Atunci când nimerești în cărțile lui, George Saunders te ia cu el și nu-ți mai dă drumul până la capăt. Mai întâi ai parte de senzații înrudite cu amețeala și confuzia: ceva esențial îți scapă și parcă legile limbajului sunt cu totul altele. Apoi, te deprinzi cu noua lume, care se dezvăluie în egală măsură stranie și nespus de familiară, iar în foarte scurt timp, ești prins cu totul. Reușește mereu să te lase cu impresia că ți-a transmis un lucru esențial în texte concentrate, de doar câteva pagini. Asta înseamnă că i-a reușit misiunea lui Saunders, pentru care literatura e un fel de „cutie neagră”: „Intri cu o stare, și ieși cu alta. (...) Ceva de netăgăduit și semnificativ se întâmplă cu cititorul între momentul intrării și cel al ieșirii, iar asta e important. (...) Cutia neagră e menită să ne schimbe,” scria el într-un eseu despre Kurt Vonnegut, cu care mulți spun că seamănă, mai ales prin sarcasm și concizie. 

La 62 de ani, Saunders a primit mai toate premiile importante pe care le poate lua un scriitor de limbă engleză în zilele noastre (mai puțin Nobelul), de la Booker Prize, la MacArthur Fellowship, o bursă consistentă de jumătate de milion de dolari acordată unor creatori considerați geniali. Cu toate astea, a început să scrie abia spre 30 de ani. Aproape 10 ani a lucrat ca inginer geolog prin New York și prin junglele Sumatrei, unde făcea studii seismice pentru o companie de prospecțiuni petroliere. Apoi, o proză scurtă i-a adus un loc la masterul de scriere creativă de la Syracuse University, unde Saunders e azi profesor superstar. Înainte ca scrisul să devină munca lui cu normă întreagă, spune că a apucat să tragă cu ochiul la o posibilă viață în mașinăria capitalistă, înțepenit peste program la un birou mititel. 

De altfel, o bună parte din experiența lui prin corporații se întrezărește în prozele lui cu aer SF, în care critică subtil societatea hiperconsumului și a spectacolului. În „Însemnări despre fetele Semplica”, de pildă, o povestire iconică din volumul Zece decembrie (tradus la noi de Radu Șorop pentru Black Button Books), tinere din Moldova, Laos, Somalia și alte țări sărace vin să decoreze curțile cu gazon pedant ale americanilor, iar în „Evadare din Cap-de-Păianjen”, din același volum, pacienții unui centru experimental sunt cobai pentru cele mai noi medicamente, de la Deprelex la Darkenfloxx. În Pastoralia, un alt volum de proză scurtă tradus de curând la Humanitas Fiction de Radu Paraschivescu, un bărbat și o femeie lucrează pe post oameni ai peșterii într-un uriaș parc de distracții, sub supravegherea atentă a patronilor pentru care contează doar satisfacția vizitatorilor. Chiar și-n singura carte pentru copii pe care-a publicat-o, Fox 8, vulpoiul visător își află amenințarea la mall-ul prea-omenesc. 

Și când se îndepărtează de ficțiunea distopică și se întoarce, de pildă, la subiecte istorice, așa cum face în primul (și singurul) lui roman, Lincoln între vieți (tradus la Humanitas Fiction tot de Radu Paraschivescu), Saunders păstrează cultul pentru stranietate, umor și perspective marginale. Acțiunea cărții ăsteia despre America secolului 19 se întâmplă într-o singură noapte, când fiul de 11 ani al președintelui Lincoln, ucis de febră tifoidă, este înmormântat în cimitir. Dintre morminte, se deschide un purgatoriu împrumutat din tradiția tibetană (Saunders e buddhist), populat cu spirite încă pline de viață și bârfe, gata să spună o poveste pe multe voci despre moarte, pierdere, istorie și toate câte încap între ele.

Despre Saunders s-a spus deja de foarte multe ori, în fel și chip, că e unul dintre cei mai originali scriitori ai tuturor timpurilor, că e „supererou”, „geniu” și autor de capodopere. Cel mai indicat ar fi să-l descoperiți însă pe cont propriu, dacă n-ați făcut-o încă, fiindcă nimic din etichetele astea nu-i poate prinde spiritul cărților. Între cursuri pe zoom și turul virtual de promovare a celei mai noi cărți ale sale, în care adună câteva dintre lecțiile importante de literatură pe care le-a predat de-a lungul timpului, am stat de vorbă cu George Saunders despre scrisul ca unealtă în viața de zi cu zi, despre îmbuibarea cu informație și cum să facem exerciții de bunătate într-o lume a polarizării.  

Am citit un articol al cărui titlu era „2020 este o mare povestire de George Saunders” și un altul în care erați numit „scriitorul vremurilor noastre”. Mă gândesc că, pentru un scriitor care creează lumi în tonuri distopice, etichetele astea pot aduce o senzație stranie. Cum vă face să vă simțiți faptul că textele dvs. sunt percepute ca o oglindă a realității?

Cred că o parte din treaba scriitorului e să încerce să țină ochii deschiși și să absoarbă cât de mult poate din cultura care îl / o înconjoară, lucru care i-ar putea sugera direcția în care se îndreaptă lucrurile. Dar nu cred că ficțiunea poate prezice, ci mai degrabă ne poate arăta ceea ce este prezent în fiecare moment - anumite tendințe omenești, care sunt eterne. În felul ăsta, putem zări primele indicii ale unui lucru nou și apoi, cu subconștientul pe deplin angrenat, acel lucru ia forma unei povestiri. 

Experiența pandemiei ne-a făcut, cu siguranță, mai reflexivi și mai conștienți de mecanismele vieților noastre personale și sociale. Dintre toate observațiile pe care vi le-a prilejuit pandemia, pe care ați transforma-o într-un text de ficțiune?

Probabil n-aș scrie o povestire despre pandemie, așa, literal, fiindcă nu așa am tendința să lucrez. Dar am observat cât de mult seamănă pandemia cu a fi alături de cineva de-a lungul unei boli îndelungate și mortale. „Vai, viața poate să fie așa de nemiloasă,” ne dăm seama dintr-o dată. „De ce n-am băgat asta de seamă până acum? Și ce-ar trebui să fac în legătură cu asta, atunci când se va relua viața adevărată?” Cred că pandemia a făcut lucrurile mai urgente, iar faptul de a fi în viață e acum mai plin de tensiune și de condiționări - lucru pe care, desigur, și arta ar trebui să-l facă pentru noi: să ne grăbească drumul spre ceea ce este esențial. 

Am putea spune că mulți oameni sunt astăzi un fel de scriitori: își documentează viețile de zi cu zi în rețelele sociale, folosind text și imagine. Credeți că această cronică uriașă, colectivă, ar putea fi considerată la un moment dat o formă de literatură? Ce-ar spune ea despre autorii ei?

Cu siguranță va reprezenta o cronică valoroasă, în același fel în care însemnările de jurnal și corespondența personală au fost pentru epoca celui de-Al Doilea Război Mondial, să spunem. Dar pentru mine, ca ceva să fie „literatură”, are nevoie să fie modelat, iar adesea, tocmai prin această modelare, începe să îndeplinească o funcție mai mare decât aceea a simplei documentări. „Ceva”-ul începe să devină dramatic, să capete din ce în ce mai mare intensitate, iar în cele din urmă, să ne spună ceva despre cine suntem, și nu doar într-un moment specific, de criză, ci despre cine suntem în general. 

Din experiența dvs. de scriitor și profesor de scriere creativă, ce sfat le-ați da tuturor oamenilor care-și notează viețile de zi cu zi în rețea sau care vor să-și scrie, într-un fel sau altul, viața?

Cred că actul de a scrie lucruri pe hârtie e foarte important, fiindcă ne forțează (și ne ajută) să observăm mai atent și să simțim mai adânc. Imediat cum începem să descriem ceva printr-o propoziție, apar complicații foarte frumoase. Este o lună „roșu-purpurie” sau o lună „roșu-ntunecată”? În acel moment, „privim” din nou - chiar dacă ceea ce descriem este cu totul închipuit. Cred că acest „privit din nou” ne prinde foarte bine. 

Cei mai mulți dintre noi ne îndopăm capetele cu informații de tot soiul - știri aleatorii, rețele sociale, multe specii de ficțiune etc. Cum credeți că ne modelează lucrul ăsta gândirea?

Toate aceste lucruri cauzează gândire, iar gândirea e un proces curios de imprecis și dominator, care uneori ne poate ține departe de adevăr. Suntem mereu ocupați cu elaboratul conceptelor, cu planuri, cu griji și așa mai departe. Aș spune că există o ierarhie a valorii, în care experiența dobândită pe cont propriu valorează mai mult decât, să zicem, vreun articol nebulos de pe internet, primit de la cine știe cine. Ne inundăm singuri cu atâta informație despre care putem spune că e „îmbibată” într-o agendă părtinitoare, a cărei miză e să ne agite sau să ne mobilizeze (să ne facă să ne luptăm, să ne facă să cumpărăm). Iar în acea categorie de informație există o lipsă esențială de onestitate. Ei nu-i pasă de tine; ea vrea să te influențeze, dar fără să te ia realmente în seamă. În același timp, într-un poem sau un roman, intenția este (dacă lucrarea de artă este bună de ceva) să comunice. 

În textele dvs., creați adesea scenarii destul de întunecate, neliniștitoare. Cum vă explicați predilecția spre o perspectivă mai degrabă pesimistă?

Într-un fel, e vorba doar de arta de a spune o poveste - începem într-o stază, iar de-acolo lucrurile… se înrăutățesc. (Să ne gândim, de exemplu, la orice basm ne vine în minte.) Sau, în orice caz, se schimbă. Și poate că o să vă sune ciudat, dar nu cred că povestirile mele sunt pesimiste. Sigur, au mult ghinion în ele, și multă violență, dar aș spune că ceea ce face ca o poveste să fie optimistă sau pesimistă e reacția personajelor la aceste lucruri. Și uneori, în povestirile mele, ele ripostează sau se retrag dintr-un sistem violent, ori încearcă să se liniștească unul pe celălalt - lucru care e, de fapt, optimist. Ce vreau să spun e chiar asta, că înțelesul unei povestiri nu se află doar în ceea ce se întâmplă înăuntrul ei, ci și în felul cum răspund personajele. 

În cărțile dvs., sunteți deseori atent la forțe și vectori care contribuie la o dezumanizare cotidiană. Credeți că, din moment ce azi trăim din ce în ce mai mult printre și prin mașini, coabitarea asta ne va accelera dezumanizarea sau e mai degrabă o transformare a felului în care ne gândim la ce e uman și ce nu?

Sincer să fiu, habar n-am. Pare foarte probabil că ne vor dezumaniza, după care cineva se va prinde de asta și va exista o contra-mișcare, apoi tot așa. Se pare că asta e calea pe care se așază astfel de lucruri (dacă ne uităm, de pildă, la televiziune). Ce încerc eu e să am două sentimente în același timp despre… ei bine, despre tot. În acest caz particular: într-un sens relativ, cred că inteligența artificială sete terifiantă și trebuie urmărită îndeaproape; într-un sens absolut, este interesantă și se va desfășura așa cum deja a început, iar oamenii, ca întodeauna, se vor agita prin preajma ei, unii vor încerca s-o ajusteze, alții se vor îndrăgosti de ea. Și tot așa, la nesfârșit. 

„Uneori, în preajma progresiștilor, am impresia că că, dacă nu ești nuanțat, nu ești un om bun. Apoi, te duci în midwest și vezi că nici cei de acoloi nu sunt nuanțați la adresa noastră,” spuneți într-un interviu. Cum credeți că putem rezista polarizării și cum ne putem ține de o etică prin care să avem cât mai puține „eșecuri ale bunătății”, cum le numiți cu altă ocazie?

Aici, la noi, aceasta e întrebarea arzătoare. Singura idee pe care o am este că trebuie să schimbăm ceea ce am putea numi „axa discuției”. Dacă duci 10.000 de republicani și 10.000 de democrați pe un stadion de baseball și îi pui pe republicani să se îmbrace în roșu, iar pe democrați în albastru, iar apoi un vorbitor ia cuvântul și începe să țină un discurs despre imigrație - ciocnirile nu vor întârzia să apară. În schimb, dacă New York Yankees și Boston Red Sox dau năvală pe teren și încep să joace baseball - iar în felul acesta vor apărea noi alianțe -, fanii republicani al Yankees le vor cumpăra dintr-o dată bere fanilor democrați ai Yankees și tot așa. Chiar și atunci va continua să existe opoziție, dar tonul va fi diferit, mai prietenos. Și, în fond, ce s-a întâmplat? Am decis pur și simplu să discutăm, în alte feluri, despre alte subiecte. 

Ce influență v-ați dori să aibă cărțile dvs. asupra cititorilor?

Îmi place la nebunie ideea că, timp de câteva minute după ce termină de citit, cititorul meu s-ar simți mai tandru față de lume și de oamenii ei.