„Cea mai plăcută surpriză din tot ZFR-ul este propunerea satisfăcător de WTF a lui George ve Ganæaard și Horia Cucută din Clasat, un indie low-budget asamblat ca un fals documentar de investigație, dar cu o intrigă atât de densă și sinuoasă încât nu poți să nu-ți imaginezi ce blockbuster ar fi putut ieși din povestea asta dacă băieții n-ar fi venit doar cu bani de-acasă”, scria Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF, cu câteva zile înainte ca acest Clasat să câștige Premiul pentru cel mai bun film de lungmetraj în cadrul Zilele Filmului Românesc la a 23-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania din iunie.
Cei care am fost în sală la proiecția de la Cinema Arta ne amintim bine forfota iscată la Q&A când se ridicau spectatori să întrebe uluiți: „Cum adică, ăsta n-a fost documentar?”, „Nu e după o poveste reală?”. Impresia fusese că ne uitam la un reportaj de investigație, făcut cu resurse minime de jurnalistul Gabriel Vânătoru, care prinde de veste de un incendiu în camera de servere a unui startup românesc de succes, producător al unui program de inteligență artificială care poate filtra conținutul postat, FuturaAI, în urma căruia decedează un angajat din cu totul alt departament. Ce îi trezește suspiciunile e că ancheta poliției se clasează chiar de a doua zi, concluzionând scurt că Eremia, decedatul, nu a respectat normele de siguranță ale companiei. Concluzie formulată identic, până la virgulă, în comunicatul de presă al FuturaAI transmis înaintea finalizării anchetei. Vânătoru încearcă să reconstituie incidentul și să afle cine era Eremia, ce căuta el în camera cu servere, iar apoi ce are de ascuns compania. Urmează structura cunoscută de interviuri, unele programate, altele telefonic, altele pe holurile instituțiilor unde găsește persoanele implicate, refuzuri, evitări, tergiversări, minciuni. Mai multe piste posibile deschid discuții serioase despre munca departamentului de filtrare a conținutului pentru a „trainui” inteligența artificială (IA), precum și despre interesele economice ale corporației. Clasat devine, ușor-ușor, pe măsură ce investigația relevă noi și noi piste, un soi de thriller cu un setting super actual, adaptat la realitățile românești. Unul dintre foarte puținele filme românești (dacă nu cumva singurul?) care arată mediul corporatist, oamenii și abuzurile din el.
George ve Ganæaard și Horia Cucută au regizat cinci scurtmetraje, cu peste 120 de selecții de festival din întreaga lume și 19 premii în Statele Unite, Spania, România, Grecia, Columbia, Iran și Polonia. Clasat e lungmetrajul lor de debut. În acest moment, Horia și George sunt în producție cu al doilea lor scurtmetraj de animație, Mannequin, și lucrează și la al doilea lungmetraj, Pauză în publicitate.
Pentru că filmul a avut și va mai avea proiecții în țară, am vorbit cu cei doi regizori despre filmul surpriză al TIFF-ului.
Scena9: Ați regizat deja mai multe scurtmetraje de ficțiune și o animație, iar la Clasat semnați amândoi regia. Într-o industrie dominată de marii autori, unde majoritatea regizorilor sunt și scenariști, colaborarea voastră e mai degrabă excepția. Cum funcționează dinamica voastră în realizarea filmelor, cum a funcționat la primul lungmetraj?
George ve Ganæaard: Horia se încăpățânează să ne spună „co-regizori”. Eu aș fi mai convențional și aș spune că suntem amândoi regizori, pentru că nu ne împărțim pe roluri permanent. Ce facem este să lucrăm foarte mult până ne găsim povestea; ne aruncăm idei unul altuia, ca într-un soi de cross-pitch, până rămânem la ceva ce care ne place amândurora. La Clasat ne-a luat vreo jumătate de an să ajungem la ideea finală. Apoi începem să lucrăm pe ea, să dezvoltăm. Iar unul dintre noi scrie draftul de scenariu. La Clasat, l-a scris Horia în proporție de 90% și cam așa a rămas până la filmare. La Daniel (Popa, actorul care îl interpretează pe Daniel Vânătoru) am mers primul cu ideea, i s-a părut o nebunie, dar a acceptat. Din discuțiile cu el despre personaj a și apărut secvența finală a filmului, vă lăsăm să descoperiți care. Când am fost gata cu scenariul, am început să întrebăm actorii care ne interesau dacă erau dispuși să facă parte dintr-un proiect low spre no budget. Nu aveam finanțare la CNC, știam că nu ne permitem un director de imagine și atunci asta a căzut pe umerii lui Horia. Am filmat apoi cam cinci weekenduri, de vineri până duminică (pentru că nu ne permiteam să ne luăm atâtea zile libere la muncă). Pe set, eram doar noi doi, actorii și sunetistul.
Horia Cucută: Actorii și-au găsit personajele în scenariu și le-am dat niște fișe mai dezvoltate înainte. Dar au înțeles bine din text pe cine jucau, fiindcă raporturile sunt destul de clare cu povestea. Iar nouă ne place să scriem și să regizăm filme story based, unde construcția poveștii primează. La montaj, ne-am bazat foarte mult pe Alexandra Băbău (editorul filmului), ne-am băgat foarte puțin și a ieșit totul bine. De asta chiar credem că filmul, poate mai mult ca orice altă artă, e un proces profund colaborativ, la care contribuie mult mai mulți oameni decât regizorul și scenaristul.
Ați vorbit public despre constrângerile lipsei de bani și e foarte clar că formula asta de „investigație jurnalistică independentă” de YouTube funcționează de minune ca să țineți costurile la un minimum posibil. Dar care a fost prima: forma sau povestea?
Horia: Tot filonul de inspirație este american, cu lumea imensă a materialelor self-made de pe YouTube, că vorbim de reportaje sau de miriadele de alte tipuri de content. S-a nimerit ca în perioada respectivă, la începutul lui 2023, să citesc și Carrie, de Stephen King. Iar acolo, povestea se reconstituie din mărturiile oamenilor chemați la poliție în cadrul anchetei. Ideea asta i-am propus-o lui George și a rămas să dezvoltăm ceva pe formula asta. Peste o lună, am dat peste articolul din Times despre kenyenii subcontractați pentru ChatgPT. Tema IA începea să explodeze peste tot, ajunsesem să schimbăm zeci de articole pe subiect în următoarele luni.
Cea mai importantă decizie pe care am avut-o de luat a fost cât ne ducem spre reportaj tip YouTube, cât spre estetica de cinema. Prima variantă ne ajuta foarte mult din punct de vedere buget, e adevărat, dar ne și ținea foarte aproape de o poveste cât mai verosimilă și credibilă. Am vorbit mult dacă să tragem scene cu viața de dincolo de ecran a lui Vânătoru, acasă, cu familia, arătând sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru meseria lui. La fel cu Eremia, puteam face flashback-uri, puteam insera footage din trecutul lui. Dar am zis să tragem interviurile care spun povestea, să vedem ce ne iese și, dacă simțim că nu se leagă convingător, să facem cumva să le punem și pe celelalte. Am tras multe secvențe, am și tăiat destule, pentru că deveneau obositoare la un moment dat discuțiile, și ne-am dat seama că funcționează foarte bine ca un reportaj, fără inserții mai cinematice de flashback.
George: În plus, filmul e construit pe tensiunea așteptării marii confruntării cu CEO-ul companiei de la final. Simțeam că nu ne ajuta cu nimic să prelungim așteptarea spectatorului mai mult.
Cât ați intenționat realmente să „păcăliți” publicul, să-l faceți să se întrebe în sala de cinema dacă nu cumva se uită la un documentar? Întreb asta și mă gândesc inclusiv, dacă nu mai ales, la selecția actorilor. La vizionarea de la Arta din cadrul TIFF, cineva din public v-a spus că, până să apară Emilian Oprea pe ecran, fusese convins că se uită la nonficțiune.
George: Ne-a mai inspirat și o întâmplare trăită de mine cu un film de studenție, făcut la școala de film din Anglia, unde jucam rolul unui om al străzii. Fiind o producție complet artizanală, nu aveam unde să îi facem proiecție, dar l-am trimis la CinemaIubit și l-au selectat. Mi s-a relatat că la proiecția de la Studio s-a întâmplat același lucru, toată lumea a crezut că eu chiar eram acel om al străzii, că nu se uitaseră la o ficțiune. Ne-am dorit efectul ăsta și la Clasat.
Horia: În privința actorilor, aveam opțiunea să mergem către neprofesioniști, ca să asigurăm efectul de ambiguitate de care vorbim, dar ne-a fost puțin frică, inclusiv din motive bugetare, neputând susține multe ore și zile de filmare. Așa că ne-am luat inima în dinți și am mers către actori cu care fiecare dintre noi am mai colaborat de-a lungul vremii, știind că va fi și pro bono. Și am avut mare noroc că toți au acceptat. Ne-am mai gândit totodată și la festivalurile din afară: acolo chiar erau șanse și mai mari să jucăm pe ambiguitatea ficțiune-nonficțiune. S-a întâmplat chiar la Sarajevo, anul acesta, când l-am înscris și ne-au întrebat dacă nu cumva am greșit secțiunea.
Tratați în film un subiect super actual, dezvoltarea inteligenței artificiale, despre care s-a vorbit și s-a scris enorm în ultimul an, așa cum ziceați și voi mai sus. Dar reușiți foarte bine să îl țineți „pe tărâm românesc”, mai ales când mușamalizarea din companie e facilitată de corupția organelor de stat (ITM, Pompieri, procuratură). Fără astea, cred că exista riscul considerabil să iasă ceva artificial transpus în societatea românească.
Horia: Ne-a ajutat mult experiența noastră în corporații, știam dinamica, știam oamenii, știam raporturile și portițele. Scheletul poveștii mari e inspirat din presa internațională. De asta am și pus pe end credits să curgă o parte dintre cele mai proeminente știri despre domeniul IA, ca să subliniem ideea că nu am mers noi prea departe cu imaginația, că ceva de genul ăsta chiar se poate întâmpla (unele detalii chiar s-au întâmplat, desigur).
George: Dar suntem conștienți de riscurile unui subiect hot. Ne gândim mereu la relevanța lui, cât de multe ar mai spune filmul peste 10 ani, peste 20 de ani? Pe de altă parte, povestea noastră atinge chiar acest punct: lipsa de viabilitate economică a IA-urilor, pe care o discută și companiile de tech acum. Dar pentru noi, filmul ăsta e despre Eremia, despre ce se întâmplă într-o corporație sau o firmă de tehnologie, despre abuzurile implicite în genul acela de relații de putere.
Horia: Cât despre adaptarea pe realitățile statului român, întâmplător, chiar la scurt timp după premiera de la TIFF, am urmărit reportajul Recorder despre greva spontană de la fabrica Arctic. Acolo e intervievat un angajat de la ITM care reacționează identic cu personajul nostru: „Nu știm nimic, sunt un angajator model, plătesc taxele la timp, nu s-a depus nicio plângere oficială, nu putem face nimic”.
Povestea incendiului și cea a corporației au în centru povestea lui Eremia, cel care nu mai e, cel care nu apare în film decât din relatările celorlalți. E un personaj complex, căruia, până la final, nu i se dă vreo „cheie” de interpretare fixă a gestului său. Cum ați gândit identitatea lui, ca să nu fie doar un vehicul/pretext pentru poveste?
Horia: Eremia e un personaj care vine mult din experiențele noastre personale, mă refer mai ales la prima etapă, când era încă un idealist, când credea în valorile companiei, că „vor face o lume mai bună” cu programul dezvoltat. Și cam așa se construiește orice startup, e default-ul: crezi în ce construiești, știm asta din discursurile clasice venite din Silicon Valley.
George: Pe de altă parte, când lucram la poveste, ne dădeam seama că riscam să cădem în două clișee sau, dacă vrei, două exagerări: primul risc era să ne iasă o demonizare a corporațiilor, pe care nu ne-o doream, și al doilea, să facem din Eremia acest profet, acest cavaler pe cal alb plin doar de intenții nobile. Nu era echilibrat. Și atunci am început să aducem mai mult gri în poveste, cum ar fi convertirea lui religioasă sau dubiile colegilor în ce privea sănătatea lui. În același timp, să dai peste piste false se întâmplă adesea în investigațiile jurnalistice. Aceste nuanțe ale lui Eremia ne ajută și să ținem finalul deschis și ambiguu. Motivația lui rămâne un mister pe care l-a luat cu el în mormânt.
Cu ce gânduri vreți să rămână oamenii după ce văd filmul?
George: Dincolo de povestea lui Eremia, cred că e important să ne gândim mai bine la cum folosim tehnologia. Anthony Giddens ne avertiza că adoptarea tehnologiilor noi nu poate face rabat de înțelegerea și conștientizarea riscurilor și transformărilor pe care le aduc în societate. Trebuie, deci, să fim puțin mai atenți la adopție, la asimilare. IA a fost aruncată în lume prea repede, fără să i se traseze un scop clar. Ar trebui să ne ridice niște semne de întrebare: o folosim, dar știm ce înseamnă? E cazul să ne gândim și la consecințe, la multitudinea de oameni vulnerabili pe care IA îi poate afecta.
Scurtă bibliografie care a inspirat filmul:
OpenAI Used Kenyan Workers on Less Than $2 Per Hour: Exclusive | TIME
Google Bard AI Chatbot Raises Ethical Concerns From Employees - Bloomberg
The frantic battle over OpenAI shows that money triumphs in the end | Robert Reich | The Guardian
Generative AI may change elections this year. Indonesia shows how | Reuters
Clasat se poate vedea toamna asta în cadrul caravanei TIFF la Timișoara pe 7 septembrie, la Sibiu pe 14 septembrie și la Oradea pe 28 septembrie, la Noaptea Albă a Filmului Românesc în București pe 13 septembrie, la evenimentul ICR București „Let's Talk About Film” din 25 septembrie.
