Citește un interviu cu pianistul Daniel Petrică Ciobanu despre #SHARPclassics, o serie de concerte la București în spații neconvenționale în care muzica clasică nu-și găsește, de regulă, locul.
Pe Daniel Petrică Ciobanu l-am urmărit cu sufletul la gură, în 2017, atunci când participa la una dintre cele mai importante și provocatoare competiții în muzica clasică: Concursul Internațional de Pian Arthur Rubinstein de la Tel Aviv. Muzicianul reușea atunci performanța formidabilă de a obține medalia de argint și premiul publicului, două distincții pe care le-a câștigat, probabil, printr-un cumul de calități: intuiția muzicală fabuloasă dublată de dedicarea nesfârșitelor ore de studiu scopului perfecționării, ambele potențate de factorul individualizării, personalizării actului interpretativ, puternic resimțit în aparițiile scenice ale pianistului.
Ascultându-l pe Daniel, e greu să-i rămâi indiferent, căci sunetul lui palpită de viață, are o strălucire aparte: pianistul se transformă, pe scenă, ori în scenaristul care orchestrează, cu minuțiozitate, desfășurarea dramatică a evenimentelor, ori în actorul care se metamorfozează, pe rând, în personaje care mai de care mai conturate în particularitatea lor, ori în pictorul care trasează tușe ba violente, ba fragile, dar niciodată anoste. Și pentru a avea o imagine cât mai precisă a tabloului personalității artistice spumoase, mereu jucăușe a pianistului, vă descriu următoarea scenă: Daniel Ciobanu, concurent aflat la finalul recitalului celei de-a doua etape a Concursului Rubinstein, într-un moment în care se presupune că emoția din sală e atât de mare încât poate fi tăiată cu cuțitul, revine pentru bis la insistențele publicului, le transmite acestora – și juriului, implicit – „Let’s play some jazz!” și se avântă, cu ultimele puteri, într-un moment de virtuozitate pianistică plină de umor, fără a mai ține cont de așa-numitele rigori ale unui astfel de cadru.
Cu aceste calități, dar și cu experiența sa de pianist concertist și cu deschiderea și calibrul oferite de anvergura internațională, Daniel Ciobanu organizează artistic o serie de concerte la București, denumită #SHARPclassics. Evenimentele vor fi în număr de cinci și vor avea loc între 23 și 28 septembrie, în spații neconvenționale în care muzica clasică nu-și găsește, de regulă, locul, precum Deschis Gastrobar, Combinatul Fondului Plastic, Teatrul Național București sau Teatrul Recul, avându-i ca protagoniști pe artiști de pe mai multe continente (România, Lituania, Georgia, Israel), specializați în diverse genuri muzicale.
Seria de cinci concerte – deși modelată în jurul muzicii clasice (interpretată convențional, dar și în aranjamente, fusion-uri, improvizații, de-contextualizări) –, este una incluzivă din punct de vedere al diversității tipurilor de expresie sonoră (fie că vorbim de limbaje tradiționale sau contemporane), aducând în fața publicului o plajă stilistică variată (de la clasic și jazz la sound-uri electronice și muzică folclorică), într-o pluralitate instrumental-timbrală (pian, tobe, contrabas, saxofon, caval, djembe, sintetizator). #SHARPclassics își propune a fi și un spațiu interdisciplinar – în care muzicienii să colaboreze cu artiști plastici sau dansatori –, dar și unul în care publicul va fi invitat să interacționeze cu artiștii, în performance-uri care vor avea loc după concerte.
Cu Daniel am vorbit despre cum se va desfășura noua ediție #SHARPclassics – proiect cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național –, dar și despre noi perspective în organizarea festivalurilor de muzică clasică, creativitate, rolul jocului în actul artistic, părăsirea rigorilor în sălile de concert și altele. Programul poate fi consultat aici.
La ce să se aștepte publicul de la ediția de anul acesta a #SHARPclassics?
În principiu, am încercat să elimin bariera dintre public și scenă. În fiecare seară vom auzi nenumărate povești, artiștii vor ieși din zona muzeistică și se vor contopi cu publicul, vor împărtăși din intimitatea lor momente care să ne inspire, să ne dezlipească de cotidian, astfel încât „concertul” va deveni, de fapt, o întâlnire mai specială între prieteni. În lineup-ul din acest an am distilat, din toată experiența mea din industria muzicală, esențe rare – artiști care pur și simplu m-au marcat prin pasiunea lor extraordinară, prezența scenică magnetică și capacitatea de a seduce publicul cu o ușurință absolut dezarmantă. Aceștia te poartă în universul lor personal, atât de intim și captivant, încât nu poți să nu li te alături în proces. Această complicitate mi se pare că îți redă încrederea că frumosul autentic încă poate fi experimentat, în ciuda sosului toxic în care trăim zi de zi; trebuie doar să ne oferim un mic răgaz și să rămânem în permanență curioși și atenți pentru a recunoaște oportunitățile care pot conduce spre astfel de experiențe.
Ce ne poți spune despre diversitatea conceptelor celor cinci concerte programate și despre muzicienii invitați?
Pe 23 septembrie l-am invitat pe pianistul Guy Mintus, descoperit la festivalul de jazz de la Montreux și care e deja recunoscut internațional drept pionier al generației tinere de muzicieni de jazz. Alături de el, vor performa și Corina Sîrghi, Andrei Maxim și Bogdan Ciobanu, muzicieni români cu aceeași pasiune arzătoare și intensitate emoțională. După ce au cântat împreună ediția trecută, pur și simplu nu am putut să nu reprogramez un concert în aceeași formulă – a fost efectiv răvășitor. Briza jazzului mediteranean îmbrățișată de sensibilitatea folclorului românesc e un mix care nu te lasă să pleci fără ochi umeziți.
Pe 24 septembrie avem de-a face cu doi maeștri în adevăratul sens al cuvântului, care intră într-un derapaj artistic super efervescent cu sunete de pian și saxofon, prelucrând material din repertoriul de muzică clasică în tot felul de cascadorii stilistice: jazz, improvizații libere, diferite efecte care șochează în primul rând prin faptul că pot fi produse și de pian, și de saxofon. Un delir de sunete și de povești pe care Petras Geniušas, un rapsod înnăscut, le va împărtăși cu noi pe tot parcursul serii din enciclopedia sa de experiențe și amintiri.
Pe 25 septembrie facem cunoștință cu cei mai tineri invitați, trei artiști georgieni, care deja fac furori pe YouTube cu trupa lor, la modul că ating și 4-5 milioane de vizualizări fără să aibă vreo armată de PR în spatele lor. După ce i-am ascultat în Berlin, am înțeles și de ce. Tinerii aceștia îți cântă cu atâta pasiune o muzică croită direct dintr-un instinct ca de copil, ingenuu și încă nepoluat, care te învăluie cu o căldură atât de puternică încât îți prăbușește orice stres cotidian sau altă agitație interioară.
Pe 26 septembrie am programat un spectacol super intens și zic eu nemaiîntâlnit până acum în România, la a cărui implementare am lucrat câteva luni bune, respectiv un fusion între pian și șapte dansatori contemporani. Ne vom plimba prin păcatele celor nouă cercuri din Infernul lui Dante, acompaniați de mine cu repertoriu clasic în prima jumătate, iar în cealaltă jumătate cu piese electronice personale, compuse special pentru acest eveniment. Pe lângă exploziile ritmice și fizice care vor zgudui scena, o să avem parte și de o oglindire mai puternică a desfrânării și a daunelor colaterale în pierderea moralității, cu momente foarte funny, dar și tragice.
Pe 28 septembrie, în ultima seară, am zis să încheiem cu un recital clasic de pian, dar bineînțeles cu tot felul de „Tarantino twists”. L-am numit Vertigo, fiind din nou o amețeală stilistică a mai multor lumi ce se topesc una într-alta. Publicul va da drumul celor 100 de invitați speciali, o armată de metronoame, care va fi „big-bangul” din care se creează lumea reală printr-o rapsodie de Liszt, o poveste de dragoste cu vremurile secolului 19, urmată de lucrarea Tablouri dintr-o expoziție a lui Mussorgsky, în care deja încep să încorporez elemente vizuale (cinematografie și obiecte de artă contemporană), ajungând la final ca spiritul lui Bach să fie reinterpretat într-o manieră jazzy printr-o lucrare a lui Brad Mehldau.
Din ce în ce mai multe evenimente clasice își propun să adopte un stil mai „relaxat”, nonconformist. De ce crezi că sunt apreciate de către public fuziunea genurilor muzicale și interdisciplinaritatea atunci când vorbim de organizarea unor festivaluri/concerte așa-zis clasice?
Trăim intr-o lume în care granițele între genuri și forme de expresie devin tot mai fluide, deci interdisciplinaritatea în evenimentele „tradiționale” oferă un răspuns firesc la nevoia de diversitate și de experiențe autentice. Publicul de azi, mai ales cel tânăr, pare mult mai deschis către experiment și către acea libertate creativă care vine din abordarea tradițiilor ca punct de plecare, și nu ca destinație. În general, oamenii pare că nu mai vor să stea cuminți pe scaun, vor să fie surprinși, să râdă, să plângă, să simtă că sunt parte din ceva viu, ceva mai apropiat de lumea în care trăim.
Ce presupune crearea unor platforme artistice în care se pot desfășura tinerii muzicieni (și nu numai)? Cât de important este pentru mentalul unui artist să întrezărească perspectiva oportunităților de desfășurare creativă?
Crearea unor platforme artistice de genul #Sharp pentru tinerii muzicieni înseamnă oferirea de spații unde aceștia să poată experimenta și colabora fără presiunea convențiilor.
Pentru mentalul unui artist, perspectiva unor astfel de oportunități de desfășurare creativă este crucială. Să simți că există loc pentru tine în peisajul artistic contemporan și că există spații în care poți să te exprimi liber este o validare care hrănește creativitatea și care dă curaj. Platforma #Sharp oferă nu doar oportunități de expunere, ci încearcă și să redea sentimentul că facem toți parte dintr-o comunitate artistică mai largă, că încă există public curios, loc de inovație, de colaborare și de dezvoltare pentru noi viziuni.
#SHARPclassics 2024 este o serie de concerte în care „artiștii renunță la frac”. Din perspectiva interpretului, dar și a melomanului din public, mai crezi în ritualica asociată evenimentelor clasice?
#SHARPclassics ne arată, de fapt, CUM artiștii renunță la frac, intrând în sfera pe care mie-mi place s-o numesc „haute-culture”. E un manifest pentru schimbarea felului în care ne raportăm la muzica clasică. Întrebarea despre ritualica asociată acestor evenimente are două fațete: pe de-o parte, din perspectiva interpretului, o anumită tradiție oferă un cadru special, o solemnitate care poate amplifica emoția. Pe de altă parte, pentru mulți, acea solemnitate s-a transformat în rigiditate și impermeabilitate emoțională, adică în lucruri care te pot face reticent.
Noi încercăm să mai ameliorăm tocmai din această înțepeneală și anchilozare asociate și perpetuate în cadrul „clasic” prin doze homeopatice ale diferitor anestezii – estetice, conceptuale –, cu artiști cu personalități foarte puternice, în programe îmbibate de narațiune. Pe scurt, o revitalizare care să aducă mai multă dinamică și experiențe vibrante sferei clasice.
Cât de relevant este jocul în actul creativ/interpretativ? Dar în interacțiunea artiști-public?
Jocul are o însemnătate profundă în dezvoltarea umană, iar cu acest aspect esențial suntem obișnuiți chiar din copilărie. În primele etape ale vieții, jocul contribuie la formarea creativității, la explorarea lumii și la înțelegerea regulilor sociale. Prin joc, copiii își dezvoltă capacitatea de a interacționa cu mediul înconjurător, își testează limitele și își formează identitatea. Mai mult decât un simplu divertisment, el creează contexte sigure pentru a învăța și a experimenta, fiind în același timp un liant între individ și comunitate.
În contextul comunității, jocul aduce oamenii împreună, funcționând ca un catalizator pentru interacțiune și coeziune. Fie că vorbim despre jocuri tradiționale, competiții sportive sau evenimente culturale, acesta favorizează comunicarea și, mai ales, solidaritatea. În muzică, ideea de joc se manifestă, de fapt, în deciziile interpretative. Artistul pornește de la niște structuri rigide. formale: o partitură, adică un text. Însă adevărata măiestrie e atunci când acesta reușește să stimuleze spontanul și neprevăzutul, chiar și în cadrul acestor limite textuale ale partiturilor binecunoscute de către public.
Într-o lume ideală, interpretarea ar trebui să ofere ocazia de a redescoperi o lucrare muzicală și de a explora noi perspective personale ale artistului asupra acesteia. Publicul, la rândul său, devine partener în acest joc creativ, fiind invitat să se lase purtat de imaginația interpretului și să participe la procesul creativ prin ascultare activă și vulnerabilitate. Astfel, muzica devine o formă de joc stimulant, un spațiu deschis pentru explorare și conectare între artiști și comunitate.
Imaginile reprezintă afișele evenimentelor.
