Unul dintre scenariștii și producătorii Dosarelor X , creatorul serialului Amazon Omul din Castelul Înalt, a fost în România pentru a susține un masterclass în cadrul Full Moon Creative Lab. FMCL, un proiect dedicat autorilor de scenarii pentru seriale de gen: thriller, horror și fantasy, este o inițiativă TIFF susținută de Programul Europa Creativă, care constă în rezidențe de creație desfășurate în Transilvania până în 2025, cu participarea unor experți internaționali din industrie, care vor mentora participanții. Scopul Laboratorului este să îmbunătățească procesul de creație, prin conectarea cineaștilor selectați din toate statele membre UE și marchează următorul pas în dezvoltarea Full Moon Script Contest, un program lansat de TIFF în 2020.
Frank Spotnitz a fost invitatul celei de-a doua rezidențe de creație desfășurate între 13-17 martie, la Castelul Bethlen-Haller din Transilvania. Cu o carieră de peste 25 de ani în producțiile de televiziune, este scriitorul și producătorul executiv al unuia dintre cele mai de succes seriale de televiziune, Dosarele X, și al celor două filme lansate ulterior. Spotnitz este, de asemenea, directorul executiv și fondatorul Big Light Productions, o companie de producție din Londra și Paris, specializată în seriale de televiziune internaționale, inclusiv drame, comedie și documentare precum: The Man in the High Castle, câștigător de Emmy; Medici: Masters of Florence și două sezoane din Medici: The Magnificent (RAI, Netflix, SFR Play); Detectivul indian (Netflix, CTV); Răscumpărare (CBS, Global, TF1, RTL) și multe altele.
Scena9: Odată cu greva de la Hollywood de anul trecut probabil și spectatorii cei mai dezinteresați de industrie au ajuns să cunoască bine tensiunile dintre creatori (scenariști, actori) și producători. Tu ești un profesionist din ambele lumi, scenarist și producător, cu o companie de producție de succes. Cum vezi vezi provocările și soluțiile acestei tensiuni între oamenii de creație și cei care aduc banii?
Frank Spotnitz: Anul trecut a fost un adevărat carusel. Sunt american, dar lucrez în Europa, în Marea Britanie și Franța, cu precădere, deși am proiecte cam peste tot. Totul a început acum aproape 12 ani, când Netflix s-a apucat să producă seriale originale, cu House of Cards, și a perturbat industria televiziunii. Iar acum 3-4 ani, toate studiourile tradiționale și-au dat seama că vor să urmeze modelul Netflix de streaming. Deci au apărut ca ciupercile după ploaie Disney +, Peacock, Apple TV, etc., competitori noi. Dar au avut o intrare târzie în piață și au aruncat milioane și milioane de dolari pe sute de producții. Nu știu tu, dar eu chiar nu mai puteam să țin pasul. Apăreau enorm de multe seriale, ne înecam în ele. Apoi pandemia a încurajat producătorii, căci oamenii erau acasă și se uitau mai mult la televizor. Și totul a luat-o în jos la începutul anului trecut, când Wall Street le-a zis „cheltuiți prea mulți bani, nu are sens economic ce faceți; trebuie să produceți bani, nu să-i pierdeți”. A însemnat o trezire la realitate și, combinată, cu grevele de anul trecut, rezultatul a fost aproape catastrofal.
Am sperat, când s-au terminat grevele, că lucrurile vor reveni la normal. Dar nu se întâmplă încă. E clar că industria de producție de seriale a ajuns la punctul cel mai de jos. Vestea bună, cred eu, e că se va repune pe picioare pe un model economic mult mai rațional și mai sustenabil. O să vedem mai puține seriale, făcute pe mai puțini bani, nu cele enorm de scumpe de până acum. Pe termen lung, o să ne întoarcem la televiziune de calitate, dar e o restructurare a industriei după un boom nesustenabil.
Tot mai multe platforme de streaming vor avea abonamente cu reclame. Partea bună cu reclamele care se introduc acum e că vom vedea finalmente cifrele de audiență reale, ca la televiziunile de cablu. Nu că mi-ar plăcea publicitatea în timpul serialelor, dar ea va crește transparența. Fiindcă platformele au nevoie de cifrele de audiență reale ca să seteze prețurile. Consider că efectul va fi benefic, înseamnă că serialele vor fi prelungite pe baza popularității lor, nu pe principiul „câți utilizatori își reînoiesc abonamentul ca să se uite la ele”. Pentru mine, asta e o formă mai echitabilă de măsurare a succesului unui produs de televiziune.
Spectatorii și, în consecință, producătorii, cer tot mai mult „content”, e o presiune incredibilă pentru cantitate și pentru performanță, care nu poate duce și la calitate. Mai punem în amestec și Inteligența Artificială și deja scenariștii par puși la zid. Cum arată viitorul scenaristicii în condițiile astea?
Industria a trecut printr-o perioadă de mare ambiție artistică, cumva detașată de realitatea economică. Asta s-a terminat. Pe moment, pentru că toată lumea e speriată și șocată de căderea pieței, începem să vedem o abordare mult mai conservatoare asupra serialelor care se produc. Se caută doar cele care pot atrage pe toată lumea. Dar cred că o să ne revenim și o să vedem mai multă diversitate, mai multă ambiție artistică. Nu o să ne mai întoarcem la mega bugetele de dinainte. O să mai fie câteva producții mari, dar aș zice că pe bugete mai rezonabile. Nu cred că televiziunea trebuie să coste 20-30 de milioane pe episod. Se spune că trebuie să îi dai unei persoane creative puțin mai puțin decât are nevoie ca să creeze ceva excelent. Pentru că limitările te forțează să fii isteț. Sigur, nu ar trebui să spun asta ca scriitor, dar probabil e adevărat.
IA va fi enorm de disruptiv în toate aspectele societății și civilizației, în bune și în rele. Probabil cum va afecta televiziunea e ultima noastră grijă. Le spun tuturor să îmbrățișeze IA, să-și dea seama cum să se folosească de ea ca să-și facă treaba mai bine. Creatorii ar trebui să ghideze evoluția acestui instrument, ei să fie cei care le spun oamenilor cu banii cum se folosește ca să ne facem treaba mai bine și mai eficient. Dacă creatorii nu interacționează cu IA, oamenii cu bani o să vină să ne spună cum să o folosim. Ceea ce nu ne dorim. Eu folosesc IA zilnic pentru cercetare, cu întrebări specifice la care primesc răspuns în câteva secunde, nu ca pe motoarele de căutare. E o unealtă enorm de puternică pentru scriitori, iar în viitor va genera scriitură și va apărea o categorie de entertainment generată de IA, care se va bucura de o anume popularitate. Dar cred că va exista mereu și entertainment creat de oameni, care le va vorbi altor oameni. Te-ai uita la un meci de tenis jucat de doi roboți? Probabil că nu. Te uiți la sport pentru că sunt ființe umane ca noi, pentru că vrem să vedem de ce sunt capabili. Așa e și cu storytelling-ul. Cred că viitorul le aparține celor care îmbrățișează schimbarea, nu al celor care se tem de ea.
Într-un alt interviu ai spus că „într-o epocă în care suntem tot mai saturați de media, avem nevoie de povești care să decodeze realitatea, care să ne ajute să înțelegem oamenii și situațiile de viață”. Ce fel de povești sunt valoroase pentru tine și de ce fel de povești crezi că avem nevoie acum?
Chiar cred că poveștile sunt necesare ca să înțelegem lumea din jur, ca să vedem lumea prin ochii altuia, ca să navigăm realitatea. Poveștile de calitate înaltă sunt mai importante ca cele de calitate joasă. Mă interesează doar acelea care îmi spun ceva mie personal, emoțional, nu mă uit la nimic dacă nu îmi provoacă o emoție, dacă nu îmi dă și ceva de gândit, dacă nu îmi ridică niște probleme. Multe produse de televiziune sunt „de unică folosință”: le vizionezi, trece o vreme și le uiți de tot. Nu am vrut niciodată să fac asemenea seriale, oricât de populare ar fi; mereu am vrut să spun povești care rămân cu tine după ani de zile, ca ceva valoros dobândit după vizionare, ca un cadou pe care îl iei cu tine.
Ce povești au succes la toată lumea e un mister și nici IA nu va reuși să prevadă sau să explice de ce unele (și care) reușesc să atingă, pur și simplu, milioane de oameni.
De când platformele de streaming au început să publice cifre de audiență și de când cu hituri precum Urzeala Tronurilor, în media se spune că am trăi o (nouă) „epocă de aur a televiziunii”. Mi se pare paradoxal pentru că, în aceleași grafice de audiență, tot serialele de televiziune de cablu sunt cele mai urmărite (Friends, Seinfeld), iar în ratinguri, cele mai bine cotate seriale rămân cele din anii ’90-2000 (The Sopranos, The Wire). Lucrezi în televiziune încă din anii ’90. Cum te raportezi la evaluarea asta?
Acum ani de zile, eram reporter și l-am intervievat pe Leonard Cohen. I-am pus o întrebare similară cu a ta, dar legată de muzică. Și răspunsul lui a fost că există vinuri bune în orice generație. Mi s-a părut o metaforă frumoasă; fiecare generație are marii ei artiști, și acum se face televiziune de înaltă calitate. Dar e o epocă de aur? Nu cred. În anii ’’90 și primele decenii din 2000, această artă a avut un salt considerabil, în complexitate și sofisticare. Sigur că au urmat multe lucruri bune. Dar în SUA, mai ales, se vede un declin al sistemului care sprijină creația de calitate. Declin în colaborarea reală cu scenariștii, cărora li s-au diminuat considerabil puterile. De asta am și avut greva recentă de la Hollywood. Nu cred că e deloc cel mai bun moment pentru televiziune în SUA. Dar pentru Europa și restul lumii, da. Pentru că aici au început din cu totul alt spațiu. Când m-am mutat în Europa, acum 13 ani, nu existau scenariști care să colaboreze pentru o producție. Nu exista Netflix, nicio platformă de streaming, nimeni nu investea în seriale. Și când platformele astea au intrat în Europa, au început să comisioneze seriale și genuri pe care televiziunile de cablu nu le-ar fi făcut niciodată. Au creat oportunități pe care scenariștii europeni nu le mai avuseseră înainte. Au schimbat industria în mai bine. Mai avem de lucru să creștem sofisticarea și oportunitatea, fiindcă există enorm de mult potențial creativ care merită exploatat. Există atâta talent în România, în Europa Centrală, oameni care nu au avut oportunități până recent. Și e de datoria noastră, a comunității din industrie, să sprijinim vocile astea să găsească publicul pe care îl merită.
Ai fost în România ca mentor în programul Full Moon Creative Lab dedicat tinerilor scenariști. Care sunt sfaturile tale pentru ei ca să navigheze linia fină dintre a scrie ceva în care chiar cred și să se și adapteze la cerințele producătorilor?
Mereu le spun scenariștilor să se considere propriii producători. Nu aștepta să-ți spună altcineva ce să faci, să-ți spună că e bine sau prost ce ai scris. Ar trebui să fii cel mai mare critic al tău. Totul se rezumă la a scrie ceva bun, asta va fi răsplata. Dacă știi că dai tot ce ai și produci muncă de care ești mândru și care crezi că e bună, asta te va duce la succes. Mulți din afacerea asta ne setăm prost așteptările, credem că succesul înseamnă a avea un agent, a face bani, a face rating, a câștiga premii. Astea sunt nice to have, dar sunt doar consecința unei munci bine făcute. Dar e greu să faci treabă bună, și mie mi-e greu, dacă era ușor, o făcea toată lumea. Trebuie să-ți fie clar ce vrei și cum să ajungi acolo.
Cred că există enorm talent în toată Europa, dar nu au destul sprijin și e o conversație ce trebuie purtată cu producătorii, studiourile, distribuitorii. Despre cum să sprijinim creația de calitate. Nu ai nevoie de milioane pentru un episod. Unul din marile avantaje în SUA sunt acele writer rooms, unde poți intra ca junior și poți învăța enorm; chiar dacă nu ai experiență, ești plătit să înveți alături de alții cu ani de meserie în spate. Prea adesea în Europa, creatorii sunt dați la o parte, nu se mai colaborează cu ei odată ce începe producția, uneori nici nu au acces pe platoul de filmare. Și apoi studiourile se întreabă de ce nu scriu mai bine. Pentru că îi neutralizează. Or, scenaristica e o artă vie, nimeni nu scrie doar pentru scenariu, îl scrii ca să fie produs. În Europa se mai menține cultul autorului, adică al regizorului, iar scenariștii sunt dați deoparte, ceea ce e autodistructiv pentru industrie. De asta merg la conferințe ca aceasta de la TIFF și mi se pare important să vorbesc și cu ceilalți stakeholders din producție care pot implementa schimbările astea.
Dosarele X a fost un fenomen uriaș în România, mai ales că era unul dintre primele seriale mari care intrau la noi din „lumea liberă”. Iar astăzi, e tulburător să vedem cât de multe dintre situațiile ficționale de acolo sunt în centrul celor mai aberante teorii ale conspirației. Ce moștenire consideri că lasă Dosarele X în imaginarul nostru colectiv?
Și eu mă gândesc adesea la chestiunea asta. În anii ’90, eu și Chris Carter, aceeași generație, reacționam la crizele de după Războiul din Vietnam sau Watergate, când a devenit evident și acut că guvernul te minte, că nimeni nu-ți spune adevărul. Iar acum, genul ăsta de conspirații au ajuns să fie îmbrățișate la scară largă, nimeni nu mai are încredere în nimic.
Chestia cu Dosarele X, de ce a fost un hit, de ce lumea încă vorbește de el după 30 de ani, e pentru că Adevărul e acolo, undeva... Cele două personaje, Mulder și Scully, cu două perspective foarte diferite, lucrează împreună și se respectă în ciuda sau poate tocmai datorită diferențelor dintre ei; sunt dedicați întru totul aflării adevărului. Și cred că ăsta e secretul lumii în care trăim acum, că toți vrem să știm adevărul. Să nu rămânem în triburile noastre mici, să cooperăm cu oameni diferiți și cu credințe diferite întru aflarea adevărului. Asta ar trebui să ne unească. Și cred că ăsta e ingredientul secret al Dosarelor X, de ce încă contează poate chiar mai mult ca niciodată.
Întrebarea care rămâne e ce facem cu toate narativele care ni se livrează, devenim victime, începem să credem în tot mai multe alte neadevăruri sau cautăm adevărul?
Fotografiile au fost realizate de Fred Dwe.
