Pe 21 februarie, la Cinematograful Muzeului Țăranului Român, antropologul francez David Le Breton a dialogat cu o sală plină, la lansarea cărții sale, „Evadarea din sine. O tentație contemporană”. Am stat de vorbă cu el, ca să înțelegem de ce simțim nevoia de a fugi din noi, cum facem asta și care sunt explicațiile din spatele celor mai radicale forme de a scăpa din propria viață.
Diversitatea și numărul participanților la conferința de la final de februarie au fost surprinzătoare, ca și acum patru ani, când David Le Breton s-a întâlnit pentru prima oară cu publicul român. Atunci, sala Cinematografului „Elvira Popescu” s-a dovedit într-atât de neîncăpătoare pentru doritori, încât a fost nevoie de intervenția jandarmilor. În general, sociologia și antropologia din România cu greu adună câteva zeci de oameni interesați de subiectul unor astfel de evenimente. Or, antropologul francez a fost urmărit de fiecare dată nu doar de membrii bulei academice, ci și de angajați din multinaționale, ONG-uri, freelanceri și alte zone cu care antropologia se intersectează mai rar. Probabil, își explică autorul, lumea rezonează cu temele pe care le abordează: în principal, corpul - ambarcațiunea în care ne navigăm toți viețile, cu tot cu suferințele și plăcerile sale, care constituie o bună bucată din ceea ce trăim. Le Breton a scris despre surâs, durere, transplant, scarificare, precum și despre alte particularități ale reprezentărilor corporale și ale bolii. Înainte de Evadarea din sine, două dintre volumele autorului mai fuseseră traduse în limba română: Despre tăcere și Antropologia corpului și modernitatea.
În Evadarea din sine, însă, antropologul francez lasă corpul în plan secundar și sondează ceea ce găzduiește el: identitatea - și, mai exact, abandonarea, mai mult sau mai puțin permanentă, violentă și radicală a acesteia. Întrebarea esențială a cărții este: când evadăm din noi, ce nu putem lăsa în urmă? Ca răspuns, Le Breton sugerează să introducem în ecuație transformările condițiilor de viață și de muncă, ale modelelor sociale și structurii societăților. Prezentarea cărții explică:
„Sunt clipe când nu mai vrem să vorbim cu nimeni, când refuzăm să ne mai gândim la viitor, când ne retragem subit chiar și din prezentul vieții noastre. Această fugă de lume, dar și de noi înșine, această refugiere într-un spațiu „alb”, neutru, apare atunci când resursele interioare ni s-au epuizat, când nu mai vrem să ne asumăm identitatea socială, când ne-am săturat să ne mai jucăm rolurile de părinte, soț, angajat, membru al comunității civice sau religioase etc. Într-o societate a vitezei, a concurenței și a înaltelor criterii de performanță, apar tot mai des cazuri de persoane care „se dau bătute”, care vor să iasă, măcar pentru o vreme, din iureșul cotidian.”
Astfel, cartea, piperată cu exemple culese din literatura și cinematografia lumii, de la escapistul suprem, Bartleby al lui Herman Melville, până la adolescenți, vârstnici, persoane care suferă de dureri cronice, toți subiecți ai cercetărilor de teren ale lui Le Breton, ajută, poate, să înțelegem mai bine și mai clar lumea în care trăim. Ce e cert este că în paginile cărții ne întâlnim cu burn-out-ul, depresia, adolescența și îmbătrânirea - fiecare cu mecanismele proprii care te ajută să îți lași în urmă sinele.
În dimineața de după lansarea de la MȚR, înainte de a porni împreună spre sediul SNSPA unde urma să primească titlul de Doctor Honoris Causa, am povestit cu David Le Breton pe îndelete, în camera sa de hotel, despre carte, problemele pe care ni le crează în zilele noastre formele tot mai agresive și individualiste de organizare a muncii, masculinitate și feminitate, sport, tinerețea și bătrânețea lumii în care trăim.
„Burn-out-ul și depresia sunt strâns legate de schimbările profunde ale legăturilor sociale, dar și ale organizării muncii - schimbări care ne-au transformat în obiecte.”
Amploarea burn-out-ului în societățile occidentale de azi este strâns legată de transformările apărute în organizarea muncii după căderea zidului Berlinului. Atâta timp cât a existat zidul Berlinului au funcționat diverse forme de apărare pentru muncitori sau corporatiști pe de o parte, și întreprinderi pe de alta, care vegheau la un fel de compromis între capital și muncă. Din momentul căderii zidului Berlinului comunismul nu s-a mai opus capitalismului și am cunoscut o perioadă de expansiune incredibilă a unui capitalism cinic și disprețuitor, care a dus la distrugerea progresivă, în Franța, a unor politici sociale benefice. În special în ceea ce privește sindicatele și protecția muncii, aceste ultime decenii au văzut apariția unor forme de management de o brutalitate extraordinară atât față de muncitori cât și față de angajați în privat precum corporatiștii. Astfel, numărul celor care suferă de burn-out sau chiar al celor care se sinucid a crescut simțitor. În Franța, de exemplu, am avut un val de sinucideri în interiorul companiei Orange, dar și în alte firme. Angajații nu mai sunt ascultați și fac față din ce în ce mai greu presiunii crescute cu care se confruntă la locul de muncă. Toate aceste forme de management au încurajat hărțuirea angajatului, au crescut puterea micilor șefi și i-au făcut pe angajați să nu se mai recunoască în munca lor, să nu mai fie mândri de ea. În plus, ele au dus la dislocarea dimensiunii colective a muncii.
Timp de multă vreme ne-am simțit împreună în întreprinderi, universități sau administrații publice. Acum, noile forme de promovare, de progres în carieră creează concurență între noi. Chiar și în universități, atunci când se deschid posturi noi sau când apare posibilitatea avansării, ne trezim în competiție cu prietenii cei mai dragi. Aceste fenomene nu existau înainte. Exista, în schimb, solidaritatea, prietenia și încrederea în celălalt. Burn-out-ul și, fără îndoială depresia, sunt strâns legate de aceste schimbări profunde ale legăturilor sociale, pe de o parte, dar și ale organizării muncii, pe de altă parte - schimbări care ne-au transformat în obiecte. Nu mai suntem subiecții propriei munci, ci obiectul său ceea ce ne face să ne regăsim din ce în ce mai puțin în ceea ce facem, să pierdem mecanismele de apărare pe care le aveam. Problemele ne lasă de cele mai multe ori singuri și neajutorați de sindicate care nu sunt întotdeauna disponibile ca să ne apere. În același timp, dispar legăturile de solidaritate care existau înainte. Azi aceste solidarități sunt din ce în ce mai rare.
„În multe dintre mișcările sociale de astăzi găsim manifestări extrem de brutale ale virilității, ale afirmării individuale pentru ca, până la urmă, revendicările de la care porniseră să alunece în uitare. ”
În Franța, vestele galbene au devenit foarte violente împotriva poliției, dar și împotriva oamenilor din interior care vor să reprezinte mișcarea. S-au creat, de exemplu, liste care să reprezinte vestele galbene la alegerile europene. Persoanele care apăreau pe listele respective au fost agresate, iar o femeie a fost insultată, de exemplu, doar pentru că era femeie și voia să ia cuvântul în numele unor veste galbene care nu își doreau să fie reprezentate. Am ajuns, într-adevăr, la niște forme puternice de radicalitate.
Nu mai există mediere între stat și revendicări, între întreprinderi și nevoile angajaților ceea ce a dus la violențe puternice, așa cum s-a întâmplat în cazul Air France, dar nu numai. Din păcate, multe dintre aceste mișcările sociale de azi potențează rasismul, antisemitismul, homofobia, transfobia și misoginismul. Găsim în interiorul lor manifestări extrem de brutale ale virilității, ale afirmării individuale pentru ca, până la urmă, revendicările de la care porniseră să alunece în uitare.
Trăim într-o lume în care suntem din ce în ce mai puțin împreună, unul lângă celălalt și tot mai mult rivali cu cei de lângă. Rețeaua socială se fragmentează. Am intrat în ceea ce sociologul Norbert Elias numește societatea indivizilor. Trăim fiecare cu propriile revendicări și stiluri de viață. Trăim într-un „fiecare pentru el” generalizat care se răspândește tot mai mult în lumea de azi. Din aceasta cauză revendicări precum cele ale vestelor galbene merg în toate direcțiile. Multe sunt, pe de-o parte, foarte populiste, anti-democratice sau împotriva reprezentanților aleși; pe de altă parte sunt și mulți care consideră că trebuie apărată democrația. Este o lume haotică care nu mai este ghidată de un sentiment de apartenență, de a fi împreună. Fiecare își vede doar propriul interes. De aici apare și violența vestelor galbene care s-a manifestat și intern, dar și față de oameni care nu aveau legătură cu problemele lor, precum șoferii blocați care nu au putut să-și facă treaba. Ce se întâmplă este simptomatic pentru individualismul societăților occidentale contemporane, defavorabil mișcărilor sociale bazate pe solidaritate, prietenie și încredere.
Ne-au dispărut marile narațiuni, așa cum le numea filosoful postmodernismului Jean François Lyotard. Ușor, un model social care pentru multă vreme ni s-a părut exemplar se destramă. El mai rezistă sporadic prin nordul Europei, dar în partea voastră a lumii cât și în Franța, Spania, Italia sau Germania, este în plin colaps.
„Mă opun patologizării nefericirii adolescentului, pentru că, din punctul meu de vedere, acesta are motive întemeiate să fie nefericit.”
Dacă biologia ar avea cuvântul suprem de spus în această chestiune, toți adolescenții din lume ar pune exact aceleași probleme, ceea ce este total fals. O mare majoritate a adolescenților se integrează perfect, savurează viața. Cei problematici, cu comportamente de risc, care se răzvrătesc în fața lumii, nu au o biologie diferită față de ceilalți. Pur și simplu cresc în circumstanțe emoționale și sociale care îi pun în dificultate. Și asta știm demult, pentru că există operele psihanalizei, sociologiei, școlii de la Chicago din anii 20 - știm că sunt copii care cresc în familii dezorganizate, în care mama e complet depășită de evenimente, sau sunt crescuți de părinți singuri, ori de familii cu probleme majore de alcoolism, șomaj, violență, abuz sexual și altele.
Deci, biologia joacă, de fapt, un rol secundar în încercarea noastră de a înțelege nefericirea adolescenților. Ar trebui să înțelegem mai degrabă circumstanțele afective în care cresc aceștia. În Franța există date ale INSEE, o organizație națională prestigioasă, care spun că unui adolescent din cinci nu-i merge bine în societatea contemporană. Iar cifrele astea sunt valabile aproape peste tot în lume. Avem date extrem de similare din Statele Unite ale Americii, Japonia, Italia etc.. Totul se leagă de transformarea profundă a statutului familiei, începând cu anii 80-90. Individualizarea aceasta, valabilă și la nivel de familie, face ca atunci când un cuplu nu se înțelege să divorțeze - și, brusc, apar copii care suferă din cauză că nu au un tată sau o mamă alături, forțați să-și petreacă câteva zile cu tata iar apoi câteva cu mama, care, într-un anumit sens, își pierd centrul de echilibru.
În același timp, e important de spus că anumite procese, precum prevenția, nu se bazează pe ajutorul substanțelor chimice. Când dăm adolescenților substanțe, de fapt îi distrugem. Cred că experiența efectelor secundare ale acestor substanțe e extrem de răspândită și absolut tragică. Substanțele nu vindecă, ci doar ajută la ținerea sub control a situației de risc. Pe de altă parte, modalitățile de prevenție pe care le putem utiliza în munca de asistență socială vizează restabilirea poftei de viață a tânărului, relansarea lui.
La fel, psihoterapia are drept scop reintegrarea tinerilor în rețelele sociale, sporirea stimei de sine, plăcerea de a trăi - sunt mecanisme care funcționează de când lumea. Aici, biologia nu are absolut niciun cuvânt de spus. Mă opun patologizării nefericirii adolescentului, pentru că, din punctul meu de vedere, acesta are motive întemeiate să fie nefericit. Oricine s-ar regăsi în astfel de situații ar recurge la aceleași comportamente de risc: tulburări de alimentație, dependență de droguri, alcool, condus în viteză, tentative de suicid, auto-mutilare. Comportamentele de risc sunt doar reacții la nefericire și, în mod paradoxal, modalități de a rezista. Pentru mine, sunt tehnici de supraviețuire.
Acestea permit adolescenților să treacă printr-un moment dureros înainte ca ei să fi găsit un răspuns, un sens a ceea ce trăiesc. Pentru că singura modalitate de a preveni un comportament de risc e să constați că viața merită, că viața vrea să fie trăită. Când un adolescent sau o adolescentă ajunge la anorexie, sau când o persoană tânără recurge la alcoolism extrem, e pentru că nu mai are strop de chef de viață. Se simte un nimeni, nu își trăiește cu adevărat propria viață, și, cât timp ce se află în conflict cu istoria sa personală va continua să se distrugă - pentru că respectiva formă de comportament de risc îi permite să dețină controlul.
Țin minte o femeie pe care am intervievat-o acum vreo 40 de ani, care nu se mai taie de mult, are azi o slujbă bună, copii, e foarte fericită cu viața ei… Dar mi-a spus că atunci când era mică se confrunta cu o mare suferință personală și se tăia mult. Cicatricile erau singura modalitate pe care o găsise atunci, ca să nu îți mai dorească moartea. Pentru ea, automutilarea și tentația sinuciderii se aflau la capete opuse. În multe cazuri, consider comportamentele de risc modalități de a rezista tentației morții, prin a-ți face rău. Sunt forme de homeopatie simbolică. Îți provoci durere pentru a simți mai puțină durere.
„Anorexia include un element de control: «Am devenit stăpână pe viața mea, acum eu îmi controlez viața.»”
Anorexia, după părerea mea, e precedată de o serie de condiții afective în care se găsesc unele fete sau, într-o proporție mai mică. Nu e obligatoriu ca toate fetele care cresc într-un climat emoțional de tensiune sau rivalitate cu mamele lor, spre exemplu, să devină anorexice. E ceva un pic alchimic la mijloc. În societatea noastră occidentală, standardele aplicate femeilor au devenit considerabil mai stricte în ultimele decenii, în mod special din cauza unei comodificării corpului. În plus, lumea imaginii, a aspectului, deține o importanță considerabilă și în creștere.
Vechile stereotipuri, care asociau femeia cu frumusețea, seducția, tinerețea etc., iar bărbatul cu forța și virilitatea, au fost chestionate din plin în anii '80 și tot atunci au început să dispară. Însă tot atunci a apărut și universul comodificării. Acesta a întărit stereotipurile, punând pe piață nenumărate produse alimentare, cosmetice, reviste, modă. Cred că multe adolescente pleacă urechea la acest cântec de sirenă promovat de marketing. Asta în mod special pentru că iau drept singură perspectivă pentru viitor să fie slabe, frumoase și veșnic tinere. Dacă nu reușesc, nimeni nu le va iubi vreodată.
Din cauza dietelor, o mulțime de fete ajung să creadă că se simt mai bine așa în propria piele, că și-au recăpătat controlul asupra propriilor vieți, într-o lume care le scapă printre degete. Dietele le facilitează alunecarea treptată spre anorexie. Nu criteriile de greutate le provoacă anorexia, ci un fel de gândire circulară, care face ca unele dintre ele să găsească în slăbit un răspuns la propria durere existențială. Ca anorexice, găsesc, în cele din urmă, un sens al propriilor vieți. Pentru că există un element de control. „Am devenit stăpână pe viața mea, acum eu îmi controlez viața.”
Așadar, tulburările alimentare reprezintă o homeopatie simbolică, care permit adolescentului sau adolescentei să recapete controlul. Ca atare, cred că aceste tulburări sunt și o formă de rezistență politică față de un anumit model feminin pe care multe fete nu îl susțin. Cu ajutorul lor, își ies, în cele din urmă din propriul corp.
Anorexia este inventarea unui corp în afara lumii, a unui corp neutru, care nu mai are, de fapt, niciun corp. Fetele anorexice par să nu-și mai investească putere de seducție în nimeni, sunt complet asexuate, chipurile le-au fost șterse, iar ele sunt în altă parte, într-o altă lume. Inventeză, într-un fel, un alt sex, dar care nu mai include erotizare și plăcere. Pentru mine, asta e o modalitate de a te elimina din joc, de a refuza jocurile de seductie care cer femeilor sa fie suple și bărbaților sa fie virili – nu mai vor să fie „bune”. Vor să fie în altă parte și să fie lăsate să plece.
Refuzul oricărei forme de seducție se aplică și persoanelor anorexice care au suferit abuzuri sexuale. Se regăsește, în același timp, și în anumite forme de obezitate. Unii copii care au suferit abuzuri sexuale vor mânca, vor mânca, vor mânca. Folosesc mâncatul pentru a se calma, într-o formă de auto-medicație, dar, în același timp, și ca să devină indezirabili. Pentru că slăbesc extrem sau acumulează greutate reușesc, în cele din urmă, să scape de amenințarea prădătorilor și să regăsească astfel o anumită autonomie. Dar cu ce preț?
„Mulți copii ai căror părinți nu au timp să se ocupe de ei aleargă pe unde văd cu ochii, ca și cum ar căuta cu disperare răspunsuri. Și singurul răspuns pe care îl primesc este un medicament.”
Copiii despre care se spune că sunt hiperactivi suferă adeseori. Mulți copii ai căror părinți nu au timp să se ocupe de ei aleargă pe unde văd cu ochii, ca și cum ar căuta cu disperare răspunsuri, dar prăbușindu-se, din nou și din nou. Și singurul răspuns pe care îl primesc este Ritalin, un medicament prescris în întreaga lume, dar care neutralizează chimic copilul. Îl liniștește, ceea ce, în consecință, îi liniștește pe părinți. Nu se poate spune că asta ajută copilul să se simtă mai bine în propria piele. Am omorât simptomul, dar nu am atacat originea sa. Asta este problema DSM (n.a., Diagnostic and Statistic Manual, „biblia” diagnosticelor psihiatrice) și a oricărei clasificări a bolilor psihice: industria farmaceutică răspunde tuturor problemelor prin patologizarea tot mai multor comportamente care altă dată nu erau deloc problematice.
Hiperactivitatea, de pildă, este un fenomen binecunoscut, dar care nu fusese patologizat expres până de curând. Înainte, ne spuneam că unii copii sunt mai vioi, mai dinamici decât alții, ceea ce... nu era o problemă. În școli și în familii ne străduiam să-i formăm, iar fiecare familie își găsea propriile soluții. La ora actuală, răspunsul e cerut exclusiv medicului. Asta e problema, care, în plus, ne arată că abilitățile familiilor sunt pe cale de dispariție. În multe familii, părinții nu mai știu cum să-și crească propriii copii. Am ajuns la o criză a părinților, din cauza sistării transferului de abilități în cadrul familiilor din ultimele decenii. Când într-o familie există doar un copil sau doi, sau când tatăl și mama vor să se separe, formele de transfer de altă dată dispar. În familia mea, ca și în multe altele, existau trei, uneori patru copii. Ca atare, toți creșteam văzându-ne mamele cum au grijă de cei mai mici. Rar se mai face astăzi acel transfer de abilități.
„Legăturile de prietenie și solidaritatea din comunități dispar complet. Persoanele în vârstă ajung complet izolate și, drept urmare, își pierd treptat plăcerea de a trăi.”
Cred că individualizarea în cadrul legăturilor sociale se răsfrânge major asupra vârstnicilor. Preț de o lungă perioadă de timp, în societățile noastre – cel puțin cele din întreaga Europă -, persoanele în vârstă au fost aproape de rude. Copiii nu erau niciodată atât de departe încât să nu se poată îngriji de bătrâni. În plus, aceștia continuau să trăiască în vechile lor case sau apartamente, și, ca atare să existe social în cartierele lor. Astăzi, ne e evident că asta nu mai e posibil, deoarece familia s-a transformat complet. Trăim în familii nucleare, care sunt adeseori extrem de îndepărtate geografic de părinții noștri. Cred că e un fenomen cu adevărat global. Nu ne mai găsim de muncă în orașul natal, așa că ne căutăm în capitale, în marile orașe, sau chiar în altă țară, adeseori foarte departe de locurile în care trăiesc părinții. Astfel, persoanele în vârstă ajung să rămână izolate.
Zonele rurale sunt pustiite, sentimentul de vecinătate s-a estompat, cel puțin în ce-i privește pe vârstnici. În plus, la oraș, alternanța chiriașilor e incredibilă. Acum câteva zeci de ani, când am ajuns la Schiltigheim, unde locuiesc și azi, vecinii erau tot timpul aceeași. Adesea, erau bătrâni. Vârstnicii au murit treptat, casele au fost împărțite și, prin urmare, astăzi chiriașii ajung să locuiască pe rând acolo unde, înainte, trăia un singur cuplu în vârstă. Locatarii se schimbă incredibil de des. De la un an la altul, nu mai vezi aceiași oameni pe stradă. Așadar, legăturile de prietenie și solidaritatea care existau cu ani în urmă în aceste comunități dispar complet. Persoana în vârstă, indiferent că locuiește la oraș sau la țară, ajunge complet izolată și, drept urmare, își pierde treptat plăcerea de a trăi.
Este o ipoteză la care am recurs de mai multe ori - cred că tradițiile noastre catolice împiedică întrucâtva tentativele de sinucidere, la fel cum se împotrivesc avortului și altor practici. Există în catolicism un fel de fascinație pentru viață, care cred că e valabilă pentru persoanele în vârstă, care și-au bazat toată viața pe aceste credințe religioase. Sunt marcate de ideea că nu îți poți lua propria viață, trebuie să mergi până la capăt. Dar, pe de altă parte, deoarece nu mai doresc să trăiască, putem spune că se auto-distrug oricum.
Dispariția chefului de viață, condiționată de preceptele catolice, poate duce la debutul sindromului Alzheimer și la distrugerea celulelor cerebrale. Așa cum am spus și în cadrul conferinței: dacă mâncăm morcovi în fiecare zi, ajungem la transformări fiziologice. Pentru mine, creierul este dinamic, într-o transformare permanentă, dar legată de stilul de viață, de angajamentele pe care ți le asumi. Sunt convins că dacă analizăm creierele celor care merg mult pe jos sau ale pelerinilor la Santiago de Compostella, de exemplu, vom găsi multe lucruri comune. Așadar, creierul nostru este întrucâtva o oglindă a stilului nostru de viață, a alimentației noastre, a plăcerii pe care o resimțim sau nu.
„Experimentele scot atât de mult lucrurile din contextele în care acestea funcționează, încât își pierd valoarea.”
Cunoașterea acestor științe este, din punctul meu de vedere, limitată. În experimente ni se spune să ne uităm, de exemplu, la o vază cu flori pentru a urmări activarea unei zone a creierului. Dar, atunci când privim spre o vază cu flori putem să ne gândim la mii de lucruri diferite. Avem atâtea valori, atâtea imagini încât nu ne putem compara creierele. Putem face doar generalizări vagi despre ceea ce gândim. Când suntem triști, de exemplu, o zonă a creierului se activează, dar nu știm care sunt cauzele tristeții care au dus la asta. Tristețea mea este diferită de a celorlalți. Punctele comune sunt foarte vagi. Ne putem întreba: se întâmplă ceva, dar ce? Nu știm.
Din punctul meu de vedere, experimentele scot atât de mult lucrurile din contextele în care acestea funcționează, încât își pierd valoarea. Ele au valoare în lumea lor, dar mie îmi scapă sensul lor. Nu putem, de exemplu, izola surâsul la nivelul feței așa cum o face psihologul Paul Ekman. Când surâdem tot corpul se activează; vorbim despre o anumită atitudine, despre schimbări ale vocii și multe altele. Nu putem avea, deci, o abordare segmentară. Experimentaliștii vor să izoleze din context o mică variabilă pentru a o putea compara. Doar că asta devine abstract; este o lume care se dez-încarnează, se decorporalizează. Putem vorbi doar de artefacte construite prin dispozitivul experimental. Este, de altfel, și limita medicinei de azi care se deconectează tot mai mult de pacienți. Gândiți-vă că este luată în considerare folosirea roboților în consultațiile medicale. Ne vom prezenta în fața lor, le vom descrie simptomele iar roboții ne vor diagnostica patologiile. Sunt niște generalizări extreme cauzate de dispariția contactelor directe și a cunoașterii reciproce dintre pacient și doctor. Particularitățile individuale dispar în fața generalității testelor medicale.
„Am denunțat des ceea ce numesc umanitatea așezată în care un număr imens dintre contemporanii noștri stau jos toată ziua. Mă întreb, oare, la ce le mai folosește corpul?”
Astăzi întâlnim nenumărate modele de feminitate și de masculinitate. Sunt foarte multe femei care nu dau doi bani pe criteriile de suplețe sau chiar de vârstă, dacă ținem cont de persoanele de 60-70 de ani care își revendică puterea de seducție sau viața sexuală împlinită. În Franța vorbim de sex-agenare, cuvânt care îmi place foarte mult deoarece arată că, și după 60 de ani, o femeie poate să aibă o sexualitate fericită și că viața nu se oprește brusc la 30 de ani. Mai mult, există nenumărate femei corpolente care își revendică puterea de seducție.
Această explozie a modelelor feminine de seducție din societățile noastre ascunde însă faptul că tinerele generații încă sunt puternic marcate de standardele de greutate sau vârstă. Întâlnim în continuare modelele acestea în toată lumea. Există, apoi, și femei care și-au reconstruit total corpul cu ajutorul chirurgiei estetice; își refac sânii, abdomenul sau fac liposculptură care, din punctul meu de vedere, este un termen tragic pentru a spune că sculptăm corpul de grăsime.
În același fel, există o multitudine de modele masculine, care se manifestă prin afirmarea tot mai agresivă a virilității. În cartierele populare din toată lumea observăm reapariția acestui model de tip care trebuie să aibă mușchi, să fie puternic, să se impună în fața femeilor. Vorbim despre o reașezare a dominației masculine în aceste cartiere din Franța, dar și din alte țări. Toate aceste fenomene sunt forme de rezistență populară prin care individul își exprimă existența, valoarea în fața unor persoane care nu-i mai pot impune nimic. Sunt șocat când văd fotbaliști proveniți în mare parte din aceste cartiere care câștigă sume halucinante și care nu mai exprimă bucurie, pe chipul cărora nu se mai citește plăcerea marcării unui gol. Îmi place să spun că au o atitudine constipată din cauza expresiilor dure pe care le afișează, a gesturilor de virilitate care nu lasă loc nici unui zâmbet. Dacă ne uităm, în schimb, la meciuri de fotbal de acum 30-40 de ani, jucătorii jubilau când dădeau un gol. Azi, asta se întâmplă tot mai rar. Aceste transformări ale modelelor de virilitate din sport se regăsesc azi și la înotători, alergători sau jucători de baschet.
Pe de altă parte, eu nu am practicat sporturi care să promoveze virilitatea. În tinerețe am făcut cross-country și semifond, dar chiar și atunci când jucam fotbal, baschet sau alte sporturi de echipă nu resimțeam această nevoie de a arăta că suntem cei mai buni. Îmi amintesc că atunci când cineva juca prea individual îi reproșam că este perso (de la personal). Exista o dezaprobare colectivă. Eram un întreg, o echipă; exista o mai mare solidaritate colectivă atunci când jucam împreună. Azi, nu mai e cazul. Vedem, de altfel, la marile echipe precum PSG că totul este gândit pentru a servi atacantul în scopul de a întări prestigiul clubului. Nu mai vorbim, de fapt, de sporturi colective.
Sportul profesionist nu mă mai interesează. Când eram mai tânăr eram pasionat de ciclism. Azi nu mai am nici un motiv să îl urmăresc când știu că sunt șanse mari ca învingătorului să îi fie retras titlul din cauza dopajului. Îmi plăceau mult, în trecut, Eddie Merckx sau Poulidor, campionii anilor 60. Pentru mine ei exprimau competitivitatea, dar și loialitatea, ceea ce nu mai este deloc cazul în zilele noastre.
Pe de altă parte fac multe activități fizice. Am denunțat des ceea ce numesc umanitatea așezată în care un număr imens dintre contemporanii noștri stau jos toată ziua. Se trezesc dimineața pentru a se așeza la volanul mașinii, pentru a ajunge la muncă unde stau în fața calculatorului, iar seara se reașează la volan ca să se întoarcă acasă și să se așeze pe canapea în fața televizorului. Mă întreb, oare, la ce le mai folosește corpul? Dispare orice interes față de corp.
De aceea pentru mine este important să merg, să mă regăsesc, să mă simt din nou liber, să simt că exist. Pentru mine mersul este o modalitate exemplară de regăsire a senzorialității lumii, a frumuseții sale. Îmi place să ascult lumea, să o ating, să îi simt mirosurile de care te lovești primăvara prin pădure sau pe marginea mării.În orașe nu mai vedem mare lucru, decât, poate, atunci când facem turism. Mulți dintre cei din jur stau cu privirea în telefoanele mobile și își dau seama la destinație că nu știu cum au ajuns acolo. Pe de altă parte, cel care merge are ochii deschiși, urechile sau nasul atente la sunete și mirosuri. În plus, prin mers, ne regăsim autonomia. Nu mai avem de dat explicații, suntem liberi. Știm că avem 2-3 ore sau o zi înaintea nostră și că nimeni nu ne va reaminti de muncă sau de responsabilitățile sociale și profesionale.
Mersul înseamnă, deci, regăsirea acestei plenitudini a timpului, a bucuriei și a tihnei timpului. Din punct de vedere moral și etic, asta este fundamental la nivelul societăților noastre în care există o uzură morală a timpului. Mersul, înseamnă și regăsirea timpului ca formă de rezistență socială și politică. Cel care merge alege lentoarea în fața vitezei; mergem cu 4-5 km/h într-o lume în care avioanele pot zbura la viteze mai mari de 1.000 km/h. Pentru mine este un fenomen mondial, dar și o rezistență la neoliberalism, la capitalismul tentacular care ne afectează tot mai tare.
„Am scris despre voce, chip sau surâs. Cum puteam să îi întreb pe oameni: când zâmbiți? Cum vă folosiți vocea?”
Cred că literatura sau filmele pot fi folosite în orice domeniu al științelor sociale, chiar și când facem teren. Ele ne oferă o altă perspectivă, ne dau acces la alte exemple pe care oricine le poate verifica. Mai mult, există unele cercetări care nu îți permit să intervievezi oamenii. Eu, de exemplu, am scris despre voce, chip sau surâs, ori nu puteam să îi întreb pe oameni: când surâdeți? Cum vă folosiți vocea? Mi-ar spune lucruri nesemnificative. În aceste momente ne putem îndrepta către scriitori sau filme pentru a găsi situații în care cineva își schimbă, de exemplu, intonația vocii. Asta nu o să ne-o spună nimeni într-un interviu. Pe de altă parte, atunci când urmărim comportamentele de risc ale tinerilor, este evident că nu putem folosi literatura. Trebuie să discutăm cu ei, să îi observăm. Eu văd o armonie între literatură, film și teren. Câteodată primează terenul, în alte dăți filmul sau literatura.
