Ce vezi în imaginea din stânga? Un om care și-a ratat viața. Pe cineva care doarme în stradă. O persoană fără adăpost. Du gândul până la capăt: e un leneș, un asistat, unul care trăiește pe banii tăi și-ai celorlalți contribuabili cinstiți, nu? Un om murdar, care probabil miroase urât. O fi vreun drogat sau alcoolic. Poate-i un hoț, unul care n-ar ezita să-ți ia din casă și să-ți dea în cap. Uită-te și-n dreapta. Acolo vezi pe cineva „ca tine”. Un om cu o meserie, care și-a găsit calea și a urmat-o. Un om care și-a împlinit visul.
Sunt unul și-același.
Seria de fotografii The Prince and the Pauper înfățișează persoane fără adăpost din San Francisco: în stânga așa cum sunt în viața de zi cu zi, în dreapta, așa cum visau să fie. E realizată de fotograful român Horia Manolache (30), masterand la The Academy of Art University din San Francisco. Horia a locuit acolo din 2013 până în primăvară, împreună cu soția lui și cei doi copii. De curând, s-au mutat înapoi în România, însă cariera lui Horia a început să decoleze în SUA, așa că acum pendulează între două continente.
Eu l-am prins în București, la o cafea pe final de vară în centru. Într-o sâmbătă leneșă îmi apăruse în feed anunțul pentru campania lui de crowdfunding de pe Indiegogo. Horia speră să finanțeze publicarea unui album dedicat seriei acesteia, care să includă poveștile celor fotografiați, așa cum le-a înregistrat, spuse de ei, plus povestea proiectului, așa cum a trăit-o el. (Poți dona pentru campanie până pe 20 septembrie). M-am uitat la fotografii și n-a durat mult să mă convingă expresivitatea de portrete noir, care are ceva de Rembrandt. M-am întrebat, însă, cum de-a ajuns un român să fotografieze americani fără adăpost.
Horia a făcut aici doi ani de geodezie, apoi regie de film la Hyperion. A ajuns în 2013 la master în San Francisco, și-a adus familia în Statele Unite și i s-a născut un al doilea copil acolo. A plecat fără să fie cunoscut ca fotograf aici – spune că n-a reușit să găsească în lumea fotografiei românești o structură de care să se agațe. În SUA, necunoscut de nimeni și detașat de tot, „te duci ca un nou-născut și începi să crești.”
Asta a și făcut Horia, cu seria The Chairs. Proiectul a început ca o temă de curs, la care fusese trimis să documenteze un atelier de tapițerie și să facă un portret proprietarului. „Portretul era îngrozitor, dar s-a născut o idee, după ce am văzut un scaun alb cu un braț rupt. Cum ar fi dacă scaunul ăsta ar fi o femeie? Ce vârstă ar avea?” Din întrebările astea a apărut o serie care aduce la viață obiecte, le atribuie trăsături de caracter și vorbește, în egală măsură, și despre nevoia umană de a proiecta asupra propriei persoane ceea ce inspiră obiectele. Eleganță, sobrietate sau spirit ludic, în funcție de cum vrem să părem. L-a inspirat proiectul, pentru că i-a amintit de fișele de personaj la care lucra pe vremea când studia regie de film. La scurt timp după, a început să apară și afirmarea.
În 2014, Horia a câștigat primul loc în categoria Propunere de carte la Prix de la Photographie Paris, primul loc la categoria Editorial/Personalități la International Photography Award (2015) și primul loc la Longford Expressions Exhibition (2015). Ulterior, a ajuns să fie expus la numeroase galerii de artă din SUA, Franța și Germania; poate cea mai importantă expoziție în care a fost inclus e cea despre San Francisco, de la DeYoung Museum. Acolo, fotografiile sale de pe Haight Street au fost expuse alături de cele ale clasicilor Ansel Adams, Eadweard Muybridge și Dorothea Lange. Iar în 2016, succesul lui a început să aibă ecouri și în țară: Forbes România l-a inclus pe lista anuală de 30 sub 30, supranumindu-l „noul chip al fotografiei”.
Forbes, noțiunea de succes și numele Dorotheei Lange apar și-n povestea proiectului The Prince and the Pauper (da, Prinț și cerșetor, exact ca la Mark Twain). Înainte să ajungă în SUA, Horia lucrase de câteva ori pentru ediția românească a revistei financiare – fotografia oameni „de succes”, așa că a ajuns să se-ntrebe ce-i aia. Apoi a plecat în State, la visul american - ce succes! Numai că, datorită unui proiect care l-a purtat timp de o lună pe celebrul Haight Street din San Francisco-ul liberal, a fost uimit să descopere cât de multe persoane fără adăpost trăiesc în oraș. Estimările oficiale spun că numărul total de adulți și copii care locuiau fără adăpost în San Francisco în 2013 era de 7.350. Un sondaj pe aceeași temă, desfășurat pe 10 ani, a constatat o creștere de 7% a populației care locuiește pe stradă. În 2013, San Francisco număra circa 813.000 de locuitori. Prin comparație, în 2009 Bucureștiul avea, conform Samusocial, circa 5.000 de adulți ai străzii, la o populație de peste 1.944.000. În luna petrecută pe Haight Steet, Horia a ajuns să-i cunoască pe câțiva dintre cei care locuiau în stradă. A înțeles că unii au ajuns acolo pentru că au mers pe drumul prescris de societate, în timp ce alții și-au croit propria cale – dar, s-a întrebat Horia, unde ar fi putut ei să ajungă, dacă nu le-ar fi mers rău?
Și-a amintit de portretele strâns încadrate ale lui Edward Weston, care te fac să descoperi că nu totul e ceea ce pare la prima vedere. A redescoperit picturile lui Rembrandt, în care fundalul e doar întuneric și lumină, pentru ca portretul să-ți poată vorbi doar cu ochii și expresia feței. Și-a amintit de celebra Migrant Mother, de Dorothea Lange. A înțeles că atunci când vezi ceva la o scară mai mare decât cea reală, la o distanță nenatural de mică, ești mai predispus să chestionezi ce vezi. Peste toate căutările lui estetice, s-a așezat seria din 1985 a lui Jim Goldberg, Rich and Poor, în care personajele fotografiate își și spun poveștile în propriile cuvinte. A dorit să ajungă la un astfel de adevăr, care să nu fie doar adevărul lui de fotograf, mediat prin lentila obiectivului. A conchis că va publica poveștile celor fotografiați și va edita singur albumul seriei The Prince and the Pauper, ca să-și poată realiza proiectul exact așa cum îl vrea. De altfel, nici Goldberg nu fusese mulțumit de Rich and Poor, până când nu-l reeditase singur, de curând.
Până să apuc să sondez dincolo de influențe, luăm o scurtă pauză de la discuție, Horia îmi cere o țigară. Se lăsase, dar s-a reapucat: în San Francisco, unde toată lumea fumează iarbă, e greu să te lași. A cumpărat și de la unii dintre oamenii din proiect, pentru că folosirea marijuanei în scop medical e legală acum în State. Legală, dar nu neapărat acceptată de societate. Îmi povestește despre Mike, care, pe vremea când consumul nu fusese aprobat prin lege, a fugit de-acasă după ce fusese depistat cu THC în sânge. În urma depistării, fusese obligat să se supună periodic unor controale. În cele din urmă a ales să lase totul și să fugă, mai degrabă decât să se lase.
Fumăm, iar eu remarc că nu-s puține persoane fără adăpost nici în București. Horia admite că așa e, însă spune că nici nu s-a gândit să facă proiectul ăsta aici. De ce? Pentru că, pentru el, miza seriei a fost să răstoarne stereotipurile societății americane, forțând-o să se privească în oglindă. Își amintește de o serie de fotografii dintr-o publicație importantă din SUA, care ilustra conceptul de familie în diverse colțuri de lume. În SUA era un cuplu gay proaspăt căsătorit, toată lumea fericită. În vest totul era ok. Însă în estul care includea și România registrul era cu totul altul. În România, familia era reprezentată printr-un grup tineri care se drogau într-un canal. Și-a amintit tot atunci și de celebrul reportaj realizat de ABC în anii ’90, care înfățișa condițiile inacceptabile în care locuiau copiii instituționalizați din România. După părerea lui Horia, reportajul a justificat un val imens de adopții, circa 16.000 de copii care-au ajuns să locuiască în Statele Unite și în Canada. Consideră că imaginea României în Statele Unite reflectă în continuare stereotipul unor condiții inumane de locuire. Nu neagă realitatea lor, însă din postura de artist vizual care lucra în America, i s-a părut nedreaptă diferența de reflectare dintre cele două țări.
Americanilor, în general, nu le place să vorbească despre problema persoanelor fără adăpost – „mai ales eu, român, să vorbesc despre asta. Chiar dacă n-o fac într-un mod în care să-i jignesc.” A întâmpinat reticențe în a-și expune proiectul despre persoanele fără adăpost chiar și din partea galeriilor. Una dintre ele, finanțată de stat, expunea exclusiv fotografi americani, cum să vină, el, român, acolo? Și mai ales cu tema asta. Americanii „nu vor să se asocieze cu asta. America e o țară de succes. Cum judeci [succesul]? După înfățișare, sau cum?” De la ideea asta, a visului american care e, de fapt, o fațadă, s-a gândit că vrea să relativizeze succesul în imagini. Inițial a vrut să fotografieze oameni „de succes” în ipostaze „de eșec”, așa că s-a dus la directorul școlii unde e masterand și i-a propus ideea. A fost refuzat. În repetate rânduri. Niciun om „cu realizări” n-a vrut, poate din superstiție, să-și forțeze norocul. „Da, bine, glumim, ne jucăm, dar cum să apar eu ca un homeless? (...) În San Francisco am dat de oamenii ăștia un pic ipocriți. E o societate ipocrită – nu toți, dar pătura asta mai înaltă. Și de-aia am vrut să le-o arunc în față. Să îi arăt pe oamenii străzii de succes, nu pe ei.”
Școala la care studiază nu i-a permis să aducă persoanele fără adăpost în studiourile sale foto. Horia vedea că proiectul se complică, dar nu era dispus să-l abandoneze. S-a dus să întrebe pe la hoteluri și, spre surpriza lui, primul la care a încercat l-a și primit. Era, ce-i drept, un hotel „mai special”, al unor foști lucrători la NASA, organizați pe model cooperativ. „Oameni mai deschiși la minte”, zice el. A urmat negocierea încrederii cu persoanele fără adăpost, a disponibilității lor de a fi fotografiați. Pentru proiect, Horia și-a amenajat studioul în hotelul al cărui sprijin îl obținuse. A închiriat și cumpărat costume de pe eBay și Amazon, iar soția lui, însărcinată atunci, s-a oferit să-l ajute cu tunsul, coafatul și machiajul personajelor. Însă a constatat rapid că, deși stabileau ședințele foto cu săptămâni înainte, persoanele fără adăpost nu apăreau la hotel. L-a rugat pe unul dintre ei să-l ajute – au mers împreună în parcuri și pe stradă și i-au încurajat pe cei de acolo să vină, totuși, să fie fotografiați.
Cu timpul, Horia a început să-și găsească și singur subiecți, nu doar din zona Haight Street, ci din toate locurile predilecte pentru locuirea în stradă: de sub poduri, de la periferii. Cum de-au avut oamenii străzii încredere în el?, îl întreb. „N-aveau ce pierde, n-aveau ce ascunde.” Mulți dintre ei s-au bucurat că au apucat să facă un duș, să se bărbierească, să se tundă. Îmi povestește despre Honey, pe care a ajutat-o să-și repare mașina în care locuia, ca să nu ajungă să doarmă sub cerul liber. În lift la hotel, Honey i-a spus că nu mai fusese demult cu liftul. Oamenii se feresc de ea. Când intră într-un restaurant ca să folosească toaleta, femeile își feresc copiii, de frică.
Din păcate, mașina lui Honey s-a stricat și femeia a ajuns la un adăpost. Nu i-a fost bine acolo și a fugit, așa că a ajuns să locuiască în parc. S-a îmbolnăvit, a luat-o salvarea. Horia nu știe unde e Honey azi. O parte dintre cei pe care i-a fotografiat încă locuiesc în stradă, e greu să ții legătura cu ei. Se bucură, totuși, că unii dintre ei și-au găsit adăpost și serviciu, cu ajutorul unor organizații. „Fără ajutor nu cred că poate nimeni, oricât s-ar bate cu pumnul în piept.” Poate cea mai dificilă situație e cea a alcoolicilor, dar Horia păstrează și pentru ei niște speranță, că vor reuși să găsească sprijin. Îl amintește pe Shad. „Nu știu dacă mai are el puterea să spere. Cred că trebuie să vină cineva să-i dea speranța.”
De la oamenii pe care i-a fotografiat a rămas cu multe povești. Și cu un gând, care încă îl sperie: cum, odată rămas fără act de identitate și fără un ban în buzunar, poți să ajungi să cazi, parcă, în gol. „Mă puneam în pielea lor și mă gândeam că, dacă ajungi acolo, nu prea ai cui să ceri ajutorul. E ca un dead end, așa. Cum te mai întorci? Ce cale mai ai? Și, hai, că eu sau tu avem familii. Dar dacă n-ai chestia asta, ce faci?”
Și-a plătit subiecții. Îl întreb dacă nu i se pare neetic. Îmi răspunde că dacă ar fi lucrat cu modele profesioniste, ar fi procedat la fel. „Nu iau oamenii străzii pentru că ei nu cer nimic. Îi iau pentru că ăsta e proiectul.” Spune că, dacă nu i-ar fi plătit, i s-ar fi părut lui că profită de ei. „Am vrut s-o facă ca pe un job” – însă nu și-a văzut niciodată proiectul ca pe unul documentar. Cu Mike a încercat să facă un alt proiect, de data aceasta documentar. Au plecat împreună cu mașina prin California, însă, cu timpul, Horia a ajuns să plătească motorina, să cumpere de mâncare – și și-a dat seama că relația care se stabilise între ei îi împiedica accesul la realitatea documentabilă a lui Mike.
Discuțiile despre etică l-au descurajat să facă public proiectul, pe care l-a terminat încă din 2015. Au existat voci care l-au acuzat că profită de persoanele fără adăpost. Dar când a terminat seria, a expus fotografiile la hotel și i-a invitat și pe cei pe care-i fotografiase. Își amintește că „au fost fericiți că s-au văzut acolo – și-n felul ăsta – și că le-am spus și povestea. Tammy a început să plângă. De mândrie. Și asta am vrut. Am vrut să-i arăt mândri. Că e stereotipul ăsta: toată lumea fotografiază cerșetori, oameni ai străzii pe jos, murdari. Și-am zis hai să arăt că se poate și altfel. Că totul e legat de conjunctura lor.”
Tammy a fost răpită la 16 ani, îmi povestește Horia. Apoi a fost obligată de bunica ei să se căsătorească cu un bărbat pe care nu-l voia. A aflat despre soțul ei că-i abuza sexual copiii și a vrut să plece. Părinții ei muriseră, dar banii pe care i-i lăsase mama ei într-un cont au fost luați de aceeași bunică. Tot bunica a luat și copiii. „I-a fost greu s-o ia de la capăt”, îmi spune Horia. Când îl întreb despre cauzele inechității etnice din State, Horia îmi răspunde fără ezitare și fără echivoc: e provocată de lipsa de acces la educație a afro-americanilor. Deși au fost eliberați din sclavie, nu au pornit, de fapt, de la zero. Educația e scumpă în America. „Succesul acolo mi se pare că nu e pentru toată lumea. Cred că ar fi nevoie de un trai decent pentru toată lumea – chiar și pentru oamenii străzii. Dacă ajungi acolo să ai cum să ieși de-acolo. Sau măcar să ai cum să faci un duș, dacă-ți găsești un job. Sau să poți să-ți cauți un job.”
N-are dubii în privința necesității unui sistem social mai puternic în SUA, însă ezită să-mi mai povestească despre persoanele pe care le-a fotografiat. Pe de-o parte, se străduiește să-i protejeze pe cei în situații foarte vulnerabile. În urma publicării fotografiilor, a fost contactat de o persoană care a vrut să-l ajute pe Bill. Acesta, însă, se ascunde de lege, pentru că a fugit fără să achite costurile exorbitante ale unui tratament medical. Horia s-a temut să dezvăluie unde se află astăzi Bill, de teamă ca presupusul milostiv să fie vreun polițist. Iar apoi, explică tot fotograful, pentru el e foarte important să nu trădeze adevărul celor cu care a lucrat. Ar prefera să lase proiectul să vorbească de la sine. „Aș vrea să tragă lumea o concluzie după ce citește poveștile lor. Poate nu e doar din cauza lor. Poate e și din cauza societății.”
„Nu vreau să-mi asum eu mare lucru din proiectul ăsta. Am mai văzut fotografi care fotografiau oameni bolnavi de cancer – și la deschidere erau, așa, mândri de ei. Eu nu vreau să-mi asum, mă feresc să-mi asum eu mari merite pentru chestia asta.” Însă recunoaște că a vrut să devoaleze un pic mitul visului american. „Am vrut să fac, așa, un act de justiție. Ți-am zis, nu vreau să transform asta în ceva despre mine, dar din asta a venit. Din percepția mea asupra societății lor, în care, na, homeleșii sunt homeleși. Ei, și-atunci am vrut să fie invidioși pe ei.” N-ar vrea să-și asume prea multe merite sau se transforme în avocatul persoanelor fără adăpost pentru că iI s-ar părea „un pic ipocrit. (...) N-am făcut proiectul ăsta crezând că o să ajungă departe și o să vorbească lumea de el. Și de-aia prefer în carte mai mult să-și spună ei povestea. (...) Percepția e că ei sunt leneși, că totul e ca un joc, în care ei au pierdut și alții au câștigat. Și zici, a, lasă, că ei au pierdut, asta e. Dar nu știu dacă totul trebuie să fie ca un joc – cu câștigători și cu loseri.”
Toate fotografiile și textele care le acompaniază aparțin autorului.
Traducerea textelor: Ioana Pelehatăi.
Poți dona aici pentru campania lui Horia Manolache, până pe 20 septembrie.
