Un stol de porumbei se ridică deasupra unui reactor nuclear dezafectat. Un bătrân care locuiește într-o casă-vapor, pe malul mării, se trezește de dimineață să arboreze steagul pe catargul vaporului. Un tânăr tuns unu sare de pe o lespede de ciment pe alta, în centrala nucleară părăsită. O femeie singură stă pe prispa casei și-și hrănește pisicile, găinile și câinii, iar silueta centralei se profilează post-apocaliptică în fundal.
Nu suntem la Cernobîl, ci în Crimeea, în apropierea orașului astăzi aproape fantomă Șciolkine. Și nu mai suntem nici în Ucraina, pe al cărei teritoriu a construit Uniunea Sovietică Centrala de Energie Atomică din Crimeea, cu începere din 1976. Din 2014, suntem într-o dilemă - peninsula ucraineană a fost anexată forțat de Rusia. Astăzi, centrala care a fost unul dintre cele mai costisitoare proiecte din istoria URSS, rămâne metafora perfectă pentru conflictul dintre cele două țări.
Suntem în Reactorul pierdut (Lost Reactor, 2018, Olanda, r. Alexandra Westmeier), un documentar nou, pe care poți să-l vezi zilele astea la Festivalul de Film despre Mediu și Oameni Pelicam (20-23 iunie, Tulcea). Și cred că trebuie să-l vezi - e despre un Cernobîl care n-a avut niciodată loc. În urma exploziei reactorului nuclear din estul Ucrainei, în 1986, o comisie a declarat că centrala din Crimeea se află pe teren volatil geologic, așa că în 1989 construcția sa a fost sistată. Colosul care a înghițit milioane de ruble n-a funcționat nici măcar o singură zi.
Astăzi centrala nucleară din Crimeea e o ruină, casă pentru porumbei, urlă vântul prin ea. Orașul construit pentru muncitorii la construcția centralei, Șciolkine, e aproape pustiu. Și, cu toate astea, pentru că viața își croiește mereu cumva drum, există oameni care trăiesc în apropierea vestigiului.
Vitali a fost supervizor la centrală. Are un singur prieten, cu care mai vizitează ruina, ca să-și închipuie ce-ar fi fost dac-ar fi fost. Locuiește într-un vapor pe țărmul mării, construit de mâna lui. Serghei e tânăr și taciturn. Stă în oraș cu tatăl lui și o pisică, dar vine des la centrală, pentru că e liniște. Nu știe ce va face cu viitorul lui - dacă ar fi funcționat centrala, altfel stăteau lucrurile. Olga e mamă singură, trăiește într-o clădire de beton lângă centrală, cu băiatul ei și multe animale. A venit aici în plină depresie, când nu știa unde să se mai ducă, iar despre caii pe care-i îngrijește la mica ei fermă spune că i-au salvat viața.
Timpul curge încet în Reactorul pierdut, pentru oamenii care au alunecat printre crăpături până la marginile societății.
Regizoarea documentarului, Alexandra Westmeier, s-a născut la Celeabinsk, în Rusia, lângă Urali. Deși a studiat să se facă actriță, din 2001, de când s-a mutat în Germania, lucrează în televiziune și film. Ca și primul ei film, Singur între patru pereți, și Reactorul pierdut e despre izolare și Rusia. Am rugat-o să-mi răspundă la câteva întrebări, ca să te conving să vezi filmul.
Scena9: De unde a răsărit subiectul filmului?
Alexandra Westmeier: Dintr-un noroc. Într-o vară am zburat până la mare să fac kite surfing (surf cu placa trasă de zmeu), dar nu bătea vântul, așa că a trebuit să fiu un simplu turist. Cea mai mare atracție din cel mai apropiat oraș era o centrală nucleară abandonată, așa că m-am dus acolo să fac câteva poze. După ce le-am făcut, am văzut din senin o vacă întinsă pe jos pe-acolo și, ceva mai departe, câteva capre… După ce mi-am întrebat prietenii ce se întâmplă acolo, am aflat că o femeie trăiește la reactor și crește animale. Am abordat-o, ne-am cunoscut și așa s-a născut ideea acestui film.
Ce-a fost cel mai greu la realizarea documentarului?
Cea mai dificilă parte a fost găsirea de finanțare. Niciun post TV nemțesc nu voia să susțină filmul, dacă nu era anti-Rusia. Politica Europei este că anexarea Crimeei a fost ilegală și încalcă drepturile omului. Așa că a trebuit să turnăm filmul din banii noștri. Aproape toată lumea a lucrat pe gratis. Eu am vrut să fac un film despre oameni, nu despre conflictul dintre Ucraina și Rusia. Dar n-ai cum să scapi de politică. Există multe opinii despre ce e legal și ce nu, dar am văzut că oamenii din Crimeea sunt mulțumiți de guvern și se simt confortabil cu rușii. Ce se va-ntâmpla mai departe, nu știe nimeni.
Ce părere au personajele din film despre anexarea Crimeei de către Rusia?
Oamenii care apar în film și pe care i-am cunoscut în timpul filmărilor erau - și cred că încă sunt - absolut convinși că tranziția Crimeei către statutul de teritoriu rusesc va afecta pozitiv infrastructura regiunii și va spori bunăstarea oamenilor; vor exista locuri de muncă, mai puțină corupție, iar Crimeea va fi o zonă de stațiuni, în care vor veni oameni din toată Rusia. Iar pentru cei care locuiesc acolo vor exista măcar locuri de muncă sezonieră. Cunosc câțiva oameni care au fugit din zonele de conflict, care locuiesc în corturi, dar nu vor să se întoarcă. Nu simți războiul în Crimeea și dacă nu știi că se dau lupte undeva în apropiere, atunci orașul Șciolkine, locul în care am filmat, e doar un oraș la mare.
În timpul filmărilor, ce spuneau personajele despre Cernobîl? Au făcut vreo paralelă cu situația de la centrala din Crimeea și dezastrul din 1986?
Pot să-ți răspund doar în cuvintele lui Serghei, unul dintre personajele din film: dacă ar fi funcționat centrala, aici ar fi fost mai mult de muncă. Orașul ar fi fost mai mare, viața ar fi fost mai bună. Dar, pe de altă parte, s-ar fi putut petrece aici același accident ca și la Cernobîl. N-ai de unde să știi cum ar fi fost mai bine.
Unul dintre cele mai frumoase momente din film e cel în care Olga spune că a reușit să iasă din depresie datorită cailor de care are grijă. Cum arată e relația ei cu caii?
Pentru Olga, caii sunt copiii ei, aproape ca niște copii. Și unde un copil poate locui cu bunica sau cu alte rude, fără Olga, caii ar fi măcelăriți pentru carne. Suntem responsabili pentru ceea ce am îmblânzit.
Unde sunt astăzi personajele din film?
Țin mereu legătura cu personajele mele. Olga și-a vândut toate animalele și locuiește într-o căsuță la marginea orașului. E săracă. Nikolai Petrovici (n.r.: singurul prieten al lui Vitali) nu mai iese din casă. Serghei nu lucrează, a renunțat la școală și încearcă să se regăsească. Doar Vitali o duce bine.
Traducere din limba rusă de Shaun Williams
