. „Cu tot felul de spaime eram în cap: cum o să nasc? Cât o să fie de complicat?” În cele din urmă, secvența scrisă atunci s-a pierdut când i-au bulit copiii laptopul. În carte apare varianta rescrisă.

Dincolo de maternitate, Ioana Bradea zice că ea n-a tratat niciodată scrisul ca pe o chestiune de genuri. Când se distanțează de feminism, mă dezumflu un pic. „Mă gândesc că mai există scriitoare care merită admirate. Poate nu le descoperim noi sau poate nu ne pică în mână exact cartea care să ne tulbure. Poate e și-o chestiune de moment – să nimerești cartea care se potrivește unei anumite stări.” Dar poate e și-o chestiune de modestie, să refuzi eticheta de feministă, la fel ca pe toate celelalte pe care le arunc spre ea în conversație. Nu se lipește niciuna.

Nici măcar cea de scriitor. Îmi zice că nu și-a imaginat niciodată că ar fi așa ceva. Nici acum nu-și imaginează. „Îs trei cărți care e posibil să fie accidente. Zic. Nu știu. Trei cărți teoretic nu ar face din tine un scriitor”, zice și dup-aia râde ușor, fără voce, semn c-am pus-o un pic în dificultate. „Nu?”, insist eu, și-i preiau râsul ăla mic și jenat. Nu. „Scriitorul adevărat” a fost întodeauna pentru ea „un om care poate să se-așeze la masă, care își face în fiecare zi timp să scrie, ca un exercițiu.” Ea cochetează ani de zile cu subiectul, până să ajungă la momentul de „gata, acum scriu!” De-asta și-a inventat artificiul cu scrisorile, „să m-ajute să mă apropii din nou mai ușor de scris. Să-mi fixez diverse puncte înspre care să arunc cuvintele. Să le fac cumva s-ajungă.”

Romanul ăsta, al treilea, e pentru fratele ei, plecat în Germania. Sunt ascunse-n el niște „inserții și mesaje” pe care doar el poate să le decodeze, ca-n jocurile de copii cu coduri secrete și cerneală invizibilă. „M-am gândit că dacă romanul ar reuși să convingă și pe alții, cu-atât mai bine.” O să zici că-i pesimistă, dar e și pățită cu precedentul roman, Scotch, care parcă nu i-a convins pe prea mulți. Recunoaște că a început să scrie Scotch ca pe un fel de las’ că vedeți voi. „M-au sâcâit mulți după Băgău că nu voi reuși să scriu ceva «la fel de». (...) M-am gândit că, teoretic măcar, resursele creatoare din cineva nu se epuizează. N-am înțeles de unde ideea asta, că nu pot să mai scriu o carte.”

Râdem, de data asta mai cu glas, când vorbim de critică: „Măi, nici nu știu care-ar trebui să fie relația mea cu critica!” Dacă e s-o ia constructiv, e conștientă de faptul că fiecare „impresie despre carte are sensul ei și nu face decât să-mi lumineze un lucru la care eu nu m-am gândit când am scris.” Și zice că-n Înalt este numele tău, fiecare cititor cu care a vorbit a văzut altceva. Mulți s-au plâns că n-are final – romanul se termină cu o frază fără punct, al cărei ultim cuvânt e „și”. Mie asta mi-a plăcut enorm și m-a dus cu gândul la solilocviul lui Molly Bloom din Ulise al lui Joyce, doar că invers. În fine, o să vezi tu când citești :) Nu-ți zic mai multe, ca să nu dau spoilere.

Dar ce voiam să zic e că mi-ar plăcea să scriu ca ea. Și ce voiam să mai zic e că probabil și ție ți-ar plăcea :)

Hugs,

I.

***

Dragă G.,

Când ne-am văzut data trecută ca să-ți zic ce scriitori am mai descoperit, n-am apucat să-ți povestesc că i-am luat un interviu Ioanei Bradea. Știu că știi de ea de la Băgău. Când lucram împreună, se tot zvonea că se face film după roman – mamă, aș fi murit să scriu scenariul. Ce vremuri :) În fine.

Cred că Ioanei Bradea nu-i place deloc să vorbească despre ea. Te refuză discret, cu subînțelesuri și pe tăcute. Dar îi place să vorbească despre scris. Și pot să înțeleg asta – într-un fel, dacă scrisul e cea mai personală formă prin care te înfățișezi lumii, când scrii nu mai ai nevoie să vorbești despre ce și cum ești. E deja totul acolo.

Ioana Bradea zice: „toți ne imaginăm – sau avem, poate, certitudinea – că în alte timpuri istorice ne-am fi descurcat mai bine. Cum ar fi fost să trăim în epoca elisabetană sau pe vremea dacilor și a romanilor?” Și-a dorit opt ani de zile să scrie un roman istoric, dar, paradoxal, n-a simțit nevoia să scrie. Nevoia a venit când a descoperit că și timpul e de fapt un paradox. La una dintre primele lor întâlniri, soțul ei a îndoit o foaie de hârtie și a făcut cele două capete să se suprapună. I-a explicat un fel de teorie cuantică a timpului, pe înțelesul filologilor. „Nu știu foarte exact datele, că-s termeni din ăia fizici”, râde Ioana Bradea, dar adaugă serios, ezitant, că a văzut timpul ca o spirală în Înalt este numele tău: a vrut să facă trecutul și prezentul să se întâmple concomitent. „Mie aici mi s-a părut că s-ar ascunde provocarea. Să faci cumva ca vremurile de demult, demult apuse să fie respirabile acum. Sau invers: acum să-ți închipui cum percepeau oamenii atunci, pe vremuri, întunericul. Nu știu dacă am reușit să fac asta.”

Până să reușească să scrie, a citit mult. S-a dus ani de zile la Arhivele poliției din Bistrița, unde se intră doar cu permis special, ca să înțeleagă cum trăia secolul al XVI-lea. După ce a înțeles că va trebui să curbeze timpul, a dat deoparte tot ce acumulase la Arhive și a păstrat doar câteva detalii, de presărat prin carte: câte o rețetă istoric corectă, prețuri foarte exacte pentru mărfurile din târg, texturi de materiale vechi, pe care parcă le-ar fi purtat în timp ce scria. Numai că viața nu-i în detaliile astea, ci în mecanismele de gândire și percepție de-atunci, zice Ioana Bradea, iar astea naiba știe cum funcționau. Limbajul, la fel. Cât timp a scris, a ascultat Travka, Kumm și Grimus ca să se distanțeze de ce trăiește, să intre într-o „vrajă a scrierii”, dar și ca să poată aduce limbajul în zilele noastre. Iar romanul final a ieșit „un soi de traducere secvențială”, la timpul prezent, a unui manuscris găsit neașteptat la Arhive.

E tare că romanul ăsta s-a născut din accidente și întâmplări improbabile. În 2008, a luat foc Biserica Evanghelică din Bistrița, un fel de suflet al orașului. (Recordul bisericii e că este singura construcție medievală cu lift din România.) Incendiul a umplut presa cu imagini „virale”, dar Ioana Bradea nu pe alea le-a reținut. A rămas cu ea imaginea bistrițenilor ieșiți în stradă mai ceva ca la Revoluție. Jumătate dintre ei plângeau, după ce ignoraseră clădirea atâția ani. Așa că Ioana Bradea și-a dat seama că, de fapt, când vorbim despre clădiri și orașe, vorbim despre oameni. Sau, cum scrie-n Înalt este numele tău: „Suntem orașul în care trăim”.

Ea a pornit de la ideea că va scrie despre Biserica Evanghelică și a găsit despre ea la Arhive o carte de istorie în germană – numai că ea nu știe germană. Însă lângă carte mai era ceva. Un caiet dictando de 100 de file. Pe prima pagină, scris cu stiloul: Fapte memorabile din ținutul Nösen (numele vechi al Bistriței), traduse de Gelu Pavel, contabil în pensie. Din foile alea pătate, scrise de mână, de necitit pe alocuri, au răsărit firimituri de carte. Fraza cu care începe, scrisă apăsat, în dreptul anului 1567: „Într-o noapte, intră în casa Judelui un ungur cu un singur ochi și îl tăie cu sabia și îi spintecă un picior.” Două rânduri despre femeia îngropată de vie. Câteva treceri prin cadru ale scribului Baumgarten, care alunecă nevăzut și prin roman, îi țese ițele.

Și Ioana Bradea țese niște ițe în scris, despre ce-se-ntâmplă cultural în Bistrița. („Câteodată se-ntâmplă, câteodată nu se-ntâmplă.”) Se-ntâmplă ca cinematograful din oraș să fi fost recent renovat și redeschis. Se-ntâmplă să nu existe niciun teatru, dar se mai întâmplă și niște festivaluri: unul important, de poezie, și unul medival, pe care locuitorii nu-l prea consumă - dar care hrănește preocuparea autorităților de a recupera cu orice preț moștenirea săsească din zonă. Se mai întâmplă des ca bistrițenii să dea o fugă până la Cluj sau București să vadă un spectacol. Și se-ntâmplă și să ajungă pe-acolo personaje interesante, precum pianistul Eduard Kunz, sau, din cu totul alt registru, liderul MISA, Gregorian Bivolaru, închis la penitenciarul din oraș.  

Deși Ioana Bradea semnează unul dintre rarele interviuri recente cu Bivolaru, zice că n-a fost mare lucru. Zice că nici nu se consideră jurnalist. Și-n general pare să aibă oroare de oamenii care „se consideră”. Îmi povestește, de exemplu, de „simptomele provinciale” ale orașului, pe care le-a văzut întruchipate în cei circa 60 de scriitori locali care se preumblă pe la simpozioane, întâlniri și călătorii peste hotare. Inițial, când s-a mutat înapoi în oraș, i-a venit să-i taxeze pe toate părțile. „Dup-aia m-am calmat. Pentru că m-am gândit că fiecare are dreptul despre sine să-și închipuie cum vrea. (...) Una din lecțiile interesante care mi s-au oferit acolo e că totdeauna cineva se consideră buricul târgului. [Râde.] Întotdeauna cineva consideră că e foarte tare, foarte grozav. În realitate, probabil că centrul de greutate se află-n altă parte.”

La București?, o întreb. Poate asta e, de fapt, faza cu Ioana Bradea. Poate e scriitorul care a lăsat în urmă agitația orașului mare ca să poată scrie în liniște. Ce-i drept, zice că Bucureștiul i se pare de nerecunoscut, astăzi probabil s-ar rătăci în el. Când locuia aici, era tot timpul agitată și simțea că trebuie mereu să se grăbească. „Nu te poți liniști când e lume multă. Fiecare vorbește pe limba lui”, îmi zice. Deși și la Bistrița are parte de destulă alergătură, într-un fel acolo parcă „liniștea respiră altfel în străzi”. Dar, deși a visat să aibă spațiu și timp să nu se ocupe de nimic altceva, să nu trebuiască să câștige bani și să muncească, și-a pus problema dacă nu cumva s-ar lovi „de alte limite sau de alte opreliști” în momentul în care ar avea toată libertatea, spațiu sau bani. „Mi se pare că e vorba mai degrabă de cum își gestionează fiecare talentul sau nevoia de a scrie”, îmi spune despre relația ei cu orașul.

Dar când îmi vorbește despre „un tumult pe care simți că nu-l stăpânești sau care imprimă din neliniștea lui calmului care-ar trebui să existe înăuntrul nostru”, nu cred că Ioana Bradea îmi mai vorbește despre orașe. Cred că-mi spune în sfârșit ceva despre ea. „Sensul ar trebui să te îndrepte spre un soi de armonie, în care vânzoleala niciodată nu te poate atinge.” Și dacă ficțiunea e efortul prin care dai sens vânzolelii, atunci, într-adevăr, Bistrița sau București e totuna. „Suntem orașul în care trăim”, spune naratorul din Înalt este numele tău, dar nu pentru că suntem Bistrița, București sau Berlin, ci pentru că aglomerări urbane mai mici sau mai mari avem cu toții pe dinăuntru.

Dacă ne lasă Bucureștiul să ne facem timp pentru asta, îți mai povestesc când ne vedem. Și dacă știi tu vreun loc nou și mișto prin oraș. De ale mele m-am plictisit.

I.

***

Dragă A.,

Asta e, cumva, despre scriitoarea aia cu care ți-am tot făcut capul calendar zilele astea – dar n-o să te pun s-o citești, că știu că nu halești proză contemporană românească. Și, oricum, nici c-ar putea să existe ceva mai îndepărtat de SF-urile tale care durează cu săptămânile decât această cărticică despre un târg din Transilvania medievală.

Altceva voiam să-ți zic, despre talent. Că tot vorbim despre asta și nici nu știu cum am ajuns aici – mă rog, a-nceput totul când ai aflat tu că ideea de creativitate așa cum o știm azi există abia din 1926. Și-apoi ne-am dus pe fir: geniul, talentul, toate astea sunt povești pe care și le spun oamenii ca să-și inventeze și vise și scuze. Tu crezi că orice om care are resursele necesare și motivația intrinsecă poate să fie „talentat”, „creativ”, chiar și „geniu”, cu destul exercițiu. Și eu cred la fel. Dar mai cred că ne agităm atât să redefinim talentul pentru că pe amândoi ne-au crescut în ideea că nu-i bine să-ți dai prea multă importanță. Ce e bine e să muncești și să fii modest. Și pentru că amândoi am ajuns să muncim chestii „creative”, cred că am căutat să gestionăm tensiunea asta interioară, între ce facem și cum ni s-a spus că trebuie să fim. Am căutat să convingem că oricine poate să fie „creativ”. „Talentat”.

În fine, scriitoarea. Ioana Bradea. Și ea pare să creadă în modestie. Doar că ea crede si-n talent, folosește des cuvântul, așa că am întrebat-o ce înseamnă. „Ar putea să fie darul pe care simți că l-ai primit, să zicem, de la Dumnezeu – sau de la cine-o fi deasupra noastră, că poate nu-i neapărat dumnezeu, poate-i altcineva – și în care te simți cel mai confortabil. De-aia ezitam dacă să mă consider sau nu scriitor, pentru că mi se părea că aș fi putut să fac multe alte lucruri și tot am făcut în 40 de ani de viață.” Așa-i. A studiat vioara, apoi limbi străine, a muncit într-o piață din București, prin fabrici și uzine, a fost translator, a lucrat la radio, a avut o cafenea. A trăit multă viață. A rămas la scris pentru că aici se simte cel mai bine.

Nu-i vine ușor să explice ce face. „Talentul de a scrie frumos sau răscolitor mi se pare oricum ceva ce justifici foarte greu. Dac-ar fi cineva să te ia la bani mărunți, nu știu dac-ai putea să explici fiecare înlănțuire de frază.” Dar acolo, în alegerile pe care le faci când pui cuvinte cap la cap, e ceea ce tu și cu mine numim „muncă” sau „exercițiu”, în loc de talent. Ea îi spune luciditate. „Eu am senzația că sunt înzestrată cu un simț al ridicolului maxim. Scriu tot felul de chestii care mi se par ridicole și atunci tot timpul renunț la ele. În ultima vreme nici nu am mai scris decât pe calculator. Acolo ai șansa să ștergi tot timpul, să faci lucrurile să dispară mult mai ușor.”

Ca să ai talent, zice Ioana Bradea, „ar trebui să fii lucid, probabil. Să citești în așa fel încât să nu repeți experimente trecute. Și să fii foarte critic.” Scriitoarea care nu se consideră scriitoare, care pune pauze lungi între romane și cuvinte, care scrie mereu altfel și despre altceva, dar, după mine, mereu frumos sau răscolitor, zice ce zici și tu. Ce zic și eu. Talentul e insistență.

Dar pentru noi, ăștia care nu facem lucrurile să pară ușoare, care ne mulțumim greu chiar și-n locurile în care ne simțim confortabil, nici n-avea cum să fie altfel.

I.