După ce au realizat Acasă (2020), unul dintre cele mai de succes documentare româneşti ale ultimilor ani, în calitate de regizor, respectiv scenaristă, Radu Ciorniciuc şi Lina Vdovîi revin cu un nou documentar, pe care l-au scris şi regizat împreună.
Cu premiera mondială la prestigiosul Festival Internațional de Film de la Toronto (TIFF), care are loc în perioada 5-15 septembrie, Tata este un documentar foarte personal, filmat de-a lungul a şase ani în Italia, Republica Moldova şi România.
Filmul este o explorare intimă a relației dintre o fiică – regizoarea însăşi – pe cale să devină mamă, ce caută să se vindece de suferințele trecutului, și un tată înstrăinat care-i cere ajutorul pentru a expune abuzurile la care a fost supus de-a lungul anilor de către angajatorul său din Italia. Pe măsură ce Lina se implică mai adânc în investigația pe care o realizează alături de Radu, descoperă nu doar suferințele tatălui său, ci și un tipar de violență domestică ce a afectat generații întregi în familia ei.
Documentarul pune în valoare rădăcinile în jurnalismul de investigație ale celor doi cineaşti, care formează un cuplu şi în viaţa privată, și interesul lor pentru teme legate de familie, conexiune și provocările unice pe care fiecare generație le înfruntă în încercarea de a-și face propriul drum în viață.
Cu ocazia premierei de la Toronto, am stat de vorbă cu Lina Vdovîi şi Radu Ciorniciuc, într-un interviu realizat pe Zoom, despre lucrul la Tata, despre dinamica dintre ei în calitate de regizori şi parteneri, despre traume şi vindecare.
În construcția pe care ați dat-o filmului, momentul declanșator al poveștii este un apel la ajutor, sub formă de înregistrare video, pe care îl primești tu, Lina, de la tatăl tău care lucrează în Italia. Acela a fost și în realitate punctul care v-a determinat să faceți un documentar sau ideea de a-l realiza exista deja?
Lina Vdovîi: Vorbim despre două lucruri diferite. O dată, filmul în sine. Apoi, procesul meu terapeutic și relația cu tata. Lucrul la această a doua parte a început cu mult înainte de film, cu cel puțin doi ani înainte să pornim camera. Coincide cu momentul în care am început să fac terapie, să mă gândesc la bagajul emoțional, la trecutul meu, și să înțeleg impactul tuturor întâmplărilor din copilărie asupra vieții mele de adult. Filmul s-a dezvoltat mult mai târziu, cumva natural, după această perioadă de conștientizare, de lucru cu mine. Într-un fel, a fost un proces mai simplu de realizat, pentru că parcursesem în terapie anumite lucruri.
În momentul în care tata mi-a trimis acel mesaj în care îmi cere ajutorul, eu și Radu am pornit cu ideea de a face un film de investigație care să se axeze mai mult pe problemele muncitorilor migranți în Europa de Vest. Pentru noi, tata era un exemplu perfect în ceea ce privește fenomenul exploatării muncitorilor români și basarabeni în Occident. Ca jurnaliști, noi făcuserăm, împreună şi separat, investigații în sensul ăsta, documentasem acest fenomen. Așa că nu ne-a luat foarte mult timp să ne decidem că vom face asta, pentru că îi cunoșteam foarte bine situația prin prisma experienței noastre anterioare.
Însă munca mea în terapie m-a ajutat să-l întâlnesc și să am capacitatea de a sta la aceeași masă cu el și de a purta o conversație.
Radu Ciorniciuc: Și de a răspunde la apelul lui de ajutor, în primul rând. Filmul a pornit, într-adevăr, cu intenția de a face o investigație pentru a arăta situația acestui muncitor imigrant în Italia, dar și pentru a-l ajuta, în calitatea lui de tată pentru Lina și de viitor socru pentru mine. Sunt șase ani în care povestea s-a dezvoltat. Pe parcurs, a apărut un echilibru între investigația jurnalistică şi investigația personală pe care Lina începuse deja să o facă și să o documenteze.
Prin urmare, Lina, în momentul în care ai început acest proces terapeutic nu aveai intenția de a face un film din asta?
Lina Vdovîi: Nu. Munca mea în terapie a susținut, într-un final, filmul și oricum a continuat pe parcursul filmărilor și continuă până în ziua de astăzi. Însă, în momentul în care am început terapia, eram într-o altă relație, eram într-o cu totul altă viaţă. E clar că nu am mers la terapie ca să fac acest film, însă mă bucur că am făcut lucrul ăsta, din mai multe motive. M-a ajutat să mă echilibrez, dar şi să fac filmul.
Evident, lucrul la un documentar implică un grad mare de imprevizibil, așa că nu aveați de unde să știți unde va duce investigația de la care ați pornit. Dar v-ați făcut o structură, un plan legat de ce ar trebui să filmați și ce ar urma să se întâmple?
Radu Ciorniciuc: Eu mi-am petrecut tinerețea jurnalistică umblând undercover, ca muncitor, prin fabrici și ferme prin toată Europa. Știam foarte bine ce înseamnă acest fenomen de sclavie modernă. Înainte să ne ducem acolo, consultasem legislația italiană cu privire la dreptul muncii, știam exact după ce semne ale acestui fenomen de sclavie modernă să ne uităm, și anume lucrul la negru, contracte viciate, până la semne de abuz psihic și fizic. În afară de camerele noastre profesionale, am luat cu noi și echipamentele cu care în tinerețe am lucrat în jurnalismul de investigație. Era destul de clar ce trebuie să facem în sensul ăsta: aveam nevoie de dovezi ca să demonstrăm ceea ce intuiam că se întâmplă greșit acolo. Drept urmare, știam ce fel de documente trebuie să consultăm şi să cerem de la tatăl Linei. Pentru partea de abuz fizic, știam că nu am fi putut obține altfel dovezile decât prin această metodă de documentare, și anume cu camera ascunsă. Așa că aveam o structură.
Însă în timpul acestei documentări, s-au întâmplat lucruri între Lina și tatăl ei. Eu nu aveam toate datele problemei. Eram după un an de relație, dar nu știam foarte multe despre tatăl ei. Nu înțelegeam de ce Lina nu-mi povestește chestii despre el. Dar e adevărat că nici n-am insistat. Atunci când am ajuns acolo, toate semnele astea au început să devină din ce în ce mai clare. A fost și un moment de șoc pentru mine, pentru că nu știam pe cine să susțin mai mult, deoarece amândoi aveau niște probleme foarte grele, apăsătoare. În timp ce în privința investigației știam ce avem de făcut, nu știam neapărat ce avem de făcut în cazul celălalt, al istoriei relației lor. Acolo, evident, Lina a preluat controlul. Asta a fost inspirația pentru mine - să pot să fiu alături de cineva care are curajul să facă chestia asta.
Cât de greu a fost pentru tine, Lina, momentul în care ți-ai dat seama că filmul este și despre tine și relația cu tatăl tău, că trebuie să te pui în fața camerei și să devii la rândul tău personaj?
Lina Vdovîi: După șase ani de muncă de dezvoltare, de filmări și de montaj la acest film, răspunsul la întrebare ar fi că n-a fost atât de greu. Însă în momentul respectiv și în foarte multe momente de-a lungul procesului de lucru, a fost extrem de greu. Munca la film ne-a costat foarte mult emoțional – atât pe mine, cât și pe noi, în calitate de cuplu. Dar, așa cum am zis și la început, ea a venit pe un teren pregătit.
Când l-am confruntat prima dată pe tata, când îi spun ce a însemnat pentru mine să cresc în casa pe care el a construit-o fizic și emoțional pentru noi, eram deja pregătită în sensul acesta. Discutasem de foarte multe ori la terapie, trecusem prin episoadele respective. Era un exercițiu pe care îl făcusem și aveam la îndemână instrumentele necesare ca să mă știu protejată, îl aveam pe Radu acolo, mă simțeam în siguranță, nu mai simțeam frica legată de faptul că, dacă îndrăznesc să-i spun lucrurile astea, care nu se spun așa de ușor unui părinte, o să mi se întâmple ceva rău. Ajunsesem într-un punct al vieții în care nu mai tremuram de frică în fața lui, ceea ce a contat enorm.
Asta înseamnă că a fost puțin mai ușor să te vulnerabilizezi?
Lina Vdovîi: E ceva la care m-am tot gândit și apare menționat foarte scurt și în film la un moment dat, și anume acest sentiment al rușinii cu care am crescut și nevoia de a ascunde mereu, de a băga sub preș. De asta Radu nu știa mare lucru despre tata când am mers noi în Italia. Habar n-avea că relația mea cu el fusese de acea natură, pentru că eu mereu am ascuns lucrurile astea de prieteni, de colegii de muncă. Întotdeauna am ținut trecutul la graniță. Așa am crezut, că dacă mă mut într-o altă țară și încep o nouă viață, lucrurile alea rămân la graniță, nu mi se mai întâmplă, nu mă mai afectează. Ei bine, greșit – ele mă afectau în continuare și a fost nevoie să trec prin niște situații destul de neplăcute și de dureroase ca să înțeleg acest lucru și să încep să muncesc activ la asta.
Când am întors camera spre mine și am devenit un personaj în acest film, pentru mine a semnat un act de a mă dezbrăca, de a mă debarasa de această rușine pe care am purtat-o toată viața, de această tăcere în jurul evenimentelor din copilăria mea, de această frică de a pune degetul pe rană pentru că ea s-ar redeschide și m-ar da peste cap. Însă eram deja dată peste cap. Nu mă mai gândeam la consecințele asumării acestei vieți pe care am avut-o. Pur și simplu mi-am dat seama că nu mă mai pot ascunde. Știu că filmul ăsta o să le vorbească foarte multor oameni despre mine și o să scoată la iveală lucruri pe care nu le-am spus unor oameni care au fost în viața mea ani de zile.
Radu Ciorniciuc: Dincolo de asta, cred că ceea ce am înțeles la un moment dat este că acest film le va vorbi multor oameni, tocmai din același motiv pentru care Lina a făcut acest pas de a deschide porțile spre un fenomen invizibil în milioane de case. Și nu cred că e vorba doar de regiunea noastră - tipul ăsta de patriarhat extrem și violența domestică sunt un fenomen invizibil în multe case din toată lumea. Acesta mi se pare de fapt actul important al filmului, și anume că deschidem ușa pentru a pune degetul pe ceva considerat normal și că îl confruntăm, îl chestionăm.
Ce mi se pare important este că în momentul în care ai decis că filmul este și despre relația cu tatăl tău, Lina, ai mers și mai departe, și mai în profunzime, și vorbești despre relația părinților tăi, despre legătura ta cu mama și sora.
Lina Vdovîi: Mi s-ar fi părut reductiv să mă rezum doar la relația cu tatăl meu. În momentul în care am decis că o să explorez și această latură, am știut că voi săpa adânc și că mă voi duce și în straturi care depășesc granițele biografice ale familiei noastre. Știam că filmul o să fie și despre cum se raportează societatea la fenomene de genul ăsta, ce înseamnă masculinitate și patriarhat în spațiul din care provin, cum sunt tratate femeile, cum sunt tratate fetițele, cum sunt tratați copiii. Aici cred că s-a activat partea de jurnalistă din mine, care a început să documenteze povestea fix cum ar documenta o poveste despre oricine altcineva. Și, atunci, ai un personaj care te poartă prin această poveste. Întotdeauna am simțit nevoia de a explora mai amplu și de a mă uita la lucrurile astea la nivel macro, pentru că știam că atât tata, cât și mama sunt produsul unei societăți și că felul în care au devenit ei adulți a fost influențat maxim de țesătura sistemelor sociale și politice în care au crescut.
În film există și imagini de arhivă, extrem de puternice, cu tine când erai mică. De unde provin?
Lina Vdovîi: Le-am căutat noi, după ce am decis că filmul va lua și această turnură. Ele existau acolo, sunt făcute de când eram mică, fac parte din arhiva familiei. Însă în momentul în care am început să îmi reanalizez copilăria, să mă uit la copilul din mine și la copilul care am fost cu ochii aceștia de adult care au căpătat o oarecare distanță și mă fac să mă simt mult mai în siguranță săpând după lucrurile astea, am văzut ceva acolo ce nu văzusem niciodată. Au fost pentru prima dată digitalizate cu această ocazie și, la montaj, ne-am uitat la ele – eu și cu Radu, dar și singură de multe ori – și de fiecare dată vedeam alte lucruri și înțelegeam lucruri pe care poate n-am știut să le identific și să le verbalizez niciodată până acum.
Cum a funcționat dinamica dintre voi? Pe deoparte, sunteți un cuplu. În același timp, sunteți amândoi regizorii filmului, dar și personaje. Evident, Lina, pentru tine era mult mai dificil. Tu, Radu, probabil aveai o distanță ceva mai mare, deși în același timp cred că te-a afectat și pe tine întregul proces.
Radu Ciorniciuc: A fost destul de complicat în momentul în care eu, personal, am ieșit din zona de confort și mi-am dat seama că e un film care ne privește și pe noi. Atunci ne cream o familie. A fost un proces destul de interesant de negociere a rolurilor pe care le aveam atât în munca la film, cât și în munca la familia noastră. Într-o bună măsură, filmul ne-a și ajutat să ne înțelegem mai bine rolurile în cuplu, rolurile în familie, ca mamă și ca tată. N-aș exotiza foarte mult povestea asta de cuplu care lucrează la un film, dar aș spune cu mâna pe inimă că ne-a ajutat foarte mult acest proces de negociere continuă a rolurilor, care se întâmplă și în ziua de azi și se întâmplă în orice cuplu și e normal să se întâmple. Am intrat la montaj cu aceste roluri destul de bine conturate, iar asta ne-a ajutat să luăm niște decizii de care nu eram neapărat conștienți sau să confruntăm niște probleme de clarificare și noi întrebări. Am ajuns într-un punct în care puteam fi de acord unul cu celălalt și puteam oferi și destul de mult spațiu unul altuia și empatie pentru diferitele stadii prin care am trecut și împreună, dar și separat, făcând acest film și muncind la această familie.
Lina Vdovîi: A fost un proces îndelungat de negociere constantă, de discuții, de pus limite și de deschis în același timp uși noi, creativ vorbind. Pe mine m-a ajutat foarte mult, bineînțeles, să-l am pe Radu lângă mine în povestea asta, atât ca partener, cât și în calitate de co-regizor. Pe deoparte, aveam nevoie emoțional de cineva lângă mine care să-mi dea o îmbrățișare când aveam nevoie, să mă țină de mână, să-mi amintească de faptul că sunt iubită și că sunt valoroasă așa cum sunt. Pe de altă parte, aveam nevoie de ochii lui de regizor care știe să să construiască o poveste.
Am simțit că procesul de filmare a fost mult mai simplu decât montajul. În momentul în care mi-am asumat că o să fiu pe cameră, nu mi-a mai păsat ce o să se întâmple după aceea. Am știut că niciodată n-o să fie credibilă povestea asta dacă nu o să scot totul din mine și nu o să mă vulnerabilizez, așa cum spuneai tu. Pentru că am lucrat cu familia, cu oameni pe care îi iubesc, care îmi sunt dragi, care mă știu, procesul de filmare în sine nu a fost atât de greu, pe cât de dificil a fost după aceea, la montaj. Să găsim un echilibru în încercarea noastră de a spune o poveste care să treacă dincolo de spațiul în care ne aflăm, adică să fie universală și să vorbească mai multor tipuri de audiențe.
Radu Ciorniciuc: Mie mi s-a părut că povestea s-a deschis în momentul în care, la montaj, Lina a venit și a zis că, dincolo de mărturiile despre exploatarea emoțională și despre violență ale femeilor din familie, care sunt importante, își dorește ca filmul să fie și despre cum am supraviețuit noi în această familie, comunitate, societate. De atunci, pentru mine filmul a căpătat o valoare mai mare, o dimensiune mult mai interesantă decât cea a trecerii în revistă a unor mărturii, într-adevăr, dureroase, dar insuficiente pentru a înțelege și cu inima ce înseamnă această viață într-un asemenea context.
Lina Vdovîi: Niciodată n-am simțit că acest film este doar despre câteva lucruri – exploatarea muncitorilor și violența domestică –, ci că are multe straturi. Dar tema majoră pentru mine este iubirea. Când spun asta, mă refer atât la iubirea pe care le-o port părinților și care s-a schimbat și s-a nuanțat foarte tare la finalul procesului de lucru la film, cât și iubirea pe care am văzut, poate pentru prima dată atât de clar și de limpede, că mi-o poartă tatăl meu. Îmi dau seama că cineva care nu m-ar fi iubit nu s-ar fi deschis. Noi am vorbit până acum despre vulnerabilizarea mea, dar pentru mine faptul că tata a spus lucrurile pe care le-a spus pe cameră, faptul că s-a deschis în maniera asta, faptul că s-a vulnerabilizat la rândul lui au fost și sunt în continuare o dovadă de iubire. Bineînțeles, fiecare o să-și extragă ce vrea din povestea asta, dar eu cu asta am rămas cel mai mult.
În film, este frapant și nivelul de violență, pe care, până la urmă, o regăsim în forme diferite în toate societățile, atât în partea asta din lume, cât și într-o țară ca Italia, unde numeroși muncitori străini sunt exploatați și chiar supuși bătăilor. Una dintre mizele documentarului este de a vorbi despre această violență, dar și despre modul în care ne putem vindeca de urmările ei.
Lina Vdovîi: Nu erau lucruri pe care nu le știam. Când vorbesc despre explorare, mă refer mai degrabă la un proces de căutare și de extragere din realitate a ceea ce știam deja că există. Toate familiile din blocul meu au avut exact aceeași experiență. Toți bărbații erau la fel și se comportau în sânul familiilor ca și cum singura lor valoare stătea în dominație, autoritate, violență.
Poate singurul lucru care ne-a surprins cu adevărat a fost momentul cu preotul (în film, tatăl Linei are o discuție cu un preot ortodox român din Italia, care îi spune că modul său de a-și crește copiii nu a fost greșit, n.r.). M-a enervat foarte tare la început, și abia apoi i-am înțeles cu adevărat valoarea. Am zis că, de fapt, ne ajută, pentru că ne arată că ne-am obișnuit să normalizăm ceva ce n-ar trebui să fie normalizat. Dar era o realitate în care eu am crescut, de care eram extrem de conștientă, de care am fugit. Acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care am plecat din Republica Moldova. Acum n-am făcut decât să ne gândim cum o arătăm, cum o transmitem mai departe. Știam că e acolo. Știam prin ce a trecut mătușa mea, știam prin ce trec atât de multe alte femei care ne-au fost vecine, care fac parte din familia extinsă. Din timpul filmărilor am știut că vom merge mai în profunzime.
Este clar – și filmul o arată, de asemenea – că procesul de vindecare este unul continuu și că, în fond, nu poate exista un final. În același timp, arătați că măcar parțial există o împăcare cu trecutul. Lina, în ce fel te-a ajutat realizarea filmului în depășirea acestor traume?
Lina Vdovîi: Cum zici și tu, vindecarea e un proces foarte lung și complex și care durează și te costă destul de mult emoțional. Ce pot să spun este că am căpătat o înțelegere asupra tatălui meu care m-a ajutat să-l accept, mai degrabă. Să accept că acele lucruri s-au întâmplat și că nu pot schimba nimic din trecutul meu. Dar pot schimba prezentul și viitorul. Ce putem face împreună e să creăm pentru copilul nostru un mediu diferit, adică să încercăm noi să întrerupem acest ciclu al violenței, al relațiilor toxice din familiile noastre, din generațiile anterioare, și să construim un mediu din care măcar Aster (fetița lor – n.r.) să iasă întreagă.
Radu Ciorniciuc: Să construim repere noi.
Lina Vdovîi: Și un model de familie diferit față de familiile din care provenim noi.
Finalul filmului sugerează fix această speranță, faptul că măcar pentru generațiile următoare acest lucru se poate schimba.
Radu Ciorniciuc: Lucru valabil pentru foarte multe dintre familiile noastre prietene, cel puțin din generația noastră. Odată cu apariția acestui nou limbaj al emoțiilor, cred că s-au creat deja niște schimbări destul de profunde în felul în care multe familii tinere încearcă astăzi să construiască ceva nou, ceva mai luminos. E un limbaj la care noi am avut acces destul de târziu și la care părinții noștri n-au avut acces deloc, iată, până la aceste întâlniri dintre generații, care pot fi și dureroase, dar pot crea și pattern-uri noi.
Lina Vdovîi: Ce-mi doresc cel mai mult este ca acest film să stârnească discuții în familii, între generații, cel puțin la fel de importante. Conversații care să schimbe ceva din dinamicile toxice pe care le regăsim în atât de multe locuri.
