Continuând trilogia informală despre familie începută cu Meda sau partea fericită a lucrurilor și Marocco, Trei kilometri până la capătul lumii, cel mai nou film a lui Emanuel Pârvu, se petrece în Delta Dunării și îl are în prim plan pe Adi, un adolescent de 17 ani, care, prin eforturile părinților săi, învață la Tulcea. Venit acasă în vacanța de vară, își petrece zilele lungi alături de prietena cea mai bună, Ilinca. Dar când familia este confruntată violent cu un adevăr pe care nu îl pot nici înțelege, nici accepta, dragostea necondiționată pe care Adi ar trebui să o primească de la părinții săi dispare brusc, iar lui Adi îi rămâne o singură soluție. Filmul a fost selectat în Competiția Oficială a celei de-a 77-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes
Emanuel Pârvu este o „pasăre rară” în industria cinematografică: actor de teatru și de film, regizor de scurt- și lungmetraje, profesor de actorie. La 20 ani, s-a dus la Londra, a început prin a spăla pahare la un restaurant și a ajuns apoi asistent de manager, dar s-a întors în țară după aproape doi ani. A studiat cinematografia pentru alți doi ani și a schimbat ulterior cu Facultatea de Teatru din cadrul UNATC unde a absolvit în 2005 Arta Actorului la clasa profesorului Gelu Colceag. În anul III de facultate a câștigat un concurs și a început să joace la Teatrul Bulandra alături de Victor Rebengiuc și Marcel Iureș, într-un spectacol în regia lui Liviu Ciulei. Întâlnirea cu marele regizor, spune el, i-a marcat parcursul și viziunea asupra teatrului și a filmului.
A jucat atât roluri de teatru (printre care în spectacolele Despre bărbați și femei, O spovedanie, Crimă la Howard Johnson) cât și roluri în peste 20 de filme (printre care Pororoca, Aniversarea, Bacalaureat, filmul regizat de Cristian Mungiu care a avut premiera la Festivalul de la Cannes în 2016, Miracol sau Familiar) și a regizat câteva scurtmetraje (printre care O familie – premiat la festivalul Betting on Short din 2009, Pui, cartofi prăjiți și-o Cola - premiul pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune la Anonimul 2012, Totul e foarte departe, premiat la festivalul Anonimul, selecționat la Festivalul de film de la Glasgow). În 2017, cu primul lung-metraj Meda sau partea mai puțin fericită a lucrurilor, a câștigat premiul pentru regie și cel pentru cel mai bun actor (Șerban Pavlu) la Festivalul de film de la Sarajevo, iar al doilea lungmetraj, Marocco, a fost selectat la Festivalul de la San Sebastian 2021.
Am stat de vorbă cu regizorul și scenaristul Emanuel Pârvu înainte de plecarea pe coasta franceză despre familie, iubirea de aproape și importanța educației.
Scena9: În multe dintre interviurile dvs. spuneți că scrieți și faceți filme pentru că ele pornesc de la o idee care vă stă pe suflet, pe care trebuie să o împărtășiți. Care a fost acea idee care nu vă dădea pace și care a dus la Trei kilometri până la capătul lumii?
Emanuel Pârvu: Am început să mă gândesc la scenariu în 2017 și l-am definitivat prin 2020. Punctul de pornire a fost episodul violului colectiv de la Vaslui, din 2014. Nu episodul în sine, cât mai ales reacția societății: învinovățirea victimei, arătarea cu degetul specifică, de tipul „a avut și fata vina ei”. Atitudine de care avem parte continuu în România, doar recent s-a viralizat o filmare cu un preot care clama lucruri similare, că dacă abuzatorul face închisoare, și victima să facă închisoare pentru că „i-a sărit în ochi de s-a agățat de ea”, afirmații condamnate repede de Biserică, de altfel. Deci așa a pornit, fiindcă simțeam că aici avem de lămurit niște lucruri noi, ca societate, că avem de discutat, că e inacceptabil să rămânem cu aceste idei.
Filmul este scris împreună cu Miruna Berescu; cum funcționează pentru dvs. acest tip de scriere colaborativă?
Este al doilea film pe care îl co-scriu cu cineva și mi se pare o formulă fericită deoarece cred foarte mult în ideea de dialog și de întrebări pe care ni le punem unii altora. Consider că, atunci când se adună mai mulți oameni la o masă, orice o să iasă mai bine. Ai parte de mai multe perspective, păreri, dezacorduri, ți se mai relativizează și ție convingerile, prejudecățile. Unul se gândește la ceva la care nu s-a gândit celălalt, lucrurile se completează și poți reda o imagine mai consistentă a oamenilor și a situațiilor dintr-un film.
Cred că omul e cel mult creativ, nu creator, Creator e doar Unul. Nu cred că oamenii pot crea în sensul absolut, cel mult pot spune povești, pot oglindi și transmite experiențe și idei. Și mi se pare că ideea asta de creație absolută a artistului nu duce în zone sănătoase. Cred că mai multe minți și perspective îmbogățesc orice proces. Și la fel trebuie să fie și ce iese: un film care să ridice întrebări, care să creeze dialog. Nu cred că cineva face un film ca să îl vadă doar el împreună cu mama lui. Vrea ca oamenii să îl vadă, deci se deschide spre ceilalți.
Acesta este al treilea film pe care îl faceți despre familie, despre relația dintre părinți copii. Sunteți fiu și părinte, permează ceva autobiografic în ele?
Aș vrea să cred că cele trei filme pot fi văzute ca trilogie și chiar am vorbit cu producătoarea mea, Miruna, să vedem ce întrebări am reușit să punem, ce dialog am reușit să mediem și poate să trecem la alte teme și subiecte.
Ce mă interesează este iubirea de aproape, iubirea necondiționată și ce se întâmplă când nu mai ai parte de ea, sau mai degrabă când e condiționată, de fapt; te iubesc, dar te pedepsesc dacă faci asta sau te iubesc mai puțin. Iubirea e o temă inepuizabilă, de la Shakespeare și trecând prin toată marea artă, și ea poate lua toate formele din lume, de la iubirea de prieten, la cea de iubit, de părinți etc. Familie de o formă sau alta are toată lumea, toată lumea e copilul cuiva și, poate, părintele altcuiva.
Nu mă consider un om cu imaginație. Nu pot să scriu despre lucruri pe care nu le cunosc, nu aș putea scrie despre cosmonauți în spațiu. Sigur, i-aș reduce la condiția lor de oameni, independent de contextul science fiction, dar prefer să arăt lucruri pe care le cunosc. În orice facem punem ceva din noi și asta am învățat cel mai bine din actorie, unde trebuie să îl joci pe altul, dar nu o s-o faci bine dacă nu rămâi tu, în același timp. La fel și cu regia, în orice film o să pun ceva din experiențele mele cu oamenii pe care i-am cunoscut, cu străinii cu care am interacționat, cu locurile unde am fost.
Delta Dunării este settingul filmului, este „capătul lumii” în care se petrece povestea. De ce aici?
Aveam nevoie de un sat mai neatins de lume, la propriu de la capătul lumii, unde pământul se termină și începe marea. Și am găsit acest sat unde, o dată pe an, o perioadă scurtă, vin turiștii cu obiceiurile, limbile, hainele lor diferite, zdruncină viața localnicilor și apoi pleacă și sătenii rămân la fel, să gestioneze cu problemele create. De asta aveam nevoie pentru povestea noastră. Iar Delta e un spațiu apare, chiar și Jacques Cousteau a vizitat-o în anii ’70, apoi a avut interdicție, s-a întors în anii ’90 și i-a dedicat și un documentar. În Deltă este o lumină aparte, un aer aparte; satul unde am filmat stă complet pe nisip, nu ai niciun drum, și atunci vezi mereu în aer particule de praf care creează o anumită atmosferă încărcată.
Crescând cu tatăl meu, unul dintre cei mai mari fotografi ai României și printre primii care au semnat un contract cu o agenție internațională (Reuters) după 1989, am fost obișnuit la un înalt standard al imaginii. Împreună cu directorul de imagine, am stat mult să ne gândim dacă să folosim la acest film tot camera de mână sau camera fixă. Cu camera fixă, ca regizor, nu ai unde să te ascunzi; camera mobilă îți mai lasă loc de greșeli, de lucruri care scapă ochiului spectatorului, dar la camera fixă trebuie să fii foarte atent la încadratură, la lumină, ea focusează atenția mai tare. Inclusiv la costume am fost extrem de atenți, pentru că unele materiale defocusează lumina, o resping sau o atrag, altele fac personajele să pară că ies din cadru etc. Cred că pot spune că va fi filmul cu cea mai lucrată imagine din tot ce am făcut până acum.
Sunteți o rara avis, vă împărțiți timpul între regie și actorie, dar și pedagogie. Cum vă împărțiți resursele?
Latura pedagogică e cea care mă interesează profund pentru că eu chiar cred că e extrem de important să educăm copiii. De aceea sunt bucuros că am putut să contribui la realizarea unui master pentru actori de film la Universitatea Ovidiu din Constanța.
Noi am fost învățați să nu ne exprimăm opinii, am crescut în sisteme punitive; eu, ca părinte acum, fac tot posibilul ca fiica mea să fie încurajată să se exprime liber, pentru că așa învață cum să se raporteze la contexte și la oameni.
Consider că e important să educăm generațiile următoare pentru că numai așa țara asta are o șansă reală, nu putem să abandonăm speranța chit că vedem roadele în 20-30 de ani de acum. Nu cred că avem bun mai de preț decât copiii. Și pentru mine profesorii mei au fost extrem de importanți, la fel ca școala pe care am făcut-o și de asta și pentru mine pedagogia e atât de importantă; fostul meu profesor, Gelu Colceag, are peste 70 de ani ani și tot am plâns împreună la telefon când am aflat de intrarea în competiția de la Cannes. Ne lamentăm adesea cu vorba aia „frumoasă țară, păcat că e locuită”, dar numai învățând copiii să se exprime și să dialogheze putem schimba ceva.
Și în Meda sau partea mai puțin fericită a lucrurilor, și în filmul nou, puneți reflectoarele pe personaje și mediul rural, cu situații defavorizate. De ce nu familii din mediul urban?
Cu toții am avut sau mai avem o legătură cu mediul rural, nu este ceva ce s-a arhaizat și nu mai există. Consider că e important să ne întoarcem și la el, mai ales că acolo văd că avem multe chestiuni de îndreptat. Noi la oraș avem cu totul alte probleme, cu locuirea, calitatea vieții, traficul, infrastructura. Dar dacă mă întorc iar la cazul de la Vaslui și la reacția comunității atunci, tocmai împotriva acestui gen de mentalități cred că trebuie să lucrăm, nu să le ignorăm sau să le arătăm cu degetul, să le judecăm și să ne plângem.
Ați spus că Trei kilometri până la capătul lumii e un film ce va fi greu de încadrat în dihotomia obișnuită de la noi: film de autor – film de public. Cum vedeți distincțiile astea în industria de film în care lucrați și ca regizor, și ca actor?
E o dihotomie de model european, în America nu se pune problema așa. Eu consider că e ceva ce problematizăm doar noi, cei din industrie. În vreme ce problema majoră în România o constituie lipsa cinemaurilor. Noi vindem multe mere, dar n-avem tarabe. Filmele comerciale românești recente au arătat că public există. Dacă unul dintre cei 700.000 de spectatori de la Teambuilding intră, apoi, măcar întâmplător și la un film de-al meu, suntem toți câștigați, nu cred că e o concurență. Apoi e chestiunea finanțării: fără CNC nu am putea accesa fondurile private pe care le pot accesa filmele care au în distribuție vedete sau influenceri, și cred că trebuie să facem orice putem ca să sprijinim în continuare finanțarea. Mai ales că singurele produse culturale care fac imagine bună României din ultimii 30 de ani sunt sportul, filmele și, poate, Cărtărescu. Ori dacă vrem să combatem anumite imagini sau știri despre România și români în străinătate, ajută orice mențiune de contraexemplu, din zona culturală sau de performanță. Altă problemă e că noi nu avem filme de mijloc, să le zic așa, filme la care să nici nu-ți pui problema dacă e de autor sau de public. Nimeni nu-și pune problema asta la un Tarantino sau la un Scorsese.
Cum vedeți viitorul cinemaului în contextul noilor tehnologii și a cifrelor joase de public de sală de după pandemie?
O mare panică a fost și în anii ’50, când a explodat televiziunea și părea să înlocuiască mersul la cinema; dar nu s-a întâmplat. În anii 2000 nu mai filma nimeni pe peliculă, începuse era digitală, toată tehnologia se schimba. Apoi au apărut platformele de streaming, a venit pandemia. Dar eu nu cred că va veni vreun moment când oamenii nu vor mai merge la cinema. Avem nevoie unii de alții și asta s-a văzut în pandemie: suntem animale sociale. Ritualul va rămâne. Poveștle, de asemenea, nu au cum să dispară. Sigur, mediul se poate adapta, schimba, în loc să chem 5000 de oameni pentru o scenă din Război și Pace, voi chema 200 și restul vor fi CGI. Dar tot pentru poveste vom merge la cinema și vom vedea filme. Nu cred că are cum să moară vreodată ritualul de a merge să vezi pe ecran mare povești bune.
