Când am făcut primul interviu cu arhitectul Eugen Pănescu, acum patru ani, am vorbit mult despre calitatea locuirii și a dezvoltării urbane. „E o problemă de responsabilitate publică, iar a recunoaște că ai responsabilitatea e un pas enorm”, îmi spunea el atunci. În ultimele decenii, autoritățile au lăsat însă locuirea doar în seama pieței libere, iar asta duce la instabilitate socială și la decădere economică. Piața imobiliară clujeană — cu prețuri enorme pe metru pătrat, chirii aberante și construcții prost făcute, aruncate pe oriunde se poate — e doar un exemplu de cum o pot lua lucrurile razna în lipsa unor asemenea intervenții. Oamenii ajung să trăiască prost într-un oraș mult lăudat, iar uneori le e greu să realizeze starea asta de fapt.
În 2002, Pănescu a co-fondat biroul de arhitectură și urbanism Planwerk, care a desenat — între altele — spațiile pietonale din centrul orașului. Reprezintă Ordinul Arhitecților din România în Consiliul Arhitecților din Europa și a fost cadru asociat pentru proiectare de urbanism al Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj, unde a urmărit mai ales reciclarea zonelor abandonate din Cluj și dezvoltarea eticii urbane a studenților.
Acest articol face parte din seria „Clujul imobiliar”, care-ți spune ce înseamnă să locuiești în cel mai scump oraș al României.
Scena9: Cum era Clujul copilăriei tale?
Eugen Pănescu: Am prins perioada în care se făceau ultimele cartiere și țin minte zonele de demolări și de șantiere, pentru că acelea erau locuri de joacă. Eu am stat în centru, dar fiind orașul relativ mic, circulam între cartiere și le vedeam construindu-se.
Am plecat în timpul facultății în Germania și după aceea m-am întors la Cluj ca să-mi termin școala, să-mi iau diploma. După ce mi-am dat diploma am plecat din nou în Germania, ca să continui să învăț. În anii următori am făcut ture destul de des între România și Germania, apoi m-am mutat înapoi în Cluj în 2002. Și atunci, inclusiv prin natura proiectului pentru care venisem, am analizat situația locuirii. Am făcut atunci o cartare integrală a orașului, casă cu casă, pe tipologii de locuire, așa cum ne pricepeam noi.
Cum arăta situația atunci? Era Clujul lui Funar.
Era destul de stabilă, adică se construia foarte puțin. Tranzacțiile erau pe fondul existent și pe o suprafață foarte mică. Aveam statisticile de țară: o suprafață locativă per capita foarte mică, între cele mai mici din Europa, cu 50% mai mică decât în Germania de Est. Deci stăteam rău de tot. De atunci s-a mai îmbunătățit puțin, dar nu destul. Și asta e una dintre explicațiile situației de azi.
Noi ne-am străduit să aflăm despre calitatea locuirii și mai ales să intuim un fel de potențial de îmbunătățire, nu neapărat de dezvoltare. Asta presupunea îndesirea unor zone foarte centrale cu fond construit slab, fără să fie zone istorice sau de patrimoniu. Erau bucăți din zona centrală care păreau uitate. Ne-am uitat și la felul în care se poate îmbunătăți calitatea locuirii în zonele de blocuri, fără să mai trebuiască să construiești sau să mansardezi. Inclusiv în zona de sud a orașului, actualele cartiere Borhanci și Bună ziua. Asta a fost o zonă foarte mare, nou introdusă în intravilan în ‘98-’99. Până atunci fusese o tarla, o porțiune de teren a Clujului, dar care era mai ne-echipată, pe dealurile de Sud. Și a ajuns zonă de construit.
Mai erau terenurile din proximitatea pădurii Făget, care au ajuns în proprietatea privată a unui composesorat și care a făcut niște afaceri în stil mai mare. Terenurile au rămas latente până pe la mijlocul anilor 2000, când toată zona a explodat și au început să crească rapid vile și după aceea și mai rapid blocuri, care le-au înghițit pe cele dinainte. La fel ca în zona de sud, și acest spațiu s-a umplut conjunctural, să spunem. Nu folosesc cuvântul „haotic”, pentru că nu e nimic haotic; pur și simplu nu avea cum să se facă altfel. Era o umplere treptată a unei structuri funciare pe care autoritățile au abandonat-o: pur și simplu i-au lăsat pe proprietari să o toace felie cu felie.
Din aceste operațiuni de scară foarte mică au rezultat faimoasele trenulețe de case, urmate de trenulețe de blocuri. Fiecare parcelă avea strada ei. Era forma cea mai dăunătoare și din punct de vedere funcțional și din punct de vedere economic, pentru că întreținerea era costisitoare. Din punct de vedere social, se creau un fel de enclave; unele chiar erau comunități închise. Aveau bariere, ca să nu cumva să primească mașinile vecinilor. Iar calitatea locuirii era extrem de proastă: fără niciun fel de spațiu comun, cam totul sigilat cu dale sau asfalt pentru parcare. Ceva absolut înfiorător. Chestia asta se perpetuează până astăzi, dar la scară mai mare.
Pare că nu știm să cerem mai mult de la locul în care trăim.
Am ajuns să am studenți care au crescut în așa ceva, de-a lungul a 13 ani la facultate. Discutam despre tipul ăsta de operațiuni urbane și considerau că e o normalitate.
De la mijlocul anilor 2000, lucrurile s-au schimbat foarte tare și au prins viteză. Bine, s-a și schimbat conducerea primăriei atunci. Orașul a început să primească mai multă vizibilitate, după ce intrase într-un con de umbră grav după anii '90. Ieșirea asta a avut efecte în piața imobiliară. Multe secții din universități au redevenit atractive, inclusiv Ingineria, Robotica, IT-ul, care nu fuseseră foarte atractive pentru studenți; Medicina a crescut foarte mult. Mai toate universitățile mari s-au străduit să deschidă linii de studii într-o limbă străină sau mai multe. Cred că sunt spre 10.000 de studenți străini în Cluj.
Blocurile nou construite au scos cumva din topul atractivității pentru studenți cartierele vechi de blocuri. La fel, apartamentele din zona centrală au devenit foarte căutate. Piața chiriilor e determinantă într-un fel pentru ce s-a întâmplat.
Apoi, după inflația anilor '90 și instabilitatea financiară, mulți au emigrat, au început să producă bani pe care să-i trimită acasă. Atunci, ca și astăzi, Clujul a devenit un fel de pușculiță a micilor economii. Se făceau afaceri la scară mai mică, prin atragerea micilor economii. Și nu numai din Cluj, ci și din județele limitrofe. Mai ales că, pe măsură ce Clujul mergea în sus, restul județelor din jur nu-l urmau: Clujul n-a radiat prea multă bunăstare și se învecinează cu județe sărace cum e Sălaj sau Bistrița-Năsăud. Și a început să atragă bani din regiune, plus banii din străinătate ai celor plecați, care au investit tot aici, nu în localitățile de baștină. Probabil că acolo deja se consumase potențialul investițional cu o casă mare lângă cea părintească sau în locul celei părintești. Restul banilor au venit aici.
Ăsta e un motor perpetuum. Cu cât se înrăutățește situația economică, cu atât se întețește practica asta, pentru că e o investiție mai sigură decât oricare alta. Asta se vede în numărul de apartamente care ajung să stea goale. Pe vremea când eram student, aveam colegi, în special din alte orașe, ai căror părinții își făceau niște calcule și cumpărau un apartament sau o garsonieră, iar dacă era mai mulți din același oraș și se cunoșteau familiile între ele, îi plasau pe studenți împreună. După ce terminau facultatea, dacă studenții nu rămâneau în oraș după absolvire, vindeau apartamentul. Era pur și simplu un calcul de eficiență a plătirii chiriei față de a cumpăra un apartament cu economii și a-l vinde apoi. Nu era neapărat vorba de profit. Chestiunea asta s-a schimbat. Apartamentele au început să devină investiții, oamenii și-au dat seama că dacă păstrează apartamentul și continuă să-l dea în chirie altcuiva nu-i așa rău. Deci piața chiriilor a devenit destul de dinamică. În plus, acei metri pătrați per capita de suprafață locativă încă sunt foarte puțini, deci există un potențial și o dorință de creștere care s-a accelerat o dată cu bunăstarea, mai ales în orașele dinamice, cum e Clujul. Există și un factor al numărului de generații pe unitate locativă. În România, încă e destul de mare: se stă cu părinții, cu bunicii în același apartament. Evident că odată ce mergi la facultate sau prinzi bunăstare sau ești pe picioarele tale, te desprinzi de situația asta, deci ai nevoie de încă o locuință.
Așa s-a putut întâmpla migrația spațiului locativ în comunele limitrofe: aici avem faimosul Florești, care acum zece ani era deja localitatea cu cea mai mare creștere din țară, cu mult peste București. Dar și în celelalte comune s-au construit foarte multe imobile, locuințe colective în special. În anii '90, era de prestigiu scăpatul din cartierele muncitorești și mutatul în cartiere de vile elegante, care astăzi au ajuns comasări de blocuri. Mirajul locuirii la vilă a cam trecut, pentru că terenul costă foarte mult. Nu mai e eficient, nu îți mai permiți sau nu vrei să riști să ajungi să locuiești între blocuri, pentru că nu ai nicio garanție a calității planificării și riști să fii înconjurat de blocuri pur și simplu, cum s-a întâmplat în multe cazuri din Cluj.
Falimentul planificării a fost total la Cluj. Se suprapune peste falimentul general al planificării în țară. E un domeniu pe care statul — fiind o atribuție și o responsabilitate de stat — l-a abandonat total. A rămas un cadru legislativ destul de bun, dar care nu a fost niciodată o temă foarte serioasă. S-a putut demonstra că — dacă ai o legislație subsecventă, castrată intenționat — pur și simplu poți să faci cam ce poți și ce vrei. Abandonul ăsta al responsabilității e în sângele tuturor acum. Doar de câțiva ani încep să fie discuții furibunde, dar într-un fel naive, și să ne întrebăm ca și cum ne-am trezi dintr-un coșmar: „Dar cum am ajuns aici? Faceți totul la loc, să fie bine”. Asta vine din neștiință și din ipocrizie, pentru că sunt mulți oameni care au acceptat și au hrănit situațiile astea. Sunt oameni care s-au mutat de bunăvoie în niște situații foarte proaste, știind că parcela de lângă nu va fi teren verde. Și când se făcea un bloc la fel de urât ca al lor la câțiva metri de geamurile proprii erau dintr-o dată foarte revoltați.
În felul ăsta s-a ajuns la o situație foarte proastă a locuirii în Cluj. Și vorbim aici de calitatea ambientală, de funcționalitatea unor zone mari, până la nivelul micro. Avem apoi o calitate foarte proastă a locuirii în sine, în imobile, pentru că acestea au fost croite pe eficiență maximă. S-au permis compartimentări, subîmpărțiri de unități, aprobate ulterior. Multe s-au făcut chiar și fără forme legale. Și programele naționale de finanțare, cum a fost Prima Casă sau ce a rămas după, au dus, în mod paradoxal, la efectul invers. Au ajutat multe familii să ajungă la o casă, e adevărat. Dar acele apartamente erau mult mai proaste decât cele dinainte, deoarece pragul de preț pentru apartamentele vândute prin Prima Casă a devenit prețul maximal: practic, cu aceiași bani cu care cumpărai înainte mai mulți metri pătrați, după ce-a apărut Prima Casă cumpărai un spațiu mai mic. Și din schițele de apartamente au dispărut elemente foarte importante pentru calitatea vieții familiale sau sociale, cum ar fi bucătăriile. Aproape niciun apartament nu mai are bucătărie: e un fel de chicinetă de motel lipită de un perete al camerei de zi. Au dispărut și camerele de zi în sine, pentru că sunt numai niște resturi de apartament rămase după niște dormitoare care s-au micșorat enorm ca suprafețe. Nu mai există zone de depozitare deloc. Și balcoanele sunt resturi, sunt chinuite. Au devenit ca niște apartamente de hotel, nimic altceva.
Clujul a făcut salturi mari economice și demografice. Iar asta bineînțeles că a dus la o atractivitate mai mare, dar și la o creștere de prețuri care nu poate fi susținută. Și din cauza asta, o foarte mare parte a populației trăiește sub pragul sărăciei, având în vedere ce procent din venitul lor lunar cheltuie pe locuințe.
S-a ajuns și la o scădere foarte mare a calității actului profesional în rândul arhitecților. Sunt niște probleme pe care le am eu cu profesia: etica profesională pare că s-a șters. Se folosesc inclusiv măsluiri ale schițelor apartamentelor, în care — ca să pară apartamentul mai mare — mobilierul apare micșorat, ajunge să aibă dimensiunilor unuia pentru copii de grădiniță. Și nu mai încape nimic în cameră. Practic, doar prețul a luat-o în sus și calitatea a continuat să meargă în jos.
Spuneai la un moment dat că trebuie să fim suficient de revoltați pentru a ajunge la normalitate. Suntem în punctul ăsta acum?
Răspunsul e cu siguranță „da”. Dar supărarea în sine nu e suficientă. Supărarea te face să te uiți în jur și mai ales să te uiți la viața proprie. Nemulțumirea nu a produs însă și empatie, ba chiar a produs efectul contrar empatiei. Fiind supărat pe situația ta, îți dorești ca alții să-ți elibereze locul: săracii să plece altundeva. Și ăsta e din păcate un discurs la nivelul primarilor, inclusiv al primarilor „campioni” din țară. Mi se pare complet rușinos să ai conducători de orașe care încurajează tipul ăsta de discurs. „Centrul este pentru cine își permite”. „Nu îți permiți să stai în centru, pleacă”. „Ești bătrân, poți să pleci”. „Se va regenera zona și o să plece toți săracii”. „Scoatem țiganii din centru”. E o suită de citate înfricoșătoare, care reflectă nu numai părerea unei persoane care este temporar primar, ci o opinie mai generală, e o dovadă de lipsă de empatie și arată o creștere a intensității sentimentelor negative față de ceilalți, odată cu înrăutățirea situației proprii.
Asta e o problemă socială în creștere. Să nu te mai uiți urât la vecinii tăi — cred că asta nu se rezolvă decât în foarte mult timp și cu o bunăstare generalizată. Avem aceste comunități închise, gated communities, aflate în zona de periferie sau în zona periurbană, în zona metropolitană. Se cheamă toate „village”, eventual alături de „green” sau „sunshine”. Și îți promit două chestiuni: prima e că există un mediu de calitate, apoi — filtrarea vecinilor, îți spun că o să ai în jur oameni de categoria ta. Ești și tu filtrat și te simți mândru că aparții sau că ai putea să fii primit într-o astfel de comunitate, care e total falsă și are toate bazele greșite. Bineînțeles că ești muls de bani și ești fericit să plătești 400.000 de euro pentru o locuință de 120 de metri pătrați, numai pentru că ești într-un „village” cu străini și oameni bogați care au o școală Montessori și mai știu eu ce altceva. Și produci o segregare socială care e de o naivitate și de o obtuzitate terifiantă. Mi se pare că va avea niște consecințe destructive pentru copii, pentru că nu-i de ajuns să crești ca într-o tabără, izolat și segregat de societate, când ar trebui să înveți să fii o persoană confruntată cu aspectele diferite ale vieții. Nu poți să ții copilul în eprubetă, e o formă de obtuzitate și egoism care pe mine mă sperie. Înțeleg motivele, dar mi se pare că e atât de greșit și mi se pare că asta e o consecință a scăderii calității vieții în oraș, care alungă oamenii și îi împinge în brațele acestor inginerii sociale.
Este o problemă a orașului, care prin continuarea lipsei de calitate produce așa ceva. E o problemă serioasă mai ales în orașele cu potență financiară, cu dinamism social. Clujul este provincial în spirit, un oraș conservator și relativ rasist. Plus că are o problemă naționalistă serioasă, care nu a dispărut odată cu Funar.
Clujul a făcut salturi mari economice și demografice. Iar asta bineînțeles că a dus la o atractivitate mai mare, dar și la o creștere de prețuri care nu poate fi susținută. Și din cauza asta, o foarte mare parte a populației trăiește sub pragul sărăciei, având în vedere ce procent din venitul lor lunar cheltuie pe locuințe. Există o clasă de mijloc care lucrează în special în servicii, în mediul universitar, care ajunge să plătească spre 60% din venitul familiei pe locuire. Și asta era înainte de scumpiri, înainte de război, înainte de pandemie. Practic, trăim într-o sărăcie generalizată, în timp ce ne mândrim că stăm într-un oraș frumos și dinamic. Și e o minciună pe care ne-o spunem singuri. Și pe care o și ascultăm din diverse surse publice.
Oamenii sunt în general optimiști și naivi. Și lipsiți de empatie, așa cum ziceam înainte, și de orice fel de unitate. Și lipsiți de sprijinul autorităților când vine vorba de probleme structurale: se vopsesc bordurile în cartier, se asfaltează, se dărâmă garaje, se fac parcări — ajută mult și asta. Vedem orașe curate, îmbunătățite puțin. Dar problemele structurale nu sunt atacate deloc, nici la nivel național.
E o țară guvernată de legi: nu sunt politici publice, nu există asumare. (...) Locuirea e lăsată pradă pieței libere — iar asta e o expresie care cu siguranță deranjează pe mulți. Însă locuirea nu este o chestiune pe care să o lași în seama pieței libere, pentru că asta duce la instabilitate socială și la decădere economică și dacă o faci bine.
În România, statul a abandonat un fond locativ aflat în stare proastă — chiar dacă erau blocuri noi unele — și l-a dat pe bani puțini unor proprietari care nu au putut nici să le îngrijească. Asta a dus la o degradare continuă a locuințelor și la o lipsă de coeziune socială. Fiecare s-a trezit proprietar doar pe apartamentul lui, casa scării fiind a nimănui și furându-și becurile de pe scară unul celuilalt. Nu are cum să ducă la nicio empatie situația asta. Plus că nu există nici un fel de plasă socială: dacă unul din proprietari nu-și poate plăti factura, se întrerupe apa pentru toți. Nici asta nu duce la empatie. S-a creat deci un fel de furtună perfectă care nu e imposibil de reparat, dar pe care noi nu o mai prindem reparată.
Trebuie reglate atât de multe lucruri, încât nu am nici o iluzie că statul va reuși să-și recunoască rolul și, dacă îl va recunoaște, să-l pună în aplicare. E o țară guvernată de legi: nu sunt politici publice, nu există asumare. Nu avem decât niște legi care nu te obligă să fii bun, ci numai să nu fii hoț. Locuirea e lăsată pradă pieței libere — iar asta e o expresie care cu siguranță deranjează pe mulți. Însă locuirea nu este o chestiune pe care să o lași în seama pieței libere, pentru că asta duce la instabilitate socială și la decădere economică și dacă o faci bine. Iar la noi locuirea s-a produs rău.
Calitatea proastă a spațiului comun și a celor exterioare distorsionează social generații întregi. Avem o calitate cu mult mai proastă decât tot ce aveam în cea mai neagră formă a socialismului de la noi. Am reușit, în câțiva ani de libertate, să ajungem la un stadiu care a fost inadmisibil în anii socialismului. Și aici nu vreau să fac apologia acelor ani, că e clar ce sacrificii am făcut. Dar dacă se analizează calitatea locuirii în perioada dinainte de '89 cu ce s-a întâmplat după e o scădere catastrofală de calitate. Cu consecințe sociale absolut serioase. Și asta trebuie să fie analizată — și probabil că este — de cei care se pricep și sunt de meserie. Dar mie mi-ar fi frică să văd concluziile studiilor ăstora.
