Bacalaureat, cel mai nou film al lui Cristian Mungiu, are o premieră dublă: joi, 19 mai, la Palais des festivals de la Cannes și la Sala Palatului din București. De fapt, o premieră triplă, pentru că e pentru prima dată când un film românesc din competiția oficială de la Cannes este văzut în aceeași seară și în România. La nouă ani după Palme d’or-ul pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Cristian Mungiu se întoarce la Cannes cu un film despre criza existențială a unui tată și a societății în care trăiește.
În agitația dinaintea plecării la Cannes, a mai fost timp doar de un schimb de emailuri. De unde a ieșit acest interviu.
Personajele din Bacalaureat trăiesc într-o continuă stare de tensiune. O piatră care sparge un geam, un câine care taie calea, nişte deţinuţi care au evadat, altă piatră care sparge un parbriz, o agresiune-viol. E exprimarea stării de tensiune în care trăim în România?
E mai degrabă exprimarea stării de tensiune pe care o simte personajul principal. Până la urmă, multe dintre ele sunt incidente banale, dacă te gândeşti. Dar poţi să te simţi tensionat şi agresat şi de pe urma a o grămadă de mărunţişuri şi într-o anume măsură cred că da - ceva din starea asta se regăseşte într-adevăr în societatea românească de astăzi. Gândeşte-te – un exemplu la prima mână – e că nu poţi parca undeva în oraşul ăsta fără să-ţi ridice cineva ştergătoarele, iar dacă arunci o privire pe orice pagină de comentarii la un articol de pe net, e o deversare colosală de agresivitate. Nu trăim într-un loc tocmai blând, plin de bunătate şi senin – în ciuda celor 90% creştini care ne înconjoară – şi e şi asta semnul unei societăţi care încă nu şi-a găsit făgaşul.
Există, în film, alegerea între a rămîne aici şi a pleca. E o alegere pe care ai făcut-o şi tu, ca regizor. Ai regretat vreodată că n-ai plecat să lucrezi într-o ţară în care cinematografele sunt pline şi finanţările consistente? A meritat să rămâi?
Nu ştiu. Pentru că nu ştiu cum ar fi fost dacă aş fi plecat. Însă dacă acum 15 ani, cînd realizam Occident, eram un promotor al ideii de rămânere, de luptă pentru schimbare, azi cu greu aş mai putea să mă uit în ochii unui copil de 18 ani şi să-i spun: rămâi cu orice preţ. În ciuda multor lucruri care s-au schimbat, există un „ceva” foarte profund, care pare să nu se fi schimbat deloc.
Ai aproape vârsta lui Romeo, personajul jucat de Adrian Titieni. Sunteţi, de fapt, din aceeaşi generaţie, care a crezut la începutul anilor ‘90 că va muta munţii din loc şi care a ajuns, 25 de ani mai târziu, să se întrebe dacă a reuşit într-adevăr să facă asta. Care sunt mărcile generaţiei ăsteia pe care le porţi cu tine?
Cred că noi am avut o energie vitală destul de consistentă – datorată probabil şi faptului că eram o generaţie mamut (de decreţei), iar lupta pentru supravieţuire era acerbă. Noi eram 42 în clasă, în şcoala mea erau clase paralele până la litera M, iar când am dat la facultate eram 37 pe loc. Din generaţia mea fac parte cei care erau studenţi în timpul Revoluţiei şi al Pieţei Universităţii, am votat întâia oară la primele alegeri zise libere, am fost cei dintâi care au beneficiat de burse în străinătate şi am început să vedem un pic cum e dincolo. Am pornit la drum cu nişte speranţe şi nişte aşteptări enorme, pentru că ne gândeam că o să trăim toată viaţa noastră sub comunism - pe măsura speranţelor şi a aşteptărilor au fost şi dezamăgirile - pentru că în naivitatea noastră noi ne-am închipuit că, odată cu căderea comunismului, se va instaura instantaneu dreptatea universală. Ori nu s-a instalat nici pe departe. Iar mai apoi, cum se întâmplă, fiecare a interpretat faptele după propria lui personalitate şi a ales cumva: foarte mulţi au plecat din ţară pentru că nu aveau chef să fie următoarea generaţie de sacrificiu, iar dintre cei care au rămas, unii s-au luptat să schimbe realităţile – pe cât ţinea de ei, alţii s-au lămurit cum stau lucrurile şi s-au adaptat. Romeo cel din film e un bun arhetip: cumva s-a descurcat, a supravieţuit, nu pare să fi fost întotdeauna de acord cu felul în care merg lucrurile, dar şi-a dat seama pe parcurs că nu le poate schimba el şi s-a întins atâta cât îi e plapuma, cum se zice, a înţeles că o mână spală pe alta, că trebuie să laşi loc de bună ziua şi aşa mai departe, conform înțelepciunii populare. Dar, desigur, una e să supravieţuieşti, s-o duci cumva, şi alta e să simţi că te-ai împlinit.
Ai declarat într-un interviu că ai avut mai multe subiecte pentru un posibil film, dar că nu ţi se păreau suficient de puternice, aşa că ai căutat o modalitate de a avea în acelaşi film şi tema educaţiei, şi cea a corupţiei, şi cea a familiei. Nu ţi-a fost teamă că acumularea ar putea duce la diluarea puterii de care spuneai?
Nu. De fapt, am decis în mod deliberat să fac un film în care să nu existe o singură poveste foarte puternică şi acaparatoare (să nu fie doar despre ceva anume), ci, măcar încă o dată, să las materia vieţii noastre de zi cu zi să constituie materialul de bază al filmului – pentru că există mai multă libertate într-o poveste care nu trebuie să aloce o grămadă de timp ca să explice multe circumstanţe. Şi în film, de fapt, nu identifici teme decât când te gândeşti la el post-vizionare. Când îl vezi prima dată, eu sper că trăieşti întâmplările alea ca pe o desfăşurare cursivă de momente care, deşi vorbesc (şi) despre problemele din viaţă ta, pot fi percepute (şi) ca un thriller în care nu-ţi dai seama de la ce se acumulează tensiunea şi nu ştii ce se va întîmpla mai departe. După ce vezi filmul şi dacă te gândeşti un pic - poate că identifici nişte teme şi îţi pui nişte probleme, însă eu, ca realizator, sunt mulţumit şi dacă (doar) te-ai emoţionat cât erai în sala sau (doar) ţi s-a părut interesantă povestea.
În filmele tale, există mai mereu dileme morale: ce e corect să faci, în ce condiţii etc. Pentru Romeo, „scopul scuză mijloacele” şi e în regulă „să lupţi cu armele de-aici” ca să poţi pleca dincolo. Discursul lui e, probabil, discursul multora dintre noi. Te aştepţi ca Bacalaureat să producă chestionări/reevaluări etice pentru unii dintre spectatori?
E greu de crezut. Cine are înclinaţia să-şi facă evaluări etice în viaţa lui nu aşteaptă să primească îndemnul ăsta de la cinema. Însă dacă filmul măcar te pune un pic pe gânduri – în raport cu tine, cu „adevărul” tău, cu lipsa ta de severitate de a te scruta şi de a te vedea aşa cum eşti, tot e un câştig. Şi, desigur, dacă meditezi o clipă în plus la valorile pe care le transmiţi copilului prin comportamentul şi vorbele tale, e deja extraordinar.
Ai doi copii. Ce le spui despre lumea din jur? Cum le spui să reacţioneze în faţa nedreptăţii?
În general, e greu să predici lucruri care să fie valabile pentru toate circumstanţele, iar unele situaţii practice de tip catch-22 sunt foarte dificil de gestionat rezonabil. De exemplu, în drumul nostru spre şcoala lor, dimineaţa, traversăm o intersecţie în care, dacă te opreşti unde îţi indică marcajul, ţi se bagă o grămadă de maşini în faţă prin stângă şi prin dreapta – însă fac asta pentru că şi maşinile care trec prin faţa noastră blochează la rândul lor intersecţia staționând tot timpul cât e semaforul nostru verde, deşi n-aveau unde înainta. Şi trebuie să reacţionezi cumva la situaţia asta – pe loc – n-ai cum s-o îndrepţi convocând o şedinţă cu şoferii şi explicându-le că trebuie să-l respecţi pe celălalt – pentru că şi ei îţi vor explica că nu e vina lor că trebuie să supravieţuiască într-un oraş plănuit pentru de zece ori mai puţine maşini ş.a.m.d.
Eu copiilor mai degrabă evit să le ţin discursuri teroretice şi generalizatoare despre viaţă şi bănuiesc că le-am zis cam aceleaşi lucruri pe care le zic toţi părinţii de vârsta şi condiţia mea socială. Problema e că, dacă îi scot din mica lor lume de copii care le împărtăşesc valorile, nu ştiu câte şanse de supravieţuire au. I-am dus odată într-un parc de periferie şi, dintr-odată, acolo, ideea de a aştepta răbdător să-ţi vină rîndul părea sinucigaşă.
Ca regizor, ce te preocupă mai mult: problematizarea etică, critica socială, căutările estetice? Sau altceva?
Nu sunt foarte preocupat să forţez mijloacele şi să analizez limitele cinematografului ca artă – mai degrabă încerc să le înţeleg şi să le folosesc ca să spun nişte lucruri care contează pentru mine în acel moment. Estetic, da, încerc să evit locurile comune şi să rămân coerent cu principiile şi limitările pe care le agreez, dar cred că la orice film / poveste, ce contează în final e rezultatul, adică, simplificând, e grozav dacă reuşeşti să mă dai gata şi să mă pui pe gânduri fără să foloseşti tropii filmului comercial – însă dacă doar îi eviţi cu grijă, dar rezultatul e fără har, atunci mai bine îi foloseai.
În film, e plin de „oameni de treabă”, oameni care te pot ajuta cu ceva şi pe care va trebui şi tu să-i ajuţi la un moment dat. Se creează un lanţ de întrajutorare care ocoleşte legea. Crezi că suntem o ţară de oameni de treabă?
Mai degrabă cred că suntem o ţară de oameni de treabă care ocolesc legea. Pentru că am trăit sub comunism şi nu se punea problema să ai respect pentru legea aceea, pentru că acum trăim într-o lume în care legile sunt cum sunt şi le fac cei care le fac, şi asta ne dă, în mintea noastră, o scuză, pentru că, adesea, e mai practic şi mai uşor, pentru că uneori legea e făcută ca să te determine să ceri o favoare, pentru că se poate să nu respecţi legea şi nu vei fi automat pedepsit dacă n-o faci. Desigur, ideea ar fi să modifici lucrurile care nu funcţionează, însă după cum ştim, îţi trece viaţa până să schimbi ceva. Şi atunci, rezolvi cu o intervenţie. Ori asta e calea cea mai sigură de a te include în această reţea în care fiecare datorează ceva altcuiva. Şi uneori e interesant să te gândeşti dacă se va rupe lanţul ăsta vreodată – şi cum? – şi dacă nu cumva educaţia pe care o dăm noi copiilor nu are ceva de a face cu perpetuarea acestui model.
Cine îi apară pe outsider-ii care nu fac parte din sistemul de întrajutorare?
Nu ştiu dacă îi apară cineva. Celor care nu au relaţii chiar li se aplică legea – de fapt, în principal, legile par făcute pentru ei.
Anul trecut, la protestele de după Colectiv, unul dintre sloganuri a fost „Corupția ucide”. E aşa sau e o exagerare? Cum acţionează corupţia de zi cu azi asupra noastră?
Corupţia nu trebuie să ucidă întotdeauna prin consecinţă directă, ca la Colectiv sau ca în scandalul dezinfectanţilor – e destul că ucide spiritul, ucide cheful de viaţă şi veselia şi ucide speranţa – principalul efect devastator al corupţiei e această golire a ţării de cei care constituiau elita şi cărora li s-a făcut lehamite şi au plecat. Eu nu sunt antropolog, sociolog ori psiholog, însă nu pot să nu mă gîndesc că o parte din deprimarea din societatea românească de astăzi se datorează şi sentimentului de dezamăgire şi frustrare – urmare a inechităţilor pe care corupţia le generează.
Finalul filmului – cadrul cu poza de grup, la absolvire – îţi dă senzaţia că ideea de speranţă în generaţiile viitoare e o utopie. Ce aşteptări ai tu de la generaţia tânără din România?
Dacă îţi aminteşti, acum câţiva ani a fost cazul ăla de la liceul Bolintineanu, când deopotrivă părinţii şi politicientii au făcut scut în jurul elevilor care copiau la foc automat cu îngăduinţa profesorilor, iar inadecvaţi au fost găsiţi procurorii care voiau să-i ancheteze. Nu trebuie să ne aşteptăm să se pogoare duhul sfânt al corectitudinii şi moralităţii asupra tinerilor fără un efort sistematic în educaţia lor în direcţia asta. Noile generaţii vor reacţiona la lumea pe care o găsesc, şi pesemne că (cei care nu vor emigra) vor avea impulsul să acţioneze cam tot aşa cum ne-au văzut şi pe noi acţionând, deci să nu le pasăm lor degrabă răspunderea schimbării, ci să încercăm să îndreptăm noi deocamdată ce şi cât mai putem.
Filmul Bacalaureat poate fi văzut la cinema din 20 mai.
Fotografie-portret de Dan Beleiu
