Am stat de vorbă la București cu „ambasadorii culturali ai Ucrainei”, care colindă lumea întreagă de mai bine de un an și jumătate, înarmați cu cea mai eficientă apărare a identității lor – muzica.
Siluete de avioane se înalță deasupra capetelor noastre. Clape de pian picură tensiune în aer, apoi cinelele se răsfrâng ca un stol zburătăcit pe cerul roșu al războiului. Percuția te ia mai întâi alene, doar ca să-ți înghețe apoi inima-n gât, când explodează brusc, militărește. Prima voce: un falsetto masculin ademenitor. „What you need, / I give you some things. / What you want / nobody knows…” Tempoul se întețește pe o armonie de trei tânguieli feminine, care împletesc un fascicul sonor ațintit către același cer. „Pождество, рождество.” E un cântec despre Crăciun, dar de mai bine de-un an jumate e și-un cântec de doliu de război. Suntem într-un club din București, cu pereți de cărămidă roșie la vedere, dar suntem și sub cupola unui sanctuar invizibil.
Ei sunt trei cușme înalte și o chelie – DakhaBrakha, o formație ucraineană de „etno-haos”. Sunt și muzicienii care, de zece ani încoace, mă duc și mă-ntorc de la București la Kyiv, îmi ciripesc în ureche în fiecare primăvară, îmi iau inima făcută țăndări de război și o lipesc la loc, bucată cu bucată, un kintsugi muzical est-european cum altul nu știu. Tobe, violoncel, pian, beatbox, buhai, acordeon, muzicuță; punk, scat, rap, vals, dub, chiote, canon, armonii, cântece de păsări, trance, percuție de marș.
La începutul toamnei, DokStation, singurul festival din România dedicat documentarului despre muzică, i-a adus pe DakhaBrakha din nou la București. Așa am ajuns să vorbesc cu Marko Halanevici, multi-instrumentistul/maestru-de-ceremonii al formației, despre muncă și oboseală, despre începuturile cvartetului și actualul lor turneu, care-i ține pe drumuri aproape non-stop, prin toată lumea, de mai bine de un an și jumătate.
Pentru context, un scurt excurs autobiografic. O parte însemnată din moștenirea culturală a familiei mele e ucraineană. Am fost prima oară acolo în ‘91-‘97, apoi în 2018, 2019, 2023. Am aflat de mică ce-i aia URSS, cum sună limba ucraineană și că n-ai voie s-o confunzi cu rusa, ce a însemnat hiperinflația de tranziție, dar și mica bișniță transfrontalieră. Am prins limba din aer, am vorbit-o cu bunicii, ei au murit, eu am uitat-o, iar asta m-a șocat. Am rămas în căutarea lor, a copilăriei, a Ucrainei.
În 2013, la TIFF, DakhaBrakha au asigurat live coloana sonoră a legendarului film mut Pământ (URSS/Ucraina, 1930) și mi-am dat seama că bunicii mei au prins și colectivizarea aia, și Holodomorul. A doua zi după proiecția-concert, iubitul meu de-atunci m-a chemat urgent la Casa TIFF, care s-a dovedit rapid neîncăpătoare pentru un concert spontan DakhaBrakha. Nu-mi amintesc multe – era cald, eu eram bouche bée la propriu, muzica era și haos și armonie, nu înțelegeam nimic din versuri, dar suna a copilărie. Tocmai găsisem un pic din ce căutam.
Cei patru DakhaBrakha s-au găsit în 2004, la Teatrul Dakh din Kyiv, de unde își iau și numele – de acolo, precum și de la verbele ucrainene Давати („a da”) și Брати („a lua”). Au la activ cinci albume: Ягудки (2007, alcătuit din compoziții pentru spectacole de teatru și azi greu de găsit, dar foarte dramatic și catchy); На межі (2009; pe el se află probabil cel mai spectaculos cântec al lor, cu care își încheie mai mereu concertele – „Vesna”); Light (2010, de pe care e hitul „Baby”); albumul conceptual Шлях / The Road (2016); și Alambari (2020), poate cel mai divers dpdv muzical, pe care se aud germana, bulgara, engleza și, firește, ucraineana.
Apropo de versurile în limba ucraineană – mi s-a explicat că sunt greu de descifrat și pentru cei care înțeleg limbile slave, pentru că au la bază vechi cântece de leagăn, dragoste sau cătănie, culese de prin arhive. Toate cele trei membre ale cvartetului (Olena Țibulska, Irina Kovalenko și Nina Garenețka) au studiat etnomuzicologie – dar nu și instrumente muzicale. Cu toate astea, astăzi sunt atât multi-instrumentiste, cât și vocaliste. Olena e la percuție; o recunoști după pomeții înalți și expresia de sfinx arareori zâmbitor, iar vocea ei limpede pare în stare să străpungă norii. Irina e la clape, în timp ce împarte rolul de gazdă a concertelor cu Marko; în vocea ei încap și mierea și trilurile. Nina cea minionă cântă la cel mai mare instrument, violoncelul; pe umeri îi atârnă o sumedenie de codițe împletite și are un zâmbet & timbru vocal de spiriduș imprevizibil.
Pe Marko n-ai cum să-l confunzi; e singurul bărbat din trupă, precum și singurul membru al formației care acordă interviuri. Într-unul dintre ele spunea că momentul zero al DakhaBrakha a fost când Nina a găsit un violoncel în culisele teatrului contemporan Dakh și a început să cânte la-ntâmplare. Din asta și din întâlnirea cu regizorul avangardist Vladimir Troițki s-a născut o formație așa-zis de nișă, dar care astăzi concertează din America de Sud până-n Cipru, China sau Noua Zeelandă și care se aude pe coloana sonoră a serialului Fargo sau în reclame pentru cosmetice semnate David Beckham. În ultimii ani, au apărut în concerte la postul public american NPR, în festivaluri uriașe din toată lumea, de la Glastonbury la WOMAD, în semnalări The New York Times sau în The Guardian, care a scris despre ei că „sunt una dintre cele mai inventive formații contemporane din toate genurile – și cu siguranță sunt posesorii celor mai înalte căciuli asortate”.
În dimineața în care ne întâlnim să stăm de vorbă, căciulile nu sunt încă la vedere și nici costumele elaborate, de inspirație folclorică. Sunt în „civil” – ele toate în negru, iar Marko în bermude, tricou, adidași în culorile Ucrainei și șapcă cu logo-ul DakhaBrakha. Ne asortăm, eu am venit în tricoul cumpărat de pe siteul formației, pe care scrie „Ukraine Will Win”. „Sunt mare fană”, le zic, ca și cum nu era evident. Marko își amintește că am stat de vorbă în 2019, când, proaspăt întoarsă de la Kyiv, după alegerea președintelui Volodymyr Zelenski, scriam despre construcția identității naționale în Ucraina. Faptul că ține minte mă miră și mă bucură peste poate. Mare fană.
Inevitabil, și de data asta o să ajungem la politică și război, dar mai presus de toate o să vorbim despre muzică și Ucraina, pentru că ele ne-au adus la aceeași masă – pe mine, pe Marko și pe traducătoarea noastră Olena Illenko (a cărei poveste o puteți citi/viziona aici).
În multe dintre piesele DakhaBrakha, spun eu, simți influența teatrului. Au o structură aproape dramaturgică, cu creșteri exponențiale de ritm, răsturnări de linie melodică, puncte culminante și deznodăminte ca o răsuflare ușurată după ce cobori dintr-un rollercoaster. Firește, toate astea țin de nașterea formației într-un teatru și de colaborarea apropiată cu regizorul Vlad Troițki, care e listat pe site-ul trupei drept „ideologul” lor. Astăzi, spune Marko, nu mai colaborează atât de îndeaproape, dar teatrul continuă să monteze pe melodiile trupei, iar ei păstrează de-atunci „un simț al liniștii, atmosferei și dramatismului”.
E doar unul dintre darurile cu care Troițki a înzestrat DakhaBrakha, îmi explică muzicianul. Pentru compoziția muzicală, tot de la el au primit o afinitate față de minimalism clasic și compozitori precum americanul Philip Glass și britanicul Michael Nyman. Ambii sunt cunoscuți pentru opere contemporane în care amestecă elemente rock, precum și pentru coloane sonore sobre, dar intense și memorabile (vezi The Hours la Glass, respectiv The Piano la Nyman).
Ori de câte ori se vorbește de muzica pe care o cântă DakhaBrakha, răsare eticheta „etno-haos”. Ok, dar ce înseamnă genul ăsta, cum îl definim? Parlamentez cu Marko și ajungem împreună la următoarea concluzie: baza o reprezintă minimalismul clasic și folclorul ucrainean. La partea a doua își spun cuvântul studiile de etnomuzicologie ale colegelor lui de trupă. Marko e absolvent de filologie, cu experiență de om bun la toate în teatru, de la lumini și sunet la actorie, și asta se vede în concertele lor. Adăugăm o doză sănătoasă de punkăreală și rețeta-i gata, nu? „E o definiție foarte clară și corectă”, râde Marko.
Însă, adaugă muzicianul, mai contează și deschiderea lor către tot și toate – muzică pop, mass media, seriale TV, hip-hop și rock. „Chiar dacă nu suntem conștienți de influențele astea, ele sunt prezente și nu ne sfiim să le folosim.” Au preluat atitudinea asta tot de la Troițki, care le dădea temă când compuneau împreună: să se „joace” zilnic cu un stil sau o tradiție muzicală diferită. „Sigur, noi suntem ucraineni și muzica noastră se bazează pe istoria poporului nostru, dar suntem deschiși către alte culturi. Nu suntem obtuzi: doar ce este ucrainean! Dar baza noastră este aici și de aici creștem, de aici vine spiritul nostru.”
Bine, dar în tot procesul ăsta experimental, cum știi când trebuie să te oprești? O întrebare complicată, cade Marko pe gânduri. Pur și simplu trebuie să ajungi în punctul în care toată lumea implicată spune: „Da, ok, acum e gata.” Și dacă fie și un singur participant la proces nu este de acord cu rezultatul, atunci compoziția respectivă nu iese în lume, pentru că înseamnă că nu e terminată.
Îmi sună aproape utopic de democratic, dar nu-mi scapă că acești artiști lucrează împreună de aproape 20 de ani. Cum de nu s-au plictisit unii de alții? Marko râde și spune să se mai și ceartă, bineînțeles – „oameni suntem”. Apoi numește un concept preluat de la filosoful ucrainean Grigori Skovoroda, care a propovăduit o viață întreagă principiul autocunoașterii. (Muzeul Skovoroda a fost distrus în mai 2022, în urma atacului mai multor rachete rusești.) Învățatul spunea că doar dacă îți cunoști sinele poți ajunge să faci o muncă înnăscută, firească, singura care-ți va asigura o viață cu adevărat fericită. „Nouă ne place ce obținem prin muzică”, zice Marko. „Și, la fel de important, o grămadă de oameni din toată lumea ne urmăresc și le place și lor muzica pe care o facem”.
Nu pot să pun degetul pe ce anume îmi place mie la DakhaBrakha, însă probabil are de-a face cu o sincronizare impecabilă între cei patru, îndeajuns de flexibilă astfel încât să nu sune de două ori la fel. Și asta vine tot din trecutul lor la Teatrul Dakh, îmi explică Marko. Înainte, cvartetul ucrainean repeta 5-6 zile pe săptămână câte 3-4 ore, după care plecau în turnee, se odihneau un timp cu familiile lor și-apoi o luau de la capăt. Doi ani de COVID au pus toate astea pe pauză – mai ales concertele cu public.
Apoi, ușor-ușor, restricțiile s-au relaxat și au început să recupereze întâlnirile cu fanii. Pe 24 februarie anul trecut, DakhaBrakha erau pe scenă la Hmelnițki, un oraș din vestul Ucrainei, într-un concert pe care-l amânaseră de mai multe ori din cauza pandemiei. În timpul spectacolului a început să sune alarma de raid aerian. Publicul și muzicienii s-au pus la adăpost, iar apoi, odată încheiată alerta, au dus concertul la bun sfârșit. Dar știau că nimic n-o să mai fie la fel.
În postarea din acea seară, prin care își anulau concertele pe perioadă nedeterminată, scriau: „Dragi ucraineni și prieteni din toată lumea, lucrul de care ne temeam, dar pentru care ne pregăteam, se întâmplă. Vladimir Putin, acest Hitler al secolului XXI, s-a decis să ne cucerească țara. (...) Însă noi credem în (...) lumina ce va învinge întunericul rusesc, care vrea să distrugă întreaga lume.” Cereau sprijin internațional pentru Ucraina, la fel cum mai târziu aveau să le ceară marilor platforme de streaming de muzică să le dea voie să-și schimbe poza de profil într-un desen cu „Stop Putin! Stop war!”. „Lumea în care muzica nu se amestecă cu politica s-a sfârșit. Vă rugăm să ne permiteți să spunem adevărul și să oprim vărsarea de sânge.”
Nu era nici pe departe prima dată când DakhaBrakha striga că Putin trebuie oprit. La câteva zile după 24 februarie 2022, The New York Times îi numea „formația care a prevăzut războiul”. Dar în 2014, când cei patru muzicieni cântau imnul în Piața Maidan din Kyiv, pentru cei căzuți în luptele sângeroase cu autoritățile, care au încercat să înăbușe revoltele pro-europene, prea puțini erau pregătiți să-i audă pe bune. Ei au perseverat, totuși. În 2019, de pildă, au lansat acest clip super-cinematografic și tulburător, inspirat de luptele din Donbas, o regiune minieră din estul Ucrainei pe care Rusia se încăpățânează s-o cucerească de 9 ani de zile.
Îl întreb pe Marko dacă nu e frustrant că nu i-a auzit lumea mai devreme. Este – dar opinia publică s-a schimbat în bine față de acum 100 de ani, de exemplu. „Și pe-atunci Ucraina ruga întreaga lume să o ajute să se apere de Rusia”, să devină independentă, dar nu a primit susținere. Muzicianul speră că e o schimbare la care au contribuit și ei. Bineînțeles că și-ar dori ca Ucraina să aibă și mai mult sprijin militar acum, dar spune că ucrainenii sunt foarte recunoscători pentru ceea ce primesc de la toate țările aliate. Inclusiv de la România, căreia Marko îi mulțumește pentru ajutor militar, civil și în criza grânelor. Eu mustăcesc: România ar putea face mai mult (de pildă, să nu devalizeze banii destinați refugiaților ucraineni). E rândul lui să zâmbească: poate că orice țară ar putea face mai mult – dar ar putea face și mai puțin.
În februarie 2022, o lume întreagă stătea cu sufletul la gură, să vadă dacă Kyivul chiar va cădea în trei zile, așa cum spera Putin. Marko și-a pus familia la adăpost, apoi a declarat că e gata să ajute Ucraina în război în orice fel ar fi nevoie. Apoi, pe 19 martie, DakhaBrakha au anunțat că reiau turneul internațional. „După părerea noastră și așa cum ne-au convins prietenii, cea mai eficientă armă sunt concertele DakhaBrakha. (...) Avem nevoie de (...) cei care sunt pregătiți să ajute, să ceară guvernelor lor să sprijine Ucraina.”
De atunci sunt pe drum. Au bătut de mai multe ori Europa și Statele Unite în lung și-n lat. „De când a început războiul la scară largă am ales să călătorim cât mai mult în toată lumea cu concertele noastre. Este gestul nostru de apărare și de luptă”, spune Marko. În primul an a fost extrem de intens, pentru că nu-și mai rezervau suficient timp ca să se recupereze alături de familii. Între timp, au luat-o un pic mai încet, pentru că au înțeles că „acest război este un maraton și trebuie să vedem cum ne conservăm și ne folosim forțele.”
Nu e ușor să fii „ambasador cultural al Ucrainei”, cum adesea îi numește presa străină, zic eu. Într-adevăr, nu e, confirmă Marko, „dar nu ne putem compara cu oamenii care suferă acum pe linia frontului.” Când cineva din formație începe să se vaite un pic, imediat își amintesc de cei din linia întâi „și imediat totul își găsește locul, toate lucrurile se așează.”
În timp ce DakhaBrakha colindă lumea ca să ceară ajutor pentru Ucraina, omologii lor din țară, cei care țin moralul sus în linia întâi sunt duoul de Ukrobass (hard bass ucrainean, dacă vreți) ProBass△Hardi. Hitul lor EDM „Доброго вечора (Where are you from)”, lansat cu câteva luni înaintea invaziei la scară largă, în octombrie 2021, e astăzi adesea coloană sonoră pentru videouri postate de soldați pe Telegram, fie că-s de la eliberarea Hersonului sau imagini cotidiene de pe front. Și, pentru că „totul își găsește locul”, cum zice Marko, melodia începe fix cu un sample de două secunde din vocea frontman-ului DakhaBrakha: „Доброго вечора, ми з Україна!” („Bună seara, suntem din Ucraina!”). Sloganul ăsta, un „keep calm and carry on” al ucrainenilor din zilele noastre, e o mostră de radicalism subversiv, după cum explică antropologa Maria Sonevițki în The L.A. Review of Books. Însuși gestul de a face apel la o identitate ucraineană colectivă în timpul acestui război este radical. Spune „da, suntem aici, chiar existăm, oricât s-ar strădui rușii să demonstreze contrariul.” (Sonevițki a dedicat un capitol întreg genului „etno-haos” în cartea sa Wild Music: Sound and Sovereignty in Ukraine. Între timp, ProBass△Hardi și DakhaBrakha au scos un single împreună în iunie 2023, „Tuman”, care începe tot cu o incantație a lui Marko: „Și pe pământul reînnoit / nu va fi niciun dușman, niciun vrăjmaș. / Va fi un fiu și va fi o mamă / și vor fi oameni pe pământ.”)
Tot în iunie anul acesta, DakhaBrakha au concertat în Ucraina pentru prima oară de la începerea războiului la scară largă. Marko, altminteri volubil și deschis, nu găsește cuvintele care să exprime ce au simțit când „după mai bine de un an de călătorit prin toată lumea, i-am văzut pe cei dragi și țara noastră”. Îl întreb care a fost cel mai emoționant moment din 18+ luni de turneu. „Este foarte greu să vorbesc despre un moment concret, pentru că, în toată perioada asta, noi toți trăim la un voltaj foarte înalt. E o stare permanentă. Când te afli în starea asta, orice poză de pe internet, orice știre pe care o primești te lovește foarte tare. Și se întâmplă încontinuu.”
Își amintește, totuși, de întâlnirea cu un adolescent ucrainean într-un oraș din Canada. După ce termină liceul, i-a spus puștiul, vrea să facă facultatea acasă. Ok, a zis Marko, dar învățământul superior e mult mai bun în Canada. „Da, normal, știu”, i-a răspuns tânărul. „Dar cineva trebuie să trăiască, să lucreze și să învețe și în Ucraina.” Episodul ăsta l-a emoționat foarte tare pe muzician și i-a dat speranță. „Noi toți suntem foarte îngrijorați de faptul că atâția oameni au plecat din Ucraina, atâția au fost omorâți și atâția alții au fost deportați. Ne gândim la viitor. Cine o să locuiască acolo? Ce viitor mai avem noi, în situația de acum?”
Când vorbim despre viitorul foarte apropiat, Marko speră ca în ianuarie 2024 formația să-și poată lua zece zile libere ca să gândească un nou program. De album sau concert?, întreb. „De muzică”, zâmbește el. „Vrem să exprimăm ce avem acum pe suflet”.
Dar mai are lumea nevoie de muzică, de cultură, acum? S-au întrebat și ei asta la început: „Ce rost mai are să existe muzică, dacă în timpurile noastre lumea a ajuns la un război atât de mare și de stupid? Însă, cu fiecare concert, vedem din nou și din nou că suntem de folos pentru cei care au nevoie de hrană spirituală.”
Cum e să fii artist ucrainean astăzi?, îl întreb. Așa ajungem la miezul conversației, în care revizităm ce mi-a spus în 2019 – că Ucraina trebuie să se dezvețe de ce a învățat ca republică sovietică, că e o cultură de mâna a doua. Omul sovietic trebuia să fie omogenizat și rusificat.
„Timp de 300 de ani, noi am fost crescuți în ideea că suntem mai mici decât rușii. Că nu avem nici cultura aia care există în Rusia, nici artă nu putem face, nu suntem capabili de nimic. Și acum, de fapt, încercăm să ne ridicăm în picioare. (...) Ar fi bine să înțeleagă toată lumea că, de fapt, cultura rusă a fost folosită foarte mult timp de politicienii de acolo ca să cultive niște idei în toată lumea. Că rușii și Rusia sunt mai buni, mai dezvoltați etc.. Era un instrument de influențare, de propagandă.”
Îi mărturisesc, de exemplu, că eu am aflat rușinos de târziu că Gogol era etnic ucrainean, deși (sau poate tocmai pentru că) am studiat rusa la facultate, pe la jumătatea anilor 2000. Exemplul lui Gogol este exact despre ștergerea identității și rusificare. „Pe vremea când trăia el, trebuia să scrie în limba rusă ca să aibă succes, să fie publicat. Pur și simplu nu se putea altfel.”
Astăzi, Marko simte că Ucraina se vindecă de complexul de inferioritate față de ruși. „În ultimii ani, după ce a început războiul, mai ales, foarte mulți trec la limba ucraineană. Bineînțeles, o să mai dureze. Dar cei tineri, în mod special, sunt foarte progresiști și încep să descopere înăuntrul lor spiritul ucrainean. (...) Oamenii s-au unit, și-au schimbat poziția aia de eu nu am de-a face cu așa ceva. Le-a crescut stima de sine.”
Față de atunci când a început el ca artist, când lumea știa despre Ucraina cel mult că există frații boxeri Kliciko, accidentul de la Cernobîl și poetul Taras Șevcenko, „nenorocirea asta totuși a dus la situația în care în toată lumea știe unde este Ucraina și care e e limba ei. Acum ne simțim reprezentanții unei țări curajoase, puternice și care aproape în fiecare zi face niște miracole la care nimeni nu se aștepta – nici în situația asta, nici de la țara noastră. Faptul că am rezistat în primele zile și luni de război chiar este un miracol, pentru că proporția dintre armata noastră și armata rusă era absolut de necomparat. Miracolul ăsta s-a întâmplat datorită unor oameni care uneori și-au sacrificat viețile, bărbați și femei, ca să-și apere țara și să nu se întâmple ce voiau [rușii].”
Cât timp va mai dura războiul, spune Marko, ei nu vor colabora cu niciun reprezentant al culturii ruse, de la niciun nivel, niciunde. „Nu avem nici dorință, nici timp, nici chef să mai investigăm care dintre ei îl susțin sau nu pe Putin. Poate că după ce se termină războiul, după ce primim reparații, după ce mai trece un timp, o să investigăm cine a fost cu cine și o să vedem dacă o să putem să colaborăm – sau măcar să ne uităm în partea aia. Dar acum nu, nici într-un caz.”
Mă uit la noi trei, așezați la o masă la terasa unui club bucureștean. Dacă bunicul meu ucrainean nu ajungea refugiat de război în România, eu nu eram aici. Și Marko își amintește că bunicul lui i-a povestit cum, în al Doilea Război Mondial, din orașul lor de pe Bug, Vinița, mulți oameni fugeau de naziști către partea românească. Traducătoarea noastră, Olena, astăzi refugiată în România, e pe jumătate româncă după mamă. E straniu să vezi istoria repetându-se.
„Din păcate, așa este, istoria se repetă”, spune Marko. „Și asta din cauză că imperiul ăla mare, care este vecinul nostru, nu s-a schimbat absolut deloc. Cu cât mai repede oamenii din toată lumea or să înțeleagă că așa un mare imperiu nu are dreptul să existe, cu atât mai puține războaie vom avea în viitor.”
Mulțumiri uriașe d-nei Olena Illenko, care a asigurat traducerea simultană în timpul interviului și fără de care acest material nu ar fi fost posibil.
