Un robot care seamănă cu un aspirator din viitor cutreieră străzile din zonele rezidențiale ale orașului San Francisco. Identifică persoanele fără adăpost și se mișcă foarte rapid în perimetrul în care se află acestea, ca să le împiedice să-și pună cortul.
Phyllis Bowie, o femeie de culoare din San Francisco vorbește despre cum, pe strada principală din cartierul în care a crescut, se afla un magazin ținut de o altă femeie de culoare, tânără și frumoasă. Atunci și-a dat Phyllis seama, puștoaică fiind, că într-o zi o să poată să facă și ea același lucru, dacă se duce la școală și se ține de treabă. Numai că, de-atunci și până acum, populația de culoare din oraș s-a înjumătățit, iar peste jumătate dintre cei rămași sunt la închisoare. Phyllis se întreabă cum o fi pentru puștoaicele de culoare de azi să nu se vadă reprezentate pe stradă.
O hartă a orașului San Francisco îți arată unde opresc autobuzele gratuite (și ilegale, pentru că folosesc stațiile de transport în comun) ale megacorporațiilor www: Google, Facebook, Netflix etc. În jurul stațiilor, pe o rază de patru străzi în medie, au loc evacuări sistematice, în masă, de ani de zile. Se vor construi locuințe noi, frumoase, pentru clasa hip din IT&tech. 69% sunt evacuări no fault (fără vina chiriașului).
Nu sunt în San Francisco, ci pe Moșilor Vechi, la Macaz. Vizavi, pe str. Sfinților, au avut loc evacuări ale unor familii sărace fix cu un an în urmă, în februarie 2017. Atunci, ca și mai demult pe Vulturilor, precum și-n multe alte situații asemănătoare, au intervenit, printre alții, activiștii de la Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL).
Pe 29 ianuarie, la o seară FCDL, o ascult pe Erin McElroy, de la Anti-Eviction Mapping Project (AEMP) din San Francisco. A venit aici să ne explice ce-i cu proiectul ei și cum se luptă cu evacuările abuzive, de multe ori provocate de coloșii online, în San Francisco. AEMP e un proiect amplu de vizualizare de date. Pe site-ul lor o să găsești tot felul de resurse, de la istorii orale pe Soundcloud la portrete video, hărți statice sau dinamice – toate despre nedreptăți în domeniul locuirii în frumosul oraș californian, pe care mulți dintre noi îl văd ca pe un bastion al diversității și acceptării.
Numai că nu e chiar așa.
McElroy e hardcore, dar vorbește calm și blând. E radicală și minionă. Se află în România pentru a șasea oară și a venit din august. Lucrează la o dizertație despre istoria tehnologiei IT în România dinainte de intrarea pe piață a corporațiilor și/sau din underground. Te mitraliază cu date și statistici: 71% dintre persoanele evacuate în 2012 în San Francisco în baza Ellis Act aveau 62 de ani și mai mult. Pentru folosirea ilegală a stațiilor municipale de autobuz din oraș, companiile online ar trebui amendate cu 600 milioane până la un miliard de dolari, potrivit activistei.
Între 30-40% dintre angajații din industria tech n-ar locui în San Francisco dacă nu i-ar ajuta autobuzele astea. Ar sta în Silicon Valley – numai că Silicon Valley e o suburbie plictisitoare, nu un oraș viu, colorat și hip, zice McElroy. Chiriile au crescut cu 20% în preajma stațiilor unde opresc autobuzele cu pricina.
Am ascultat-o pe Erin McElroy vorbind despre strategii de a combate nedreptatea în locuire și tehnocapitalismul care sporește inegalitatea socială. Apoi am scos-o la o cafea a doua zi, ca să mai povestim despre subversivitate, tehnologie, hărți și protest.
Tech.ro
Erin cercetează efectele prezenței companiilor mari de tech în România asupra gentrificării, dar și condițiile pe care le oferă acestea lucrătorilor. Spune că salariile pe care le asigură angajaților de aici nu sunt nici pe departe la fel de bune ca cele pe care le-ar oferi la ele acasă, în Silicon Valley.
Activista asociază evoluția industriei IT cu Războiul Rece: spune că majoritatea companiilor din Silicon Valley au apărut ca proiecte finanțate de guvernul SUA, în general din cadrul Universității Stanford, în cursa contra URSS pentru înarmarea cu varii tehnologii. Printre ele s-au numărat și tehnologiile informației.
Despre evoluția acestor tehnologii în România îmi oferă niște perspective despre care habar n-aveam. „În anii ’80, erau preponderent calculatoare de a treia generație aici, mai mult decât în oricare altă țară din regiune. România, din punctul ăsta de vedere, ocupă un loc complet unic – are o istorie IT foarte bogată. Aici se producea computerul Felix; undeva la începutul anilor ’90, IBM a intrat pe piață, a cumpărat compania care producea Felix și a zis: Gata, de-acum produceți calculatoarele noastre. Numai că oamenii au continuat să și le producă pe ale lor underground.”
Deși îmi spune că nu vrea să se poziționeze drept expert și că tot ce face e să adune istorii orale despre tehnologie în România în anii ’80-’90, Erin continuă să-mi redeseneze peisajul industriei IT românești. În mediul urban, în perioada respectivă, mulți oameni se pricepeau la cablare și piratau posturi de televiziune din țările vecine. Cât despre IBM, calculatoarele lor s-au dovedit prea scumpe pentru români în anii ’90. Oamenii își produceau propriile unități, cu componente aduse, în general, din Asia – iar colosul IT s-a văzut nevoit să se retragă temporar de pe piață.
Erin sugerează că expertiza românilor cu hackuit-ul și cablatul a dus la răspândirea rapidă și eficientă a rețelelor „de cartier” de internet. Între timp, au fost cumpărate de marii provideri, dar cât au existat, zice activista, au existat în afara oricărui program politic sau guvernamental. De-aici ulterior s-a născut cultura hacking-ului, Internet café-urile și deja celebra viteză mare de net cu care ne mândrim ori de câte ori avem ocazia.
Toate hărțile sunt politice
A fost principala afirmație a lui Erin care m-a pus pe gânduri, așa că am rugat-o să-mi explice cum vine asta.
„Istoria desenatului de hărți e politică. Primii coloniști au folosit hărțile ca să cartografieze teritoriul și să pregătească colonizarea. Istoria timpurie a geografiei e destul de încărcată, pentru că a fost folosită ca să ajute puterile colonizatoare. În același timp, alții foloseau hărțile ca să se lupte cu aceste puteri. Și aveau o altă înțelegere a spațiului, pe care puterile momentului poate o recunoșteau – dar poate nu.
Până și o banală hartă de la Google e politică. Pentru că e făcută de Google, cu tehnologiile lor de supraveghere. Google poate să redenumească anumite cartiere după cum vrea, să fotografieze case și să transmită informația prin satelit. [Un bun exemplu pentru viteza cu care se mișcă Google e redenumirea Parcului Herăstrău în Mihai I, la scurtă vreme după decizia Primăriei Capitalei - n.red.] Eu nu cred că există nicio hartă neutră. Sigur în spatele hărții respective e vreo istorie politică sau vreun scop ascuns.
O agentă imobiliară, de exemplu, a făcut niște hărți ale orașului San Francisco în care a redenumit cartierul The Mission [unul dintre cele mai celebre cartiere ale populației Chicano/latino-americane din SUA, n.red.] în The Quad și i-a extins lățimea. Pe blogul ei îi numește pe cei care stau acolo Quadsteri. Chestia asta nu exista până n-a numit-o ea așa. Quadsterii sunt tineri IT-ști care n-au timp să gătească, vor o viață ușoară și merg cu autobuzul Google. Practic, a definit cartierul ăsta și genul de om care trăiește acolo. În niște feluri care n-au nicio legătură cu viața oamenilor de-acolo, dinainte de numirea ei. Și totul a început cu o hartă.”
O citează pe feminista Donna Haraway, care în anii ’80 a criticat ceea ce numea „perspectiva obiectivității divine, conform căreia reprezentările spațiului sunt obiective”. Există acum o ramură a activismului (feminist și nu numai) axată pe vizualizarea de date, care promovează ideea că nu există hărți obiective.
Tehnologie contra tehnocapitalism
Erin a început Anti-Mapping Eviction Project în 2012. Proiectul a evoluat organic. O hartă a dus la alta, o întrebare de cercetare la alta. A pornit cu analiză cantitativă de date și a ajuns la mărturii ale oamenilor evacuați, plus încă trei filiale în afară de San Francisco – Bay Area: Oakland, Los Angeles și New York.
„Acum ne străduim să-l facem să funcționeze din punct de vedere al infrastructurii”, râde Erin. Pe site e foarte multă informație și pentru un nou-venit poate fi complicat să găsească harta de care are nevoie. Or, asta ar nega însuși scopul proiectului, care e furnizarea de resurse accesibile pentru cei în risc sau situație de evacuare.
„Ne luptăm cu puterile din ceea ce numim tehnocapitalism, cu efectul material al companiilor de tech, care sunt printre cele mai bogate din SUA și, posibil, din întreaga lume. Cred că, în momentul ăsta, Google e principalul lobby-ist [pe lângă guvernul american]. Însă asta nu înseamnă că suntem anti-tehnologie.
Companiile de tech furnizează o înțelegere foarte limitată asupra conceptului de tehnologie. Există și alte moduri de a o practica și folosi, care pot să fie chiar subversive la adresa a ceea ce fac companiile astea. Așa că, de fiecare dată când cineva zice că suntem anti-tehnologie, noi suntem, gen: Nu, nu, nu, de fapt, suntem un proiect tehnologic.
Numai că scopul nostru nu e nici să facem bani, nici să-i monitorizăm pe alții, nici să facem data mining sau să colectăm multe date – și nici nu angajăm doar bărbați albi tineri. (Râde.) Astea-s chestiile pe care le criticăm la aceste companii. Dar nu ne opunem folosirii tehnologiei în sine.”
Grupul din spatele proiectului s-a schimbat mult de-a lungul anilor. „Sincer, nu știu câți oameni au trecut prin el,” dar estimează în jur de 200. Mulți dintre ei au fost studenți la licență, care au făcut voluntariat în organizație pentru credite la școală (da, în State se poate așa). Oamenii vin în grup cu skill-uri foarte diverse și din medii variate: programare, vizualizare de date, design, video, istorii orale – dar și oameni care au doar multă experiență cu protestele de stradă.
Uneori au mult timp la dispoziție pentru un proiect, alteori câteva zile. Au, de exemplu, o colaborare constantă cu un grup de avocați care reprezintă chiriașii evacuați și care-i ajută pe cei din organizație să analizeze datele preluate de la oameni. Dar uneori sunt anunțați că se-ntâmplă ceva legat de drepturi locative marți la Primărie, așa că se grăbesc să analizeze și să pună-n pagină niște date, ca să-i ajute rapid pe activiștii care se duc acolo.
„Cred că cel mai răspândit lucru e perspectiva politică pe care-o avem în comun și dorința de a face ceva. Suntem, în general, un grup de oameni feminiști și anticapitaliști. Cred că ne unește asta, plus dorința de a ne lupta cu nedreptățile legate de locuire.”
Silicon Valley nu e aici
La workshop-ul de pe 29 ianuarie, artista și activista Veda Popovici a spus că e tentant să ne uităm la ce se-ntâmplă în San Francisco și să ne imaginăm că așa va arăta viitorul. Distopic, hiper-tehnologizat, capitalist feroce. A sugerat, însă, că imaginea asta s-ar putea să fie simplistă. San Francisco și București & Cluj există simultan și sunt realități culturale și socioeconomice diferite. Poate e mai util să le înțelegem prezentul decât să presupunem cronologii artificiale.
Erin e de acord. Spune că perspectiva ei asupra post-socialismului e una decolonială. România, ca și restul țărilor din regiune, a trecut prin secole de politici aspiraționale, care au idealizat occidentul în ochii oamenlor. Se vede asta inclusiv din faptul că orașul Cluj-Napoca e denumit acum „Silicon Valley de România” – ceea ce Erin spune că e absurd. Clujul nu va fi niciodată Silicon Valley și nu asta e întrebarea care-ar trebui să ne macine.
Solidarități
Ce-ar trebui să ne macine, zice Erin, e cum construim „solidarități internaționale”, pe care ea visează să le transforme în realitate alături de FCDL și alți activiști, din Cluj și nu numai. „De exemplu Uber, care are sediul în San Francisco, devine din ce în ce mai puternic aici. Cum putem să articulăm lupte relevante în context local, care să țină cont și de realitățile politico-economice din România, dar și de oamenii care se luptă cu Uber în Silicon Valley?” La fel și cu Facebook. În România toată lumea îl folosește – inclusiv Erin. Dar hai să fim conștienți și de faptul că promovează tehnologii de supraveghere și să căutăm alternative mai etice de comunicare, spune activista.
Erin spune că Silicon Valley nu e la Cluj, din cauza exploatării angajaților marilor companii. Îmi povestește de o prietenă din Cluj, care lucrează într-un call center pentru gigantul imobiliar Invitation Homes. Firma din State închiriază în mod special locuințe pentru persoane sărace și/sau de culoare. Mulți dintre ei ajung să aibă probleme cu compania – și atunci sună să se plângă unui angajat care lucrează pe tura de noapte în Cluj și care, de cele mai multe ori, n-are idee de mediul din care provine persoana de la celălalt capăt al firului. Miza, zice Erin, ar fi să creăm solidaritate între astea două grupuri de oameni.
Cum facem asta? Erin își împarte eforturile în două direcții: academice și protestatare. Face parte dintr-un colectiv care se ocupă de publicația Radical Housing Journal, care intervine critic în situații de locuire și de activism desfășurate în peisajul de după recesiunea globală. În același grup se află și italianul Michele Lancione, care a regizat un documentar despre evacuările de pe strada Vulturilor, din București. Un activist din Berlin le-a scris de curând la Anti-Eviction Mapping Project că Google se mută la Berlin și au nevoie de sfaturi despre cum pot protesta intruziunii companiei pe piața imobiliară. În 2015, AEMP a organizat proteste la Barcelona împreună cu La PAH (Platforma Persoanelor Afectate de Ipoteci), împotriva unei companii americane.
Rasismul evacuărilor
Din punct de vedere rasial, situația din România seamănă cu cea din State, explică activista. Și în San Francisco, principalele ținte sunt persoanele de culoare: de la afroamericani și latinoamericani la populații băștinașe și americani de origine asiatică. Mai nou, e drept, sunt evacuați și mulți albi din clasa de mijloc, dar asta probabil are de a face cu faptul că 60% din populația orașului stă în chirie. În plus, în ultimii 40-50 de ani, populația de culoare din San Francisco a scăzut cu 50%, până la doar 3% (circa 49.000 de persoane în 2010).
În România, istoria evacuărilor e clar rasistă și se bazează pe istorii foarte vechi de discriminare, spune Erin. E evident că mulți romi nu aveau cum să dețină proprietăți înainte de perioada comunistă, din cauza fascismului, a eugeniei și a sclaviei. Naționalizările comuniștilor le-au acordat multora dintre ei posibilitatea de a locui în orașe, dar acum restituirile imobilelor îi transformă tot pe ei în victime ale evacuărilor. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, spune Erin, lucrează la construirea de solidarități cu comunitățile rome vizate de evacuări.
Protestul are chip de femeie
Un lucru care te frapează, când te uiți la clipurile și pozele de la protestele celor de la AEMP e că mulți dintre participanți sunt femei. Erin îmi explică faptul că Bay Area are o lungă istorie de activism feminist și queer. În plus, criza evacuărilor afectează numeroase gospodării conduse de femei. După cum arată studii recente, mecanismele de opresiune fac ca mai mulți bărbați să ajungă la închisoare, dar mai multe femei să ajungă evacuate. Și de multe ori, în spatele acelor mecanisme, se află tineri albi.
Strategia pe care o folosesc când organizează grupuri și acțiuni se cheamă Step back, step up. Dacă ai privilegiul să fii auzit des și să vorbești mult, ești încurajat să step back. Dacă nu ești la fel de des reprezentat, dar poți să prinzi glas și te simți confortabil, step up. Iar ăsta e un principiu bun de urmat în general, și dincolo de activism, concluzionează Erin.
