Străinii și gay-ii ne strică țara, iar tot ce e diferit de majoritate e rău. Capitalismul liberal e în ordinea naturală a lucrurilor și e singurul sistem posibil în România. Oricum, tot ce ne-ncojoară e artificial, otrăvitor - nu mai putem rezolva nimic și n-are rost să încercăm. Corectitudinea politică ne sugrumă. Depresia e o glumă inventată de intelectualii urbani. România e plină de prostime, care se lasă cumpărată pe o găleată și un kil de ulei. Românii nu vor să muncească. Și, în general, e nasol în România.
Sunt câteva dintre cele mai răspândite mituri românești, oglinda a ceea ce credem despre societatea și indivizii din România. Ne-am obișnuit să le credem fără să le chestionăm, fie pentru că suntem dezinformați, fie pentru că nu știm să căutăm adevărul sau pentru că nuanțele nu ni se par destul de sexy. Despre toate astea au stat de vorbă Elena Calistru (ONG-istă la Funky Citizens) și Vlad Tăușance (trainer de comunicare), provocați de Ideo Ideis.
„Pe tine cine te minte?”, întreabă ediția a 12-a a festivalului național de teatru tânăr Ideo Ideis. Îi întreabă pe adolescenți români, despre care un studiu UNICEF din 2013 spune că se uită în proporție de 96% la televizor. Doar 13% dintre ei nu au niciun cont de social media, iar 88% sunt online în fiecare zi. Cum să-și aleagă informațiile pe care le cred? Cum să le verifice? De ce să-și păstreze autonomia și scepticismul?
Elena și Vlad au stat de vorbă despre valori, (dez)informare și frici. Au luat la bani mărunți poveștile de adormit România pe care ne place să ni le spunem, iar concluziile născute din dialogul lor o să te facă să te întrebi dacă, pe bune, lucrurile în țara asta stau așa cum crezi.
Elena: Primul moment când am fost dezinformată rău, rău de tot, a fost la Revoluţie. Eu aveam 3 ani, mama lucra la spitalul judeţean din Focşani şi era mai tot timpul plecată, aşa că aprindeam televizorul şi mă mai uitam şi eu. În momentul în care a început Revoluţia şi Ceauşescu a fost împuşcat, mama a venit într-o fugă acasă şi m-a găsit plângând în faţa televizorului. M-a întrebat: „Ce ai, ce se întâmplă?”. I-am zis atunci că i-au omorât pe mama şi pe tatăl nostru. Și-acum, când mai povesteşte mama despre momentul ăsta, mă ia un fior pe şira spinării, pentru că îmi dau seama că, deşi în familia mea oamenii au avut destul de suferit de pe urma comunismului (bunicul meu a fost la Jilava), prin simplul fapt că prindeam acele câteva ore la televizor, în mintea mea de copil se prinsese ideea că Ceauşescu este tatăl nostru şi că are grijă de noi.
Vlad: Dezinformarea maximă pentru mine, o chestie care mi-a schimbat viaţa în moduri pozitive, dar într-o atmosferă negativă, a fost exceptionalismul generaţiei mele. La Revoluţie aveam cam 10 ani, iar părinţii noştri, profesorii din liceu şi noi între noi ne alimentam ideea că, dacă munceşti şi tragi foarte tare, n-au cum să meargă lucrurile prost. Era visul ăsta american, venit într-un final şi în România. Era o placă des folosită în epocă: meritocraţia, faza 1.0. O chestie teoretic bună, care a făcut o generaţie întreagă să tragă foarte tare. Dar, în acelaşi timp, ne-a şi băgat într-o zonă poate stupid elitistă.
„Oricare dintre noi, la un moment dat şi într-un anumit context, poate să devină o minoritate”
Vlad: Eram noi, ăia inteligenți, clasa de elită din liceu, mergeam la olimpiade şi luam premii, drept urmare, aveam să reuşim în viaţă. Mai mult decât atât, urma să avem nişte drepturi suplimentare faţă de ceilalţi oameni – chestie care, pe termen lung, ne-a făcut să fim some assholes… Pe mine m-a făcut să fiu asshole până târziu în viaţă. Înţelegerea solidarităţii, revelația faptului că, hei, sunt nişte oameni în jurul tău pe care ar fi drăguţ să nu calci în timp ce îţi faci viaţa şi îţi duci personalitatea la capăt, a venit foarte târziu. Cred că e o generaţie care a suferit de excepţionalism. Noi, ăştia, elita, care-l citeam pe Eliade, ascultam jazz, auzisem de Dalí şi citeam scrisorile lui Van Gogh, eram din altă specie. Chestia asta a făcut un oareşcare bine, dar cred că pe termen lung a buşit România. În continuare, conceptul de elită e absolut prost înţeles şi transmis mai departe în societate.
Elena: Asta cu olimpiadele cred că ne-a nenorocit generaţia – o simt foarte bine. În schimb, eu nu am o părere atât de proastă despre gândul că, dacă suntem suficient de harnici şi disciplinaţi, o să ajungem departe. Ce mă deranjează pe mine este că o mare parte dintre oamenii ăia, prinzându-se că nu o să funcţioneze în România acel gen de meritocraţie, au plecat mâncând pământul.
Vlad: Sau au devenit super cinici. E plină ţara de foste talente, refugiate într-un cinism...
„Political correctness, de fapt, nu există. Nu există un manual de cum trebuie spuse lucrurile.”
Vlad: În primul rând, cred că există în România un mit la nivel de societate, o înţelegere generală a politicii, a lumii şi-a vieţii, cum că sistemul liberal-capitalist ar fi singurul sistem. Mai mult decât atât, că e cumva în ordinea firii asta cu concurența, cu „unii sunt mai buni decât ceilalţi”, meritocraţia care are sau nu sens, piaţa care se autoreglează şi decide care artist e mai bun sau mai rău, statul care n-ar trebui să susţină învăţământul, privatizarea sănătăţii, toate poveştile astea – ni se pare că aşa trebuie să fie toate lucrurile astea, ceea ce nu e adevărat. Cu toate astea, orice deviere de la normă e o erezie comunistă. Automat dacă tu crezi că, nu ştiu, persoanele care trăiesc în pragul sărăciei sau în sărăcie extremă merită o şansă, programe guvernamentale şi mai mulţi bani care să îi ajute să se integreze, eşti catalogat drept comunist. N-ai înţeles nimic din 50 de ani. Retorica asta anticomunistă, absolut necesară, un exerciţiu normal de exorcizare, is backfiring. Taie orice nu intră în norma neo-liberală, despre care s-a dovedit empiric şi ştiinţific, odată cu căderea burselor în 2008, că nu funcţionează neapărat.
Dincolo de asta, o chestie care distruge minţi şi personalităţi e fatalismul. „A, carnea asta nu e carne, e plastic în ea şi o fac ăia în spatele casei!” „Ce, crezi că vinul de pe piaţa din România e vin? Nu, de fapt sunt pastile!” Oamenii care ştiu că totul e nasol, otrăvitor, artificial, greşit, că n-ai nicio şansă, că n-are sens oricum să faci nimic, că nu există vreo soluţie, atitudine sau abordare câştigătoare în relaţie cu fatalitatea asta zdrobitoare. „Asta e, ştii? Trăim într-un capitalism care ne omoară, ne hrăneşte cu lucruri nasoale, nu ne dă nicio şansă să ne exprimăm individual – și aşa e!”. Nu, nu e aşa, se pot face lucruri într-un million de alte feluri.
Și-al treilea mit – ăsta-i nou şi proaspăt, în țiplă – e că political correctness-ul atacă libertatea de expresie. Nu, nu atacă nicio libertate de expresie. În continuare ai voie să spui ce vrei, doar că trebuie să te aştepţi că ai o responsabilitate pentru ceea ce spui. Nu te va împiedica nimeni să gândeşti sau să spui nişte lucruri. Political correctness, de fapt, nu există. Nu există un manual de cum trebuie spuse lucrurile. Există bun-simţ şi nişte reguli de comportament, să îi spunem „diplomatic”, în spaţiul public. Poţi să spui absolut ce vrei tu. Ține fix de educaţia ta, de libertatea pe care ţi-o asumi şi de capacitatea ta de a procesa lumea şi informaţia, fie pentru a urî alţi oameni, cum ziceai şi tu mai devreme, sau pentru a îi accepta. Poţi să spui orice, numai că tre’ să te aştepţi la consecinţe care ţin de grupul tău, care să zică „prietene, eşti prost”, consecinţe care ţin de societate, care să zică „prietene, nu vrem să lucrăm împreună” sau „poate nu te potriveşti în organizaţia asta”. Fantoma asta nouă, political correctness-ul care vine şi ne sugrumă şi nu ne lasă să tăiem porcii cum vrem noi, nu ne lasă să spunem că ţiganii fură (că, nu-i aşa?, noi ştim că ţiganii fură, inclusiv copii), e văzută ca un atentat la libertatea individuală. Când, dimpotrivă, el este un efect secundar al încercării de a apăra libertăţile individuale.
Elena: Apropo de cum ne-am obişnuit să gândim despre cel de lângă noi și de ce-ai zis și tu despre political correctness, despre faptul că ni se pare ok să lăsăm nişte oameni în spate, un mit foarte românesc e cel despre prostime. Despre cum cetăţeanul este uşor de prostit. Mi se pare că e de departe cea mai mare dezinformare. În ultimii ani, am mers foarte mult prin ţară şi, dacă e ceva ce am învăţat şi cred cu toată puterea, este că oamenii nu sunt deloc proști. Oamenii ăia pe care îi considerăm beţivii satului, oamenii cumpăraţi cu o găleată, cu ulei, cu făină, nu sunt absolut deloc proști. Nimeni nu crede că cei care le-au dat acele găleţi sunt dumnezeu pe pământ. Dimpotrivă, de-asta avem un alt mit. „Lasă, maică, au furat, dar au şi făcut”. Sau: „Ce să şi facem? Îi luăm p-ăştia, că şi-ăiălalți dacă vin, tot aşa fac. Fură.”
E interesant că la oamenii ăştia nu vezi nevoia de răzbunare. Ei nu cred că sunt sub politicieni care ne conduc, ci pur şi simplu că în momentul ăsta nu au ce face. Am avut mari surprize să văd că, dacă ai răbdarea să înţelegi, să asculţi şi să explici, înţeleg şi lucruri extrem de complexe şi sofisticate de tipul „ştii, există un impact bugetar al măririi pensiei”. Acolo mi se pare că e vina noastră, pentru că oricât de liberali am fi, oricât de dispuşi să vorbim despre dreptate, despre ce-i corect şi frumos, nu ştiu câţi dintre noi au răbdare să stea să îi explice bunicii de la ţară: „Știi, nu tot ce vezi la televizor este chiar aşa. Uită-te la mine, nu sunt agentul de influenţă al unei puteri străine, mă vezi în carne şi oase.” În mitul ăsta ne complacem mult prea mult, zicându-ne: „Lasă, ăia sunt proşti, nu înţeleg absolut nimic şi n-are niciun rost să explicăm, că oricum nu ar înţelege.”
„Nu vom putea ajunge alte ţări din urmă dacă jumătate din ţară este în sărăcie lucie şi cealaltă o duce bine”
Vlad: E mitul de mai devreme, despre care povesteam. Noi versus prostimea.
Elena: Da, sau un soi de abandon. Eu pun foarte mult chestia asta pe seama unui prost management al entuziasmului. Noi, ca ţară, după ’89, am gestionat extrem de prost tot ce-a însemnat entuziasmul față de o lume care ar fi trebuit să ne dea mult mai mult, pentru c-am fi meritat mult mai mult. Și ăsta-i adevărul, oricine merită mai mult. Dar nimeni nu ne-a explicat că n-o să fie numai lapte şi miere, că n-o să fie absolut extraordinar când o să fim în NATO şi în Uniunea Europeană, ci că o să trebuiască să muncim ca să ajungem alte ţări din urmă – dar că nu vom putea ajunge alte ţări din urmă dacă jumătate din ţară este în sărăcie lucie şi cealaltă o duce bine, pentru simplul fapt că nu poţi să traversezi strada fără să ai un nivel cât de cât decent de trai și în cealaltă jumătate a țării. Toate lucrurile astea sunt, din punctul meu de vedere, generate de hiperbolizarea din discursul public şi individual. Revenind la acei oameni care nu sunt proşti, eu sunt convinsă că, dacă un politician ar avea curajul să le zică oamenilor foarte onest, „Băi, dragii mei, la nivelul comunei noastre avem 100 de lei la buget anul ăsta. Uite, hai să prioritizăm împreună, că n-o să putem face şi scoala, şi dispensarul. Hai să vedem împreună ce facem anul ăsta, ca după aia să vedem ce facem în anul următor”, chiar cred că oamenii au capacitatea să înţeleagă. Nimeni nu crede în moderaţie, din păcate.
Vlad: Apropo de ce ziceai cu prostimea, mulţimea care nu înţelege că poate. Sunt văzuţi cinic de oamenii care merg să le ceară votul, care se bazează pe ei, dar sunt văzuţi parcă mai cinic de reformatori. De oamenii care vor să vadă o Românie nouă, dar pleacă automat dintr-un dispreţ maxim vizavi de prostime. Inexistenta prostime.
Un alt mit care mi se pare oribil e cel cu românii care nu vor să muncească. În funcţie de zona ţării în care eşti, o să vezi ba că moldovenii nu vor să muncească, ba oltenii. „Știm noi, am fost acolo într-un sat şi-am văzut că era iarba netăiată şi ăia stăteau la poartă sau în cârciumă şi beau.” Mai mult, s-a văzut că nici ardelenii nu vor să muncească pe 200 de euro pe lună, bonuri de masă, 12 ore pe zi, în condiţii de epuizare, fără pauză de masă şi de toaletă, pentru că nimeni nu ar vrea să muncească opt ore în condiţiile astea. Ăsta e iarăşi un mit, care vine din ce ziceam. „Capitalismul sălbatic este singurul mod de funcţionare al unei societăţi în care putem spera, pe care ni-l putem dori şi, mai mult decât atât, el ţine de ordinea naturală a firii.” Nu, nu-i aşa. Oamenii ăia vor să muncească, numai că dacă stau să îşi facă calculele, acele 8-9-10 milioane pe care ar trebui să le primească nu se potrivesc cu cantitatea de efort şi de timp implicată de genul ăla de muncă. Nu se potrivesc în mintea nimănui, nici măcar a angajatorului – chestie care e valabilă nu doar în zonele rurale, ci și în oraşele mici, unde deschide câte un investitor strategic o fabrică şi după se miră că nu găsește oameni care să muncească pe salariul minim pe economie.
Se întâmplă şi cu antreprenorii români. Am fost la un summit al antreprenorilor români, care se plângeau de proasta calitate a resursei umane tinere: „Domnule, tinerii nu sunt serioşi, nu vin să se angajeze, şi dacă vin, nu stau şi pleacă şi nu ştiu ce e în capul lor.” Am ridicat o mânuţă şi-am zis: „Nu vă supăraţi, dacă aţi avea acum 18-19 ani, v-aţi angaja în firma voastră, ştiind care sunt condiţiile de muncă?” „Nu.” Ok, dacă tu nu ai munci în propria ta companie la 19 ani, înseamnă că nu faci ceva bine pentru tinerii pe care vrei să îi angajezi. Oamenii vor să muncească în nişte condiţii în care munca lor are sens, în care banii pe care îi primesc le ajung, pentru cantitatea de timp şi efort pe care o depun în toată povestea asta.
Un mit care se potriveşte cu cel că oamenii nu vor să muncească e unul ne-explicit, dar pe care îl crede toată lumea: depresia e un privilegiu al intelectualilor urbani, cu salarii peste medie. Nu. Depresia, ca toate afecţiunile psihice care te împiedică să duci o viaţă normală, e răspândită în toate clasele sociale. Faptul că eşti de la ţară şi părinţii tăi au muncit pământul şi au trecut printr-un război nu te califică automat ca imun la depresie. Sunt oameni, care – dăă! – nu pot să facă altceva decât să stea, să se uite în gol sau să bea. Exact aşa cum faci şi tu, intelectual minunat, care bagi vin cu acid la seriale timp de un weekend întreg şi lipseşti de la birou şi nu reuşeşti să te ţii de deadline-uri, pentru că aşa funcţionează creierul uman. Faptul că oamenii ăia nu locuiesc în oraş și nu sunt prietenii cu care ieşi în mod normal la bere nu îi face imuni la incapacitatea de a face ceva cu viaţa lor din cauza unei afecțiuni psihice – care ţine de un dezechilibru de substanţe, de nişte traume personale, peste care nu poţi să treci îmbărbătându-te, dându-ţi doua palme şi mergând să coseşti iarbă pe marginea şanţului. Dacă funcţionează aşa de uşor, hai să ne scoatem prietenii deprimaţi sau cu angoase existenţiale la cosit undeva în afara Bucureştiului, data viitoare când nu înţeleg ce să facă cu viaţa lor. Să vedem dacă funcţionează şi după aia putem să zicem: „N-au chef, domnule, tinerii să muncească.”
„Adevărul e întotdeauna undeva la mijloc, ceea ce face îl face total unsexy”
Elena: Aici mă simt nevoită să intervin, pentru că mi se pare că şi tu te duci într-un mit legat de capitalismul sălbatic. Când vorbim despre neajunsurile business-urilor din România, mi se pare extrem de necesar să punem nişte nuanţe. Pentru că altminteri o să ajungem să urâm sectorul privat în ultimul hal. „Toţi sunt nişte asupritori, iată, clasa muncitoare merită mai mult decât oamenii ăştia.” Cred că trebuie să spunem de fiecare dată că există business-uri corecte în ţara asta. La televizor, nu ar trebui să mai auzim „omul de afaceri care a fost arestat pentru dare de mită politicianului cutare.” Ăla nu e om de afaceri, care face numai afaceri cu statul.
Trebuie să spunem că există business-uri care nu numai că fac afaceri corecte, ci se şi chinuie să fie competitive. Există oameni care muncesc cot la cot cu angajaţii lor. Există business-uri care au ridicat comunităţi, după cum există și primari care au făcut lucruri senzaţionale pentru comunităţile lor – locuri unde nu era mai nimic înainte, în care au reuşit să atragă şi fonduri. Cred că nuanţele astea sunt importante de fiecare dată, fie şi pentru un singur lucru: că nu ne lasă să ne ducem în acel fatalism despre care povesteai. Că nu se mai poate face nimic, că ţara asta este fucked up, pentru că un business curat nu are cum să supravieţuiască. Ne duce în zona de „nu avem pe cine alege, pentru că toţi sunt o apă şi un pământ.” Nu-i adevărat. Pe la toate partidele mai sunt oameni decenți. Chiar cred că trebuie să spunem lucrurile astea.
Cât priveşte capitalismul sălbatic – şi aici nu vreau să fiu apărătoarea dragului de capitalism, pentru că nu cred că stă într-un colţ şi plânge şi mă duc eu să îl consolez – dar cred că așa cum tindem să punem eticheta „comunism” social-democrației, la fel şi capitalismului tindem să îi punem o hiperbolă pe cap, să îi adăugăm „sălbatic” în codiţă şi să zicem că este nasol. Adevărul e întotdeauna, din păcate, undeva la mijloc, ceea ce face îl face total unsexy. Adevărul şi nuanţele nu sunt foarte populare, dar cred că trebuie să ne învăţăm să luăm cu moderaţie orice vine din perspectiva de „OK, asta nu a funcţionat.” Din punctul meu de vedere, în 2008 n-a funcţionat o bucată din sistemul capitalist, când nişte oameni extrem de aroganţi şi hrăpareţi şi-au imaginat că ştiu ei mai bine decât orice lege a economiei de-a lungul istoriei, iar nişte politicieni corupţi au închis ochii şi au lăsat sistemul respectiv de-reglementat. N-aş pune niciodată semnul egalităţii între capitalism şi criza financiară, pentru că şi în socialismul ăla real e vorba, într-un final, de acelaşi lucru: nişte oameni acaparează puterea şi îşi imaginează că pot fi dumnezei. Pot gestiona legile fizicii, societăţii și economiei după cum vor, că ştiu ei mai bine. It’s not like that.
Vlad: Sunt perfect de acord. Nu poți să reduci o viziune asupra societăţii la numere, indiferent că numerele astea înseamnă profit, salariu minim pe economie sau procent de oameni angajaţi. Nu poți să elimini factorul social din economie, să nu iei în calcul impactul unui sistem. Cât de mult se potriveşte cu societatea? Ce schimbări produce? Ce categorii o să o ia razna şi o să scape de sub control? Atenţie, nu cred că capitalismul este evil şi trebuie dărâmat. Dar nu e singurul sistem şi nu e în ordinea naturală a firii. Oamenii nu s-au născut făcând schimb de bani. Nu despre asta este neapărat vorba în modul în care ne gestionăm viaţa, succesul, interacţiunea cu ceilalţi.
„România, în ăştia 28 de ani, şi-a sacrificat un adevăr. Suntem mult mai bine decât eram în ’89.”
Vlad: Întorcându-mă la ce povesteam mai devreme, despre oamenii care nu vor să muncească pe salariul minim pe economie, pierzându-şi 12 ore pe zi, două pe navetă și zece la locul de muncă: imaginează-ţi să faci asta timp de cinci ani, ştiind că nu tre’ să faci asta. Nu vor s-o facă de multe ori pentru că le lipseşte perspectiva: „Eu lucrez pentru oameni cu investiţii şi business-uri care ştiu să pună la capătul zilei, anului sau a zece ani de muncă în companie un premiu mai consistent.” Poate să fie o relaţie personală, încredere, o carieră, oportunităţi de creştere, susţinere în cazul unui necaz sau în momentul în care vrei să te apuci de o facultate etc.. Există situații în care nu e nimic, nici la capătul zilei, nici la capătul lunii, nici la capătul anului. În anumite locuri, nu le poţi cere oamenilor entuziasm. De 28-29 de ani ni se tot cere să fim entuziaşti. „Hei, o să fie totul bine!” Nu ştiu ce să zic. O să fie... cumva.
Elena: Asta iarăşi duce la un mit care mă super-enervează, pentru că sunt printre cei care îl propagă. „Fir-ar al dracului că m-am născut în ţara asta, că-i corupţie, că statul de drept nu prea funcţionează etc.!” De fiecare dată când mă ia antrenul cu chestia asta, trag aer în piept şi mi-aduc aminte de faptul că acum 60 de ani, în SUA, o femeie de culoare nu putea să stea în autobuz pe acelaşi loc ca albii. Apropo de ăia 28 de ani – oricât de tare ne-ar frustra pe noi, înseamnă extrem de puţin la scară istorică. Eu cred că România, în ăştia 28 de ani, şi-a sacrificat un adevăr. România a evoluat extrem de mult. Suntem mult mai bine decât eram în ’89.
Vlad: Şi nici n-am reuşit să stricăm toate lucrurile funcţionale.
Un alt mit care mi se pare super-dăunător este cel de mai devreme: „Ce nasol e în România.” Nu e atât de nasol. Aşa proaste cum sunt serviciile noastre medicale, încă ai acces la ele. În anumite ţări, dacă nu ai puterea financiară necesară, nu vei primi niciodată alea cinci minute în plus de la un doctor care-i prietenos cu tine pentru că o ştie pe maică-ta. Nu vei reuşi niciodată să cumperi cu o ciocolată atenţia cuiva. Nu vorbesc de marea corupţie, ci de interacţiunea umană. De a găsi soluţii pentru situații care, în ţările civilizate pe care le admirăm, înseamnă capăt de drum. „Mulţumesc, la revedere, s-a închis, poftiţi acasă.” Nu e atât de rău în România. E enervant și inconfortabil de multe ori, mai ales că tu eşti în contact şi luptă directă cu sistemul, dar…
„În viaţă cel mai important lucru nu e să ai dreptate, ci să înţelegi”
Elena: Eu sper că faptul că a trecut, cât de cât, perioada aia traumatizantă a tranziţiei o să ne facă să gândim mai puţin în termeni de „tinerii din ziua de azi”. Înainte, generaţiile aveau undeva la 20-30 de ani între ele. După Revoluţie, s-a rupt ceva între oameni. Calupurile de generaţii au devenit mult mai mici, ceea ce mi se pare nasol pentru noi ca societate, pentru că apar ciocniri. Sper ca societatea să ajungă la un soi de maturitate. Dacă admir ceva foarte tare la societăţile „de afară”, este că poţi să vezi la aceeaşi terasă, și într-un oraş mare, şi într-un oraş mic, şi oameni de 60+ şi oameni de 20+ şi adolescenți. Sper să ajungem la un echilibru în care, oricâte diferenţe ar exista între generaţii, să putem trăi împreună şi împărţi acelaşi spaţiu. Pe-acolo mi-aş dori să ajungem.
În ultima vreme, am lucrat cu destul de mulţi tineri pe teme de educaţie civică, şi din învăţământul de stat şi din cel privat. Oamenii ăştia sunt enervant de inteligenţi și value-oriented, până la un anumit punct, când sistemul educaţional le dă cu un ciocănel în cap şi s-a terminat cu entuziasmul, idealismul sau valorile pentru o parte semnificativă dintre ei. Aşa că sfatul meu n-ar fi să nu creadă nimic, dar să verifice de două ori. Eu nu m-aş crede nici pe mine acum şi aş verifica şi asta!
O să sune a clișeu, dar e clișeu pentru că e adevărat: nivelul de acces la informaţii pe care îl au oamenii acum e, probabil, cel mai important lucru din lume. Informaţia chiar te face mai puternic. Nu aş vrea ca adevărul ăsta simplu să fie nenorocit de faptul că toată lumea îl zice. Dacă aş fi astăzi la 16 ani, probabil că nu aş crede nici măcar că se poartă un fel de pantofi într-un an! Aş verifica din mai multe surse informaţia. Sau, dacă aș avea 14 ani, nu aş crede nici măcar că mă obligă legea să mă duc să-mi fac buletin şi să dau copie legalizată după certificatul de naştere. Aş verifica să văd dacă nu cumva s-a eliminat obligativitatea copiei legalizate.
Partea mişto acum este că poţi să ai acces la toate informaţiile astea. E super-greu să dai o reţetă prin care să zici: „Uite, astea sunt resursele de informaţii bune şi p-astea trebuie să le crezi.” Ce cred că poţi să faci este să te uiţi în cât mai multe locuri posibile. Să te expui cât de mult posibil la oameni din afara bulei tale. Să mai vorbeşti din când în când cu bunica de la ţară. Să dai din când în când drumul la televizor, chiar dacă doar ca să te enervezi, şi, în general, să îţi găseşti o comunitate. Partea bună cu apartenența la o comunitate este că împarţi această greutate de a afla informaţii din cât mai multe locuri la mai mulţi. Eu cred sincer că inteligenţa colectivă te ajută să ajungi la o concluzie de bun-simţ, la moderaţie şi la ceva ce seamănă foarte îndeaproape cu adevărul.
Vlad: Cumva în aceeaşi logică, cred că în viaţă cel mai important lucru nu e să ai dreptate, ci să înţelegi. E mai important decât pare, pentru că oamenii care îşi construiesc nişte convingeri personale bătute în cuie au marea fericire de-a avea dreptate. În momentul în care te hotărăşti că albul e alb şi negrul e negru, sau dimpotrivă, că albul e negru, îţi vei găsi nişte oameni în jur care vor zice ca tine. Dar faptul că ceilalţi nu vor zice aşa o să te întărâte şi o să te facă să crezi şi mai puternic în convingerile tale personale. Iar asta te opreşte în primul rând din evoluţie – n-o să creşti şi n-o să te dezvolţi. Apoi, te opreşte din a înţelege cu adevărat lucrurile. E categoric că o să greşeşti în viaţă, o să iei decizii proaste, o să crezi cu tărie în lucruri care or să ţi se pară dup-aia tâmpenii. Te vei trezi pe poziţii diametral opuse cu tine însuţi, la trei ani sau un an distanță. Vei apăra lucruri pentru care n-ai fi băgat mâna în foc sau, dimpotrivă, care ţi se păreau oribile acum ceva timp. Deci, cred că, atât timp cât scopul tău în viaţă este să înţelegi mai mult despre ce se întâmplă şi despre tine, lucrurile n-au cum să meargă prost.
În al doilea rând, cred că e important să îţi dezvolţi pe cât posibil dragostea asta faţă de oameni. Inteligența, perseverenţa şi talentul te pot ajuta să faci salturi evolutive, te pot pune în poziţii de lider sau te pot ajuta să îţi îndeplineşti scopuri. Dar niciuna dintre calităţile astea nu îţi va da calitatea interacţiunii umane pe care o ai dacă exersezi acceptarea şi iubirea de oameni. Nu doar „prietenii mei, iubita mea/iubitul meu”, ci oameni în sensul cât mai larg al cuvântului. Am un copil foarte mic şi ştii chestia aia, că îţi doreşti pentru copilul tău ceea ce nu ţi-a ieşit ţie în viaţă? Mă gândeam: „Exact asta să facă, ce nu mi-a ieşit mie. Să fie tolerant cu oamenii. Să ştie să se pună în locul lor. Nu să fie medic, ce nu mi-a ieşit mie să fiu, sau avocat sau om de succes. Să fie exact cum n-am fost în sensul ăsta: să vorbească frumos cu oamenii şi să aibă răbdare să îi asculte – ceea ce eu nu am avut prea mult până în momentul ăsta.”
Dialogul dintre Elena Calistru și Vlad Tăușance a fost editat și condensat pentru claritate. Întâlnirea a fost moderată de Karin Budrugeac și înregistrată la Apollo111, în cadrul unei campanii de testimoniale pentru Ideo Ideis. La campanie au mai participat Alina Gavrilă Borțun (Creative Director, Romanian Design Week), Adi Bulboacă (fotograf), Svetlana Cârstean (poetă), Dorina Chiriac (actriță, mentor IDEO IDEIS), Oana Giurgiu (producătoare, TIFF), Cristian Lupșa (editor, Decât o Revistă), Marius Manole (actor, mentor IDEO IDEIS), Cristian Neagoe (manager cultural, Street Delivery), Psihotrop (rapper), Alex Tocilescu (scriitor), Roman Tolici (artist) și Vlad Levente Viski (activist, MozaiQ). Poți să vezi aici toate video-urile din campanie.
Ediția a douăsprezecea a festivalului de teatru tânăr IDEO IDEIS se desfășoară la Alexandria, jud. Teleorman, în perioada 7-13 august 2017.
