Pe Eva Raiska am cunoscut-o în vara lui 2019, la capătul călătoriei mele din cadrul Festivalul Internaţional de Literatură „Authors' Reading Month”, unde România era țară invitată. A fost traducătoarea care m-a însoțit pe scenă la Lviv, o prezență puternică, de o mare frumusețe. E, prin urmare, traducătoare din limba franceză, dar și scriitoare și jurnalistă. Am urmărit de atunci activitatea ei pe facebook și instagram - fotografiile ei în mod special. În 2021 vernisa o expoziție de fotografie intitulată Roma House. Community Life in Drohobych.

Locuiește în Drohobâci, un oraș cu o istorie tulburată, locul de naștere al scriitorilor Ivan Franko și Bruno Schulz. Schulz, autorul Prăvăliilor de scorțișoară, se năștea în Drohobâci spre finalul secolului 19, pe vremea în care orașul era sub autoritate austro-ungară, și murea tot în Drohobîci, pe când localitatea se afla sub ocupație sovietică, în timpul celui de-al doilea război mondial. Drohobâci se află în vestul Ucrainei, la aproximativ 65 km de Lviv, foarte aproape de granița cu Polonia.

Svetlana Cârstean: Dragă Eva, te afli, să spunem, în cea mai sigură regiune a Ucrainei din acest moment (n.r. întrebările au fost trimise cu câteva zile înainte de atacul de la Yavoriv). Cum este viața la Drohobâci și în regiunea orașului Lviv acum? Cum este atmosfera și care e moralul oamenilor?

Eva Raiska: Nu mai există loc sigur în Ucraina acum. Dacă acum două săptămâni vestul Ucrainei era o zonă mai mult sau mai puțin sigură, astăzi până și această parte a țării e amenințată în aceeași măsură. Acum câteva zile, ocupanții ruși au bombardat una dintre cele mai mari și mai importante baze militare – Centrul internațional pentru pace și securitate – Yavoriv. Acest loc se află la aproximativ 40 de kilometri de frontiera poloneză și nu departe de orașul meu, Drohobâci. 

Asta înseamnă că nu mai există loc sigur pe harta Ucrainei. Sirenele se aud zi de zi... Cel mai adesea noaptea. Ne petrecem nopțile în refugii. Și toată situația asta continuă la nesfârșit.

De câteva zile, am început să lucrez ca fixer pentru televiziunea publică franceză. Împreună cu colegii mei francezi, lucrăm la realizarea reportajelor, ajut la traducere și comunicare. Parcurgem regiunea și vorbim cu oamenii. În ciuda durerii și a ororii, aș spune că poporul nostru e foarte motivat, că fiecare e cu adevărat gata să lupte pentru țara lui, pentru orașul și pentru satul lui. Sunt măreți și puternici. Și asta mă motivează și pe mine să continui lupta. Fiecare face asta în felul lui, pe propriul lui front. Nu am întâlnit nici măcar o singură persoană demotivată, fiecare face tot ceea ce poate. Asta îmi permite să înțeleg cu adevărat în ce țară minunată și plină de vitalitate trăiesc. Din ce țară fac parte.

„Trăim de la o sirenă la alta.”

Cum se desfășoară acum zilele tale acolo? Știu că ești implicată în diverse activități legate de ajutoarele umanitare.

Odată cu începerea războiului, viața noastră s-a schimbat total. Trăim de la o sirenă la alta. Însă în ciuda acestor sunete care ne tulbură, putem face în continuare lucruri utile și necesare. În final, zilele noastre ale tuturor sunt foarte amestecate. Nu mai știm dacă e luni sau miercuri, știm doar că e a19-a zi sau a 20-a zi de război. La fel ca toată lumea, încerc să fiu utilă așa cum pot. Dacă e posibil, fiecare primește persoane care se refugiază aici venind din zonele mai fierbinți ale războiului.  Dar, ca jurnalistă, scriitoare, traducătoare, îmi doresc cu siguranță să pot vorbi despre război cu ajutorul textelor și al traducerilor. Acum avem o comunitate de jurnaliști care au avut ideea de a spune poveștile documentate ale oamenilor și acestea trebuie traduse în diverse limbi. Acest proiect se intitulează Război. Istoria Ucrainei. Îl puteți găsi aici.

Am început așadar să fac traducerile în franceză. În plus, am acceptat, așa cum spuneam, să lucrez ca fixer pentru televiziunea franceză, chiar dacă, pe zi ce trece, această „meserie militară” devine tot mai periculoasă.

„Uneori, mi se pare că nici nu am știut până acum cât de uniți putem fi și cât de umani și gentili în același timp.”

Cei apropiați ție sunt la Lviv?

Sora mea și tatăl meu trăiesc în Canada, au plecat acolo cu mult înainte să înceapă războiul. Mama mea este plecată în Polonia. Soțul meu și familia mea sunt aici.

Te-ai gândit să părăsești Ucraina? Cum îți găsești forța de a rezista în situația actuală?

Forța mea vine probabil din faptul că am un pașaport ucrainean cu un trident pe el (stema noastră națională). Vine din faptul că știu pentru ce ne luptăm. Pentru că văd cât de uniți suntem noi, ucrainenii. Uneori, mi se pare că nici nu am știut până acum cât de uniți putem fi și cât de umani și gentili în același timp. La urma urmei, războiul e de fapt un fel de dragoste necondiționată pentru tot ceea ce este al tău. Până în acest moment, nu m-am gândit să plec din Ucraina. Și atât cât va fi posibil și voi rezista, voi fi aici. 

Lvivul se pregătește, din ceea ce știm, pentru o posibilă ofensivă a rușilor (n.r. între timp a avut loc atacul din 18 martie). Există inițiative de protejare a patrimoniului cultural, a operelor de artă, monumentelor, muzeelor, pentru ca acestea să nu fie distruse de război?

Da, Lviv, ca și alte orașe, se pregătește pentru escaladarea conflictului de către ruși. Batalioane de apărare teritorială au fost create la Lviv și în toată regiunea au fost formate grupuri de voluntari. În plus, un grup special a fost creat la Lviv pentru a apăra, de exemplu, muzeul Ivan Franko. E vorba de ceea ce se numește apărarea artelor. 

„Multe dintre cunoștințele mele, muzicienii bărbați de exemplu, s-au înrolat. Cu foarte puțin timp în urmă cântau jazz, iar astăzi sunt cu arma în mână.”

Există inițiative în rândul scriitorilor și artiștilor la Lviv? 

Jurnaliștii, scriitorii, artiștii, ilustratorii reacționează față de evenimentele în derulare, încearcă să creeze mai departe în contextul noilor realități, ceea ce e foarte important, mai ales în materie de jurnalism. Totuși, pe de altă parte, aproape toți – persoane din diferite profesii creative nu sunt angajați decât în trei direcții: voluntariat, domeniul medical și treburile militare. Multe dintre cunoștințele mele, muzicienii bărbați de exemplu, s-au înrolat. Cu foarte puțin timp în urmă cântau jazz, iar astăzi sunt cu arma în mână. Alții, care simt că nu ar putea lupta cu arma, fac alte lucruri utile, ajutând la hrănirea soldaților și a refugiaților. Sau continuând să facă pur și simplu ceea ce făceau și înainte. Este la fel de important. Pentru ca țara să funcționeze mai departe atât cât este posibil. 

„După război, vom reflecta îndelung la toate astea, mai ales prin intermediul literaturii. Războiul din Ucraina va da naștere cu siguranță unui Ernest Hemingway al lui, va da naștere unor noi eroi.”

Ai prieteni în Rusia? Ești în contact cu ei?

Drept să spun, nu am aproape deloc prieteni în Rusia. Poate doi sau trei artiști. Era cineva, ne-am întâlnit la un festival de artă comun, în Ucraina. Dar, de când a început războiul, ea nu mi-a mai scris nimic. 

Cum te raportezi acum la prezent și viitor? Și cum a schimbat războiul raportul față de timp?

Războiul ne-a schimbat definitiv. Și viața noastră nu va mai fi cu siguranță cum a fost înainte. Bineînțeles că, după război, vom reflecta îndelung la toate astea, mai ales prin intermediul literaturii. Războiul din Ucraina va da naștere cu siguranță unui Ernest Hemingway al lui, va da naștere unor noi eroi. Ne vom gândi mult, iar și iar, la acest război, va fi un subiect pentru scriitorii din Ucraina și de pretudindeni cu siguranță. Și sunt sigură că aceasta va fi una dintre paginile cele mai puternice și importante ale istoriei moderne a Ucrainei și a lumii întregi. 

Dar asta rămâne pentru mai târziu. Pentru moment trebuie să luptăm și să avem victoria. 

Ai publicat pe contul tău de facebook o rugăciune foarte veche a luptătorilor ucrainieni. Ce e pentru tine patriotismul acum?

În timpul războiului, nu vrem să folosim prea mult cuvântul „patriotism” ca să nu îl manipulăm, să nu-l devalorizăm, să nu-i luăm din forță. Pentru că de fapt e un cuvânt care are semnificațiile cele mai importante. Patriotismul e acum o luptă de zi cu zi. Acea rugăciune era spusă pentru un soldat ucrainean. Și pentru toți cei care se luptă până la ultima lor suflare.