În programul Les Films de Cannes à Bucarest & Timișoara 2023 s-a strecurat o bijuterie documentară despre cinema: Chambre 999/Camera 999, de Lubna Playoust, o antologie cu 30 de regizori contemporani invitați să răspundă la întrebarea: „Este cinemaul o artă/un limbaj pe cale de dispariție?” Filmul vine ca o replică la Camera 666, regizat de Wim Wenders cu exact 40 de ani în urmă, tot la Cannes, unde 16 regizori au vorbit despre „viitorul cinemaului”.
În Camera 999, regizori consacrați sau la început de drum se așază în fața camerei fixe dintr-o cameră de hotel din Cannes, lângă un ecran mare deschis pe platformele de streaming, ca să răspundă la întrebarea lansată de regizoare înainte să îi lase singuri. Avem optimiști, avem pesimiști, îi avem pe cei care aleg calea de mijloc („cinemaul a fost mereu pe cale de dispariție, într-o agonie și fragilitate care aproape că îl definește”), îi avem pe cei care deplâng industria, lipsa comuniunii rituale a „mersului în sala de cinema”, pe cei care abia așteaptă să vadă cum se adaptează limbajul cinematografic la noile provocări, pe cei care pledează pentru libertate și revoltă împotriva comodificării filmului practicată de marile studiouri și platforme. Unii regizori rămân pe scaun și vorbesc tutelar (ca Wim Wenders, David Cronenberg, Asghar Farhadi, Paolo Sorrentino), alții se plimbă prin fața camerei, dansează și performează (ca Albert Serra, Baz Luhrmann sau Ruben Östlund). Pe scurt, avem o parte din vocile cinemaului de azi într-un colaj rarisim, într-un moment de reașezare a industriei și a artei cinemaului, vorbind despre prezent și despre viitor. Mesajul lui Wenders de la începutul documentarului poate sta foarte bine și la finalul lui: „Mult noroc nouă, colegi cineaști! Și mult noroc vouă, spectatorilor!”
Lubna Playoust este un personaj fascinant, actriță și regizoare care a învățat cu maestrul Abbas Kiarostami, curatoare a platformei de filme on demand mk2 Curiosity, variantă arthouse la platformele de streaming comerciale. Am avut ocazia să o cunosc la Films de cannes à Timișoara ca să vorbim mai mult despre Chambre 999.
Scena9: Cum a început povestea ta de dragoste cu cinemaul?
Loubna Playoust: M-am născut la Milano, dar am crescut în Paris, în Cartierul Latin, ceea ce a însemnat enorm pentru dezvoltarea mea, fiindcă la momentul acela, era ca un mic sat boem, plin de cinemauri și teatre istorice. Înăuntrul lor am crescut, părinții mă duceau aproape zilnic, apoi, mai târziu, se întâmpla ca vreun proiecționist să-mi fie bonă. Am crescut în anii 80, părinții mei erau extrem de îndrăgostiți și influențați de cultura pop, chiar numele meu vine dintr-o bandă desenată. Astfel s-a modelat de foarte devreme modul în care mă raportez la artă și, când am crescut, am rămas înconjurată mereu de oameni creativi și am început să activez în zona de sprijin pentru comunitățile de artiști independenți.
Ușor-ușor am început să-mi doresc să creez și eu ceva, nu doar să comunic pentru arta altora, iar asta se întâmpla pe la 30 de ani, când am decis să iau totul de la capăt. Am început să iau cursuri de actorie fiindcă voiam sa explorez cum pot exprima lucruri din mine și, ulterior, am avut norocul să fiu distribuită în câteva roluri importante. Așa am fost inițiată în noul meu drum din industria cinematografică.
Acum 10 ani am rămas gravidă și nu mi-a fost ușor, ba chiar consider că a fost un moment foarte dificil, când simțeam acut cum societatea mă obliga să intru într-un sertar îngust de femeie însărcinată. Mi se pare în continuare ceva despre care nu vorbim destul, despre aceste sentimente amestecate pe care le ai dincolo de bucuria maternității. Și în acel moment al vieții mele, m-am nimerit la un restaurant lângă doi oameni care aveau o conversație ce mi-a atras atenția și mi s-a părut fantastică. A trezit ceva în mine dialogul lor și de la el am pornit pentru primul meu scurtmetraj. Așa a început noua mea viață de regizoare, cu povestea acestui cuplu. Sunt complet autodidactă, nu am educație formală, tot ce știu am învățat din filmele vizionate și apoi am avut privilegiul să particip la un masterclass cu Abbas Kiarostami și Lucretia Martel. De atunci pun în aplicare toate experiențele mele în filmele pe care le fac.
Paris Texas a fost filmul care m-a marcat și i-am scris asta lui Wim Wenders când i-am cerut permisiunea să replic formula din Camera 666. În copilăria mea, vedeam filme de artă pe canalul Arte. Mama nu mă lăsa să văd prostii la televizor și când m-a încurajat să văd Paris Texas, am simțit o emoție puternică, o explozie; aveam cam 12 ani și atunci m-am îndrăgostit de cinema.
Pe lângă explorările tale artistice, curatoriezi și prezinți filmele pentru platforma on demand mk2 Curiosity lansată în pandemie. Un proiect de aducere la viață a bogatei arhive a lanțului de cinema mk2 din Franța și de punere în contexte actuale a unor filme clasice și clasic moderne. Care e procesul de gândire aici?
mk2 m-a rugat să curatoriez programul lor pe canalul de streaming dinainte de Covid, alături de scurte introduceri video pentru fiecare. mk2 are o arhivă incredibil de bogată. Mi s-a părut foarte important să adaug la selecție un „cuvânt înainte”, să livrez un conținut editorializat, ca oamenii să primească niște ancore pentru alegerea lor. Dacă arunci un Pintile sau un Kiarostami pe platformă, trebuie să le oferi tot sprijinul. Trecutul trebuie revizitat cu niște instrumente actuale, trebuie să trezești interesul oamenilor, să faci legătura cu prezentul. Nu voiam să creez sertare și categorii, deși categoriile sigur că au rolul lor, dar nu-mi place să leg filmele schematic pe un subiect sau după o tipologie. Prefer o viziune polimorfă - mai aproape de principiile cadavre exquis -, în curgerea unui lucru care te duce la altul. Lynch a fost inspirația mea pentru prezentările introductive menite să aducă la viață arhiva. Curatoriam filme care nu se regăseau pe nicio altă platformă și voiam totodată să hrănim apetitul pentru diversitate într-o modalitate diferită de a vorbi despre cinema. Apoi, când cinemaurile s-au redeschis, ne-am străduit să creăm un ecosistem, invitând autori cu filme noi să curatorieze o secțiune sau să dea interviuri; am continuat să livrăm conținut care să mențină legătura cu filmele, fie pe platformă, fie în sălile de cinema.
De ce te-ai întors acum la Camera 666, de ce consideri întrebarea de acolo relevantă în 2022?
Nu e un film atât de cunoscut din lista lui Wenders. Camera 666 era ceva la care mă tot întorceam, îl tot revedeam, mi se pare un material foarte bogat, avea un concept unic pentru mine, concentrând o întreagă generație de la Antonioni sau Godard la Fasbinder. Era o topografie a cinemaului independent de artă, ale cărui granițe s-au mai diluat acum. De fiecare dată când îl revedeam, parcă găseam ceva nou în funcție de unde eram eu ca cineastă. Schimbările din industrie mă preocupă și mă fac să mă întreb mereu ce fel de cinema vreau să fac, ce fel de cinema vreau să apăr, cum vreau să mă angajez politic, social ca artistă. Eram curioasă cum s-ar poziționa cineaștii de azi la acest fel de întrebări; anul trecut vorbeam mult despre moartea cinemaului din cauza apariției platformelor de streaming care păreau să creeze fragilitate.
Mi-am dat seama că formula lui Wenders era perfectă ca să reiau conversația. Mă gândeam la fiecare Cannes la asta, dar în 2022 se făceau chiar 40 de ani după filmul lui Wenders și mie îmi place să fac lucrurile când au o semnificație simbolică. E un film pe care l-am gândit pentru viitor. E o capsulă a acestui moment din cinemaul nostru. Chiar am lansat DVD-uri cu cele două filme ca să fie văzute împreună.
Camera se întoarce spre regizori, acum ei sunt pe scenă și nu controlează aparatul. Unii își pregătiseră discursul și îl livrează uniform și angajat, alții își lasă gândurile să curgă liber, câțiva aleg să fie mai ludici și prestează un mic performance. Povestește-ne despre formula asta care iese din tiparele convenționalelor interviuri filmate.
Când am gândit Camera 999, am descompus conceptul lui Wim: un om, o cameră, televizorul în spate, unii interacționează cu el sau nu, unora le sună telefonul și se întrerup, Wim intervine cu câteva edituri și gânduri proprii. Pentru mine, filmul meu și al lui Wim sunt și obiecte de istorie. Am decis să am aceeași încadrare, o cameră, cadru fix, accent pe fața omului. Când ești singur, te poziționezi în alt tip de relație cu limbajul, te confrunți cu tine însuți, nu ești condiționat. Toți regizorii trebuiau puși la același nivel, indiferent de carieră. Suntem aici să te ascultăm, le spune formula. Diferă doar ce spui, ce aleg eu și cum editez selecția. Importantă era construcția unui discurs. Oamenii sunt egali în cadru, îi vedem confruntându-și solitudinea în fața camerei. Televizorul a fost gândit și el, voiam să fie acolo. Și a ajuns să plutească în aer cu o liniaritate, ca o reflecție a perioadei noastre.
Copacul cu care se deschide Camera 666 și despre care Wim spune din off că „va supraviețui cinemaului” e tot acolo, dar ciuntit, sufocat în mijlocul unor autostrăzi. Când filma Wim, se afla pe teren viran și trona ca o metaforă a rezilienței și duratei. Ne-a fost aproape imposibil să îl mai găsim, dar am ales să îl așez și eu în primul cadru din Camera 999 și să încep astfel filmul, cu un memento al schimbărilor implacabile.
Montajul răspunsurilor, conversația care se creează și ritmul trecerilor de la un regizor la altul scot documentarul tău din banalitatea unui colaj de răspunsuri. Cum ai construit discursul ăsta polimorf?
Editarea a fost partea cea mai incitantă și, de la început, am considerat toate răspunsurile ca fiind parte dintr-o conversație. Am refuzat să ne uităm după fiecare filmare, le-am văzut pe toate la final, fiindcă nu voiam să judec materialul care se crea sau să fiu tentată să-i orientez pe invitați. Nu am avut monitor, am vrut ca oamenii să simtă că nu sunt controlați și asta cred că a ajutat mult.
Pentru succesiunea răspunsurilor, am încercat întâi să mergem tematic, dar nu-mi plăcea rigiditatea categoriilor. Aveam nevoie de mai mult spațiu. Apoi am editat după modul în care veniseră oamenii. Și așa au apărut tot felul de incidente fericite, de succesiuni revelatorii. Editarea nu e doar despre ce spun ei, ci și despre cum reacționează. Am vrut să creez ecouri ale felurilor în care s-au expus la întrebare. După acest al doilea test cu montarea în ordinea răspunsurilor, am păstrat accidentele și ne-am întors la concordanțele de mișcare, de energie, de ritm. Am vrut să construim totul ca pe o conversație între regizori și am căutat o oarecare evoluție a diferitelor situații cu care se confruntă cinemaul. Pandemia, platformele, digitalizarea, audiența, să scanăm toate subiectele perioadei. Dar și ideea de libertate; toți vorbesc cumva despre asta când definesc cinemaul. Și e interesant că depinde din ce poziție o fac, libertatea înseamnă lucruri foarte diferite în funcție de unde ești politic.
La final, te provoc să răspunzi la propria întrebare din film: Este cinemaul un limbaj/o artă pe cale de dispariție?
Sigur, consider că am dat răspunsul cel mai complet prin filmul meu, că am adus o reflecție asupra momentului în care ne aflăm, când trebuie să ne ascultăm unii pe alții, să explorăm puncte de vedere diferite. Auzim multe despre moartea cinemaului, despre amenințările din industrie și consider că e esențial să apărăm această artă. Cinemaul este un limbaj unic și avem nevoie de cât mai multe limbaje ca oglinzi spre lumea care ne împinge să ne închidem în noi și în camerele noastre de ecou. Ori e invers, avem nevoie de deschidere și înțelegere. Sunt multe forme a genera imagini despre lume; ca cineast, ca cetățean, ca mamă trebuie să fii mereu într-o conversație, să cultivăm curiozitatea, să o stimulăm, ceea ce arta face prin definiție.
Vreau să văd pe ecran viețile și perspectivele altora ca să o înțeleg și pe a mea. E ușor să fim speriați de ce vom pierde, dar o pierdere nu înseamnă obligatoriu absență totală. Dacă nu ne e teamă de ce pierdem, o să păstrăm acel ceva pentru totdeauna. Cel mai rău lucru pe care îl putem face e să încercăm să ținem în viață o formulă care e menită tocmai să se schimbe mereu. Istoria, transmisiunea, memoria înseamnă schimbare continuă.
Fotografie principală de Zoe Le Ber
