Matei Dima, aka BRomania, știe să aducă publicul la cinema. Mai greu îi e să facă filmul la care visează, fără să piardă niște sute de mii de euro. Am vorbit cu el despre hituri și flopuri, CNC și păcănele, critici, compromisuri și ambiția de a ieși din formula care l-a consacrat.
Anul 2026 se apropie de final, dar încă promite multe. Un guvern nou, un posibil război călâi, retrogradarea ratingului de țară, o șansă la Oscar pentru România și filmul Teambuilding 2. Teambuilding 2 e poate cel mai așteptat dintre cele enumerate mai sus și poate e de înțeles, după ce Teambuilding 1 a rupt gura târgului și box office-ul acum patru ani.
Personal, nu m-a dat pe spate cel mai de succes film românesc postdecembrist de public, deși trebuie să-i recunosc atât niște merite umoristice, cât și o anumită deșteptăciune în cum se joacă cu mesaje la care rezonează o bună parte din casta corporatistă care merge la cinema. Până la urmă, despre asta e filmul: despre refularea organizată a populației hiper-productive, dar prinsă în malaxorul anomiei corporatiste; oamenii care fac bani, pentru ei și pentru alții, dar cu prețul sufletului și burnoutului. Sau, pe românește – despre cum sunt duși corporatiștii să se pună-n cap ca să nu-și ia lumea-n cap. Se putea mai bine și mai mult din punctul meu de vedere, dar indiferent cât căcat aș mânca eu despre film, formularea „kind reminder lui Rapid” a intrat în mentalul colectiv fără a intra măcar în cut-ul final al filmului. Remake-uri Teambuilding s-au vândut între timp în alte trei țări europene.
Vine obligatoriu întrebarea – ce faci mai departe? Echipa casei de producție Vidra, aflată în spatele Teambuilding, a tot încercat să recaptureze magia hitului lor și n-a reușit. Romina, VTM și Haita de acțiune au fost, din punctul meu de vedere, niște dezastre. Buzz House a fost un film la limita acceptabilului, acaparat de drame și scandaluri între influenceri. Candidatul perfect, „teambuilding-ul pentru bugetari”, mustea de talent, dar a dat greș printr-o lipsă totală de înțelegere a fenomenului politic. Situationship, cel mai nou film Vidra și poate cel mai bun, din punctul meu de vedere, a dat un chix masiv la box office. Vecina, comedia ieșită din „școala ardeleană” Mircea Bravo, a făcut de trei-patru ori mai multe intrări rulând în paralel.
Există și povești de succes în ultimii ani la Vidra. Miami Bici 2 a făcut ceva bani, cele două filme Tati, cu actorul Alex Bogdan, iar au mers bine, dar câți bani să tot storci din reclame la păcănele și Eva Măruță? Speranțele și așteptările publicului sunt în cârca echipei Teambuilding 2. Și Vidra pare că merge la sigur cu această producție. Regizează Letiția Roșculeț, care s-a ocupat de franciza Tati și de Situationship. Scrie Alex Coteț, principala forță creativă din spatele primului Teambuilding, și ne trimite internațional (mă rog, în Republica Moldova) unde tratează subiectele momentului – AI-ul și Gen Z-ul. În plus, revine toată echipa de distracție și voie bună – Micutzu, Nicu Banea, Anca Munteanu și așa mai departe, dar ni se oferă și carne proaspătă de zoomer. Și, da, revine BRomania. Matei Dima, bossul Vidra, „fața” casei de producție și omul care-și ia carne de la hateri și mașini din banii de încasări. Flop sau hit, el decartează rezultatele. Povara Teambuilding 2 stă mai ales în spinarea lui.
Dar, stați, poate că sunteți cinefili adevărați și nu știți despre cine vorbesc. Nu consumați golăneli din astea, mâncați doar Mozartkugeln și ascultați Schopenhauer în timp ce vă uitați la Truffaut pe Mubi. Ei, poate ați fost expuși oricum la Dima în Fjord-ul lui Mungiu (sau al lui Cristian, cum îi zice Matei), unde joacă un cameraman. Da, avem BRomania în film care a luat Palme d’Or înainte de GTA 6.
Nota redacției: În conversația de mai jos apar, citate sau discutate critic, formulări rasiste și un termen ofensator pentru persoanele trans. Am ales să le păstrăm acolo unde sunt relevante pentru discuția despre reprezentare și limitele umorului, adăugând, după caz, precizări editoriale. Interviul conține și referiri la jocuri de noroc.
Situationship: „Unul dintre filmele mele preferate de la voi. Flop.”
Scena9: Hai să încep cu o confesiune: mie, în general, nu mi-au plăcut foarte mult filmele voastre. E adevărat că nu le-am văzut pe toate; n-am văzut, de exemplu, nimic din franciza Tati și am înțeles că merg. Am avut probleme foarte mari cu Romina, cu Haita. În schimb, Situationship mi-a plăcut destul de mult și l-am recomandat, calificat, prietenilor. Ce s-a schimbat de la Haita până la Situationship?
Matei Dima (BRomania): Este clar o evoluție, că învățăm și noi. Dar trebuie să-mi spui ce nu ți-a plăcut, ca să-ți răspund mai clar: nu-ți place jocul, nu-ți place povestea, nu-ți place execuția tehnică?
Au avut probleme diferite. La Candidatul, mi se pare că Coteț, pe cât de bine construiește câteodată niște filme și are niște intuiții în spate, nu are organul pentru politic; oricât de amuzant e Nicu în rolul principal, filmul a fost un pic degeaba. La Haita nu mi-au plăcut multe lucruri, de la construcția unor personaje până la chestii tehnice. În schimb, Situationship are un vibe de Hitch, ca construcție: curge, merge, are un twist. E o chestie de evoluție a voastră sau ați găsit o formulă?
E clar și o chestie de evoluție, dar asta cu formula... Tu ai dat exemplul că ți-a plăcut filmul pe care noi am pierdut câteva sute de mii. Noi suntem o firmă privată, facem totul din banii noștri, de cele mai multe ori; avem o firmă, avem oameni și vrem să continuăm. Și pentru că eu nu am ascuns niciodată că sunt foarte atras de comercial, trebuie să luăm și asta în calcul. Mereu am testat chestii noi, pentru că n-au fost înaintea noastră, pe zona comercială, exemple din care să pot să zic: asta o să meargă, asta nu.
Situationship a fost un gamble: îmi place mult ideea, hai s-o facem cu cei mai buni oameni care pot intra în rolurile respective. A ieșit bine, e unul dintre filmele mele preferate. Flop! Și de acolo trebuie să te întorci la tablă și să zici: ok, unde am greșit? Îți trebuie star power, aparent. Majoritatea compromisurilor pe care le facem sunt ca să avem grijă să nu rămânem efectiv fără bani, pentru că riscăm sume foarte mari la fiecare film.
Dar există o evoluție, sută la sută. Eu sunt foarte mult pe practic, pe „let's do” și mai vedem după aia. De-asta au și apărut, în primii ani, niște proiecte de care nu sunt mulțumit, cum a fost Romina. A fost făcut în paralel cu Teambuilding 1; ni se părea că doar ce ieșim din pandemie și eram foarte mult pe acțiune. Ideea era excelentă: am cumpărat-o la un workshop la care am fost cu Coteț și cu Micutzu, de la un băiat care a zis: „Ce-ar fi Romeo și Julieta, dar cu manele?” Am zis: holy shit, ăsta e un film care poate să fie foarte fun. Numai că, tratându-l superficial – și eu, ca producător creativ –, s-a ajuns la un produs care mie nu mi-a plăcut la final. Dacă îl făceam corect, eu cred că ar fi fost mai mare ca Teambuilding. Publicul venea: s-au dus buluc, a avut o deschidere pe care nu știu dacă o s-o mai batem vreodată. Cea mai mare deschidere, cel mai mare drop-off. Erau toate elementele acolo.
Școala de film YouTube
Ai fost, ca tot românul, pe America, și după aia ai bubuit pe internet, via școala de film YouTube. Ce te-a ajutat mai mult în parcursul tău: YouTube-ul sau studiile?
YouTube-ul, 100%. Am făcut facultatea în Iowa, unde am învățat niște principii de teatru, de actorie și regie, după aia m-am dus în L.A. și am făcut masterul ăla de film la New York Film Academy: ceva dezastruos. Școala aia e marketing pur, făcută fix momeală pentru studenții internaționali. Nu zic că n-am învățat nimic; când am ajuns acolo nici nu știam pe ce se filmează. Dar nu se compară cu faptul că am luat o cameră și am început să filmăm non-stop, să edităm, să ne uităm la scheciuri și să învățăm timing. Internetul m-a învățat cel mai mult.
Te întreb pentru că internetul se scurge în cinema, mai ales în ultima vreme. Îi ai pe Parsons, pe Curry, pe Markiplier, pe Chris Stuckmann, care au făcut saltul dinspre YouTube spre film, unii cu bugete de 20 de milioane de dolari din start. Am avut și noi generațiile noastre de YouTube – tu, Selly, Mircea Bravo –, iar voi ați făcut saltul mai devreme. Mai e potențial de ieșire în mainstream la nivel mare sau s-a întâmplat deja?
Sută la sută se poate. O mică paranteză: Curry Barker are aceeași poveste ca mine, a fost tot la New York Film Academy, aceeași școală. A dat acolo de un băiat și au zis: hai să facem sketch. El a bubuit mai târziu, când a fost mai bine.
Dar eu cred că încă se poate. Ce am făcut noi când am venit cu filmele astea a fost că am adus un public la cinema pe niște canale noi, social media, cinemaul comercial fiind aproape mort de mulți ani după Revoluție. Era un loc fertil. Mai mult decât o nișă: o ditai autostradă pe care simțeam noi că se poate conduce tare. Am profitat de faptul că aveam un public mare, pe care puteam să-l ducem în locuri. Lucru care încă se poate, și au demonstrat-o, de exemplu, Iorga și Elicopter, care sunt mult mai noi ca noi. Au făcut Dragoste la țară și au făcut 400 de mii de intrări.
Recomandă-mi un YouTuber șmecher, de aici sau de departe.
O să râzi dar nu prea mai stau pe internet, din păcate, nici măcar pe YouTube. E chestie de timp; sunt sigur că e super bun contentul. Ce pot să zic e că sunt atâtea pagini care analizează film – cum ai și tu, într-un fel – și care intră din ce în ce mai mult în detalii. Tot ce am învățat eu în școală într-un an găsești pe YouTube, la liber: oameni care îți descriu super bine o scenă, îți explică mizanscena, îți arată cum și de ce se mută camera. A apărut și la noi un băiat care intră tot așa în analiză. Are și el nivelul lui de clickbait – până și filmul nostru l-a folosit ca clickbait la primul video –, dar eu pot să admir asta, nu pot să fiu hater pe așa ceva.
Cred că școala de film este și pe YouTube, pentru început, ca după aia să vii tu cu vocea ta, cu vibe-ul tău: cum simți tu că ar trebui să se miște camera. Chestii pe care mi se pare că Curry Barker le-a făcut în Obsession. Ție nu ți-a plăcut?
Mi-a plăcut, deși sunt nota discordantă căreia i-a plăcut mai mult Backrooms. N-are cum să nu-ți placă: e construit în laborator să-ți placă, inclusiv la framing. Totul poate fi tăiat pe verticală, ca să faci clipuri. De-aia a făcut atâtea milioane.
Aici aș puncta și puterea internetului. Un fenomen ca Obsession pleacă de multe ori de la o scenă. Pot să fac o paralelă cu Teambuilding, care a avut scena cu „kind reminder”: a plecat fără să conteze că eram eu sau Micutzu în ea. Obsession a plecat cu o scenă de restaurant în care ea zicea: „Nu, nu, nu, nu, nu.” Ai înțeles din prima că e un personaj feminin posedat și deja erai intrigat cum s-a ajuns acolo. După care au început alea de marketing: că vine din sketch, că Indi e o actriță super tare. A avut toate elementele ca să fie fenomen, nu doar o chestie.
Filmul de mijloc
Eu am o obsesie în industria asta...
Obsesie, Obsession: bun segue.
...anume filmul de mijloc. Ai zis într-un interviu că e succes destul pentru toată lumea, și pentru filmul văzut de 100 de oameni, și pentru cel văzut de un milion. Corect, sunt publicuri diferite. Dar obsesia mea, în industria asta mică și meschină din România, e: cum facem ca publicurile să se intersecteze? Cum creăm în laborator omul care se uită și la Teambuilding, și la Fjord?
Cred că mijlocul e cel mai periculos, pentru că, de obicei, când pici la mijloc, nu ești nici din stânga, nici din dreapta. De-aia e atât de greu de atins. Este și scopul meu să ajung acolo: eu știu din ce parte a industriei am început și unde mă îndrept. Evoluția despre care întrebi o văd și eu, doar că pașii sunt foarte mici. Nu poți altfel decât cu un leap of faith, care poate să însemne iarăși câteva sute de mii.
Din păcate, cum e acum audiența la cinema, îți vine doar la un film-eveniment, cum încercăm noi să facem din fiecare producție, chiar și din Candidatul. Nu ne-a ieșit bine, sunt de acord cu tine, dar marketingul pe care l-am băgat în el a fost mai scump decât multe filme independente. Am pregătit totul ca pe o armă super puternică, dar când am tras s-a fâsâit.
Marketingul a fost brici, recunosc: postere peste tot, billboard-uri prin oraș. Iar „probleme să fie, că soluții avem” mi-a intrat în vocabular.
Revenind la filmul de mijloc: e un risc foarte mare să ajungi acolo. E un cerc vicios, în care nici publicul n-ar veni dacă îi dai filmul ăla. Nu știu unde-i publicul pe care să-l scoți din casă pentru așa ceva.
Îți dau un pic de dreptate. Horia, al Anei-Maria Comănescu, e un film care mi-a plăcut și pe care l-am tot promovat: un road movie cu copii care descoperă drumul și dragostea, mi s-a părut super bun. 4.000 de cururi pe scaune. Poate că publicul chiar nu e acolo.
Sută la sută nu e, pentru că nu faci din el un super-eveniment, ca să fie comercial: îl avem pe ăsta, o avem pe aia, e pe un subiect de interes foarte mare. Eu încă n-am avut în mână un scenariu sau o idee despre care să zic că ar putea să aducă și una, și alta. Am una singură, cu care am încercat la CNC, dar nici măcar nu ne-am apropiat de un scor corect. Ca regizor am scos cele mai mari note posibile, că am adus oameni în cinema, dar scenariul trebuie să treacă de un prag ca să-mi deblocheze notele alea mari, și nu trece niciodată.
Proiectul se cheamă 940 de metri pătrați și e despre un agent imobiliar care, într-o zonă unde vor să pună niște blocuri foarte mari, trebuie să-l convingă pe un moș să-și vândă casa, singurul care nu vrea. Pentru mine, ăsta e un film care ar pica la mijloc, pentru că e o chestie pe care am înțelege-o toți, și emoțional: nu vrei să-ți părăsești casa, ți-e milă de moș, dar vine și agentul și spune că e bine pentru tot satul. „Dar asta e casa mea, unde a murit nevastă-mea.”
Dar n-aș risca banii pe ea. Te uiți cât costă, te uiți cât estimăm noi că vin la film – să zicem 200 de mii, deși you don't really know –, te întrebi pe cine pui acolo ca să-ți aducă totuși publicul. Nu vrei să faci nici product placement, că scoți omul din film. Și ajungi să spui: bine, hai la CNC. Și nu luăm la CNC. Și iată-l pe raft.
Eu am respect foarte mare pentru oamenii care fac, în loc să comenteze de pe margine, ăstora eu le zic „scuipători de semințe”. Și, de bine, de rău, la Vidra faceți. Iar la CNC sunt foarte multe filme care fac Haita de acțiune să pară Vanishing Point, și oameni care iau garantat proiect o dată la trei ani degeaba. Dar vreau să te întreb altceva – Adam Sandler face Grown Ups, Jack and Jill și alte rahaturi pe care cu greu le poți numi filme, și după aia – pac! – un Funny People, un Uncut Gems. Ai și tu un Uncut Gems la sertar, pe care l-ai produce dacă ai avea buget nelimitat?
Sută la sută. Face parte din următorii pași pe care vrem să-i facem la Vidra. Doar că durează, ne calibrăm, și de-aia trebuie să facem pașii ăștia mai mici, ca să nu riscăm lucruri mai mari. Îmi doresc enorm să fac ce ai spus tu. Sunt lucruri personale pe care vreau să le încep mai întâi pe social media, chiar de anul ăsta. Când faci doar comedie... deja toată lumea e funny; găsești orice gen de funny, pentru oricine, pe social media. Așa că mă duc în povești mai personale – sau mă întorc, de fapt, la ele, că au trecut șase-șapte ani de când m-am apucat de filme – și simt că ăsta e pasul următor. Povești puțin mai serioase, dar tot cu ton. Zici de Adam Sandler: Punch-Drunk Love, Spanglish sunt exemple foarte bune, filme care mie mi-au plăcut mult.
Mungiu, Jude și elementul de legătură
Zi-mi un film arthouse românesc care chiar ți-a plăcut, sincer. Și unul la care ai dat ochii peste cap, dar n-ai zis nimic, ca să nu-ți sară lumea în cap, ca la Odiseea.
Apropo de asta, tu știi ce s-a întâmplat la Odiseea?
Nu neapărat. Știu că te-ai plâns de imagine.
Eu l-am lăudat! Singura chestie care m-a deranjat era focusul la IMAX și am zis asta. Cineva a preluat doar bucata aia și a pus-o pe o pagină de meme-uri, și toată lumea a crezut că îl critic; nimeni nu s-a uitat la ce ziceam, doar au preluat. După atâția ani de hate în online, abia asta m-a deranjat foarte tare. Și m-am speriat puțin: nimeni n-a verificat, toată lumea a crezut o pagină random, care avea o problemă personală clară cu mine.
Dar, revenind la întrebare: După dealuri. E arthouse? L-am văzut în L.A., acum mulți ani, când s-a lansat, cu un profesor de-al meu care avea acces la Academia de Oscaruri; au un ecran special, undeva prin Beverly Hills. Îi eram drag și, știind că sunt român, m-a luat să-l vedem pe Mungiu, că trimiseseră propunerile la Oscaruri. L-am văzut în sala aia, cu foarte puțini oameni, și l-am revăzut de-a lungul timpului. E filmul meu preferat de la Cristian și mi se pare ceva ce n-am mai văzut. Probabil că sunt subiectiv, cunoscându-l: îi admir calitatea de om înaintea celei regizorale.
Ești mungist deci. Și cel care nu ți-a plăcut? Ceva de la Jude? Puiu?
La ei mă gândeam, dar nu-mi vine nimic. Nici nu am prea văzut filme arthouse românești m-a atras. De exemplu, la Jude am văzut trailere, am văzut bucăți, dar am simțit că eu n-o să pot să înțeleg straturile pe care le propune în filmele lui.
Asta crezi că e diferența fundamentală? Că, uite, Pavlu joacă și la tine, și la el.
Ăsta e elementul nostru de legătură. Pavlu ne poate salva industria. Și totuși, filmele noastre sunt la polurile cele mai opuse.
Ai fi surprins.
Dar eu cred că oamenii le pot aprecia pe amândouă, în funcție de cum sunt ei și de cum își setează așteptările. Poți să ai o zi în care te uiți relaxat la Teambuilding – mai ales dacă lucrezi într-o corporație și apreciezi genul ăsta de umor, cu care eu am crescut în America și care se simte în filmele mele – și după aia să zici: vreau să văd ce are de spus Jude despre problema imigranților. Eu sunt genul ăsta de om, doar că n-am fost atras, poate și pentru că nu înțeleg multe dintre lucrurile pe care vrea să le spună.
Am avut recent un interviu cu Jude și, când m-a întrebat de ce sunt hater al lui – deși nu sunt neapărat –, i-am zis că se plafonează, că nu face filme care să spună destul unui public larg. Tu ai un public larg: un milion de bilete cu Teambuilding. Dar ziceai, la Miami Bici 2, că nu e neapărat un film din care oamenii trebuie să înțeleagă ceva. Când ai atâtea cururi pe scaune, nu vrei să le și zici ceva oamenilor?
Nu e niciodată primul meu gând. Ce facem acum la Vidra e clar entertainment pentru public. Eu nu consider că am cunoștințele ca să le zic ceva oamenilor; consider că trebuie să mai prind experiență. Am trecut anul ăsta prin primul meu heartbreak și de-abia acum pot să povestesc despre relații. Deci o gândesc ca un entertainer care chiar vrea să te aducă acolo ca să te relaxezi, și aruncăm pilde în fiecare film; nu le lăsăm la modul „hai să spunem orice”.
Teambuilding 2 vorbește puternic, la nivel comercial, despre mental health, despre burnout, despre ce înseamnă să stai sub jetul corporației. Nu-ți imagina că pleci de acolo și spui: „Doamne, la asta nu m-am gândit.” Aruncăm niște lucruri în care credem și care ni se par pozitive pentru societate, dar nu suntem gen: „Fiți atenți, o să vă schimbăm viața.”
Criticul de film Andrei Gorzo zicea că gătești după rețete de la Hollywood. Eu zic că nu doar tu; mi se pare un feature al industriei din România, nu un bug: Situationship e Hitch cu reclamă la apă cu arome, Cursa e Need for Speed cu bemveuri, Vecina e Duplex cu rasism. Cum adaptezi un trop la piața locală fără să pici în pastișă?
Sper că am înțeles multe dintre cuvintele pe care le folosești. Eu nu am vocabularul tău, dar am fost întotdeauna – și e o chestie pe care am învățat-o și la terapie – un observator puternic. De mic: și acasă, și la școală. Știi împărțirea – agresorul, victima și observatorul. De câte ori picam într-unul dintre primele două roluri, mă întrebam: stai puțin, ce s-a întâmplat aici? Am purtat asta cu mine până azi și cred că e unul dintre secretele succesului comercial, și al meu ca antreprenor sau ce-oi fi: mereu mă întorc să observ dacă am greșit. Eu nu stau aici să apăr Romina sau Candidatul; știu ce s-a întâmplat.
Asta m-a ajutat să observ lucruri pe care le trăiesc foarte mulți oameni, pentru că le trăiesc și eu. Sigur, la un moment dat te pui într-o bulă: stai doar cu industria, începi să faci bani, să conduci alte mașini, și e greu să revii. Dar o relație m-a dus direct acolo și am putut să scot instant cel mai bun material în zona de relații. La fel cu Teambuilding: e ca o lupă pe ce se întâmplă acum cu corporațiile, și e relatable.
Întrebări de recalibrare
This got intense. Hai să-ți pun câteva întrebări rapide, de recalibrare. Ai o carte sau un autor preferat?
Nu. Asta e problema mea și îmi pare foarte rău: de mic am fentat cititul, și probabil se simte. O să am grijă să nu se repete mai departe în familia mea. Cel mai mult ce am citit și ascultat în ultima perioadă au fost tot chestii personale, în urma heartbreak-ului. Nu pot să spun că am un autor sau că „cartea asta mi-a schimbat viața”. Ce să zic, Save the Cat? E bună. Băiatul ăla de pe YouTube zicea de noi că nu știm Save the Cat, ceea ce mi s-a părut super pretențios din partea lui: e cam prima chestie și tu ți-o arzi că noi n-o știam.
Ce-ți place să faci în timpul liber?
De vreo trei luni, sport. M-am îngrășat foarte tare pentru Teambuilding 2 – și nu ca vreun Christian Bale care lucrează method, în niciun caz; sunt un om care se îngrașă ușor și căruia îi place să mănânce. Altfel, îmi place să port multe pălării, de-aia fac și marketingul; tragem tare pentru lansarea de săptămâna viitoare și stăm non-stop la birou, seara. Nu-mi place să merg în vacanțe; îmi place confortul și rutina casei mele. Sunt un om al oamenilor: dacă am timp, vreau să mă reconectez cu oameni. De-aia îmi și place să vin la birou.
Un film internațional care te-a inspirat sau la care aspiri?
Mai multe. Mi-a venit acum în minte, deși nu l-am văzut, Hope; am auzit că e tare. Dar, de exemplu, când am văzut Obsession: aveam multe idei horror planificate, dar îmi ziceam că horror-ul e nișat și n-ar aduce oameni. Când a venit Curry cu treaba asta, am zis că e totuși o deschidere mare și la noi. Mă uit la Insidious, la The Conjuring: fac 250–300 de mii de intrări pe plan local. Și încă n-a fost o propunere românească, în afară de Capra cu trei iezi.
Pe mine m-a surprins Buzz House, care are tușe horror: cât de ok a fost construit. Inclusiv la chestii de imagine, tehnice, foarte bune. Nu te aștepți la asta de la un film cu influenceri.
Dintre astea cu influenceri e probabil cel mai reușit. Buzz House l-am scris acum mulți ani ca pur horror, nu horror comedy. Se chema Cabana veseliei: o cabană unde se duceau vedete să filmeze. Eu urma să joc o combinație între Dorian Popa și Cătălin Botezatu. M-am dus la singurul om din România care făcea capete tăiate și din astea, am făcut bugetul cu el și a ieșit buget de fucking Teambuilding. Am zis: n-o să aducem același public. Așa că am renunțat la idee și am adaptat-o, când a venit Buzz House, la care știam că vin fanii de pe net.
Dar pe horror dezvoltăm. Am o idee cu Sânzienele, pe care voiam s-o fac demult: Noaptea Sânzienelor, adusă în prezent. Poate dau niște rave party-uri ca să atragă bărbați care au făcut nenorociri și să-i jertfească. Și mai am una, tot horror, pe care începem s-o filmăm luna viitoare, dar îți zic după ce filmăm.
Chiar sunt interesat, pentru că eu sunt în primul rând obsedat de horror și mi se pare un punct de plecare excelent în industrie. Asta e metoda americană, așa devii filmmaker, pornești low budget, și ce poate să fie mai low budget decât un horror undeva într-o pădure? Dar dacă tot vorbim de bugete, ai prefera să fii Țiriac, bogat în România, sau să ai succes internațional, dar nu neapărat cu bani?
Știi cum e, sunt doi lupi în mine care se bat. Nu pot cinci ani una și cinci ani cealaltă? Dar succesul internațional e ceva ce îmi doresc de când sunt copil. Aș alege asta.
Publicul, Vecina și linia dintre wokeism și caterincă
Vorbeam de banii pierduți la Situationship, care mie mi s-a părut „păstă medie” – vorba poetului – și care a avut cel mai slab public dintre filmele voastre. Teo avea o glumă: filmele tale merg din ce în ce mai mult spre artă; în curând o să te vedem la Cannes, dar n-o să mai meargă nimeni la ele. Ce zici când ai o gaură de genul ăsta?
Trebuie să-mi readuc aminte că se poate și să merg cu încredere. Am încrederea asta oarbă: merg înainte, orice ar fi. Întâi fac o introspecție: unde am greșit eu? La Situationship nu eram foarte bine emoțional și m-am gândit că poate e și asta undeva. La Candidatul perfect, de asemenea, not my best mood. După aia ne uităm pe date și încep întrebările grele: putem să susținem firma asta, casa asta? Ne uităm: da, putem. Bun, hai să ne gândim la alte produse. Acum, de exemplu, facem un serial pe ProTV din franciza Tati part-time, pe care n-ai văzut-o și ți-o recomand. Căutăm soluții, nu ne oprim, dar mereu ne uităm unde am greșit noi.
Hai să bag un pic bățul prin gard. Vecina a strâns de vreo patru ori mai mulți oameni decât Situationship, deși, din punctul meu de vedere, e un film net inferior. Dacă ai putea să furi ceva din universul cinematic Mircea Bravo, ce-ai fura?
Mi se pare că noi am făcut mereu mai întâi și Mircea după aia. Când am făcut Teambuilding, știu că l-a văzut și l-am simțit că nu i-a plăcut foarte mult: zicea că e mai mult satiră, că se duce de câteva ori mai departe de realitate. I-am zis că eu cred că, venind de pe internet și propunând niște chestii simple, comediile noastre trebuie să fie într-o zonă mai exagerată. E o chestie pe care am apreciat-o la Vecina – i-am și zis că e preferatul meu de la ei. S-au dus departe, au ajuns în rai cu ea. Propui o chestie atât de mică, într-un bloc? Du-o, frate, până nu mai poți. Escaladare, regula de trei, până ajunge ridicolă treaba. De-asta mi-a plăcut: nu s-a luat în serios, e doar fun. Poate ce nu ți-a plăcut ție e că e repetitiv – o problemă, o soluție, o oră jumate.
Iar ce aș lua e o chestie despre care am vorbit cu el la început: keep it short. E editat bine, e rapid. Primele lor filme lăsau foarte multe glume la final. Nu e o problemă doar la ei; sunt mulți editori și regizori care fac asta: s-a terminat high point-ul, mai ai un topper, și nu dai cut, mai lași, că oamenii improvizează dacă îi lași.
La filmele lui Mircea Bravo, zicea tot Gorzo, și cred că a nimerit-o, că sunt două școli diferite: una ardelenească și una mai pe caterincă bucureșteană. Mie nu mi-a plăcut deloc la Vecina elefantul din cameră, Bob Rădulescu ca Haurențiu. Dar, hai să fim serioși, ați avut și voi glumele voastre problematice: în Haita era toată seria de glume cu Aurel, cu „haules Baules”, cu Denzel. Unde tragi linia între wokeism și caterincă, ca om care face glume de meserie, dar și ca producător?
Eu am crescut cu Scary Movie, cu toate glumele astea cu tente rasiste sau de-a dreptul rasiste. După aia am ajuns în America și mi-am dat seama că sunt un om care acum cred că se cheamă progresist: sunt iubitor de oameni. Am fost în teatru, iar teatrul e locul unde te duci când nu știi unde să te duci, și ești acceptat. Acolo, la 17 ani, am cunoscut pentru prima oară oameni de toate etniile și sexualitățile; i-am iubit și m-am împrietenit cu toți, pentru că și eu eram un străin în America, eram și eu cumva o minoritate, și toți căutam o comunitate.
Așa că am vrut ca în toate filmele mele, dacă fac o glumă pe care o consider ofensivă pe undeva, s-o înțeleg sau s-o justific. Denzel din Haita de acțiune este copilul lui Garcea. A crescut cu Garcea, și glumele pe care i le face lui Aurel arată că e încă acel copil, dar unul dispus să învețe și să-l iubească pe personajul lui Brumaru; ajung cei mai buni prieteni. Dacă vin cu un film care îți spune din primul minut „ia uite ce progresist sunt eu”, nu cred că are aceeași valoare. În Miami Bici 2, care n-a ieșit la fel de bine ca primul, personajul meu Bilă se combină cu un transsexual (o persoană transgen, n.r.) negru. La început e o scenă în care îl ia cu leșin când își dă seama, dar până la final se sărută și el spune: „Ia-mă ușor!”. Fucking Bilă zice asta, îți dai seama? Mie mi se pare un mesaj mult mai bun și mult mai corect pentru audiența care se uită la filmele mele decât să încep cu „asta o să-ți zic eu ție acum” și asta să vezi o oră jumate.
Banii: product placement și păcănele
Hai să trecem la bani. Sunt filme pe care le-ai făcut doar pentru că aveai un sponsor bănos?
Nu, niciodată. Întotdeauna noi mergem și tragem de ei să ne dea bani.
Și cum negociați ce intră și unde? Scena cu bancomatul crypto din Situationship mi-a provocat șoc și groază, când mi-am dat seama că e integrată diegetic. Omul ăla e băiatul care apăruse mai devreme și n-avea bani la masă. Lucrați în workshop-uri cu clientul, rescrieți scene ca să intre bine?
Depinde de client. Acolo e un om care are afacerea aia și am putut să vorbesc direct cu el. Să-i explic conceptul. Dacă vorbesc cu o corporație care are guidelines trimise din Europa, ajung mult mai greu la ceva despre care să zic că e integrat bine. Știi și tu cum e la noi, cu agenții, cu clienți, cu „fă aia, scoate aia”: un ping-pong în care noi trebuie să facem compromisuri.
Eu sunt on the record ca unul dintre cei mai mari hateri ai industriei de pariuri. Ați avut păcănele în Romina, Haita, Teambuilding, iar în Miami Bici o casă de pariuri era trecută aproape ca producător pe afiș. După aia mi se pare că ați lăsat-o mai moale. A fost o decizie morală?
Am avut, n-am nimic de ascuns. Mă întorc la faptul că suntem o firmă privată și că e greu să riști foarte mulți bani; eram deschiși să luăm bani de la firme de genul. Eu personal am refuzat bani de la păcănele și când îmi era mai greu în carieră, deși pariez: la Campionatul Mondial mai puneam un bilet cu băieții, că parcă te implici mai mult. Dar nu simțeam că e ceva ce vreau să transmit mai departe publicului meu. În filme simțeam că poți s-o dai mai cu manta. Și, în zona de business, pentru noi însemna foarte mult. La Miami Bici, când nimeni nu dădea nimic, ei au fost primii care au venit cu o sumă la care am zis: holy shit! Eu băgasem ultimii mei bani în filmul ăla, așa că am acceptat fără probleme. După aia, pentru că filmele au mers și am început să avem de unde pune banii ăia, ușor-ușor am renunțat.
Vine mâine o firmă de pariuri cu bani de Bahamas pentru Teambuilding 3: Bahamas. Semnezi?
Nu, acum n-aș mai semna, deși sunt convins că există o sumă pentru orice în viața asta. Oricât aș zice eu că în viață e bine să avem câte puțin și din chestiile mai rele, n-aș putea să duc discursul ăsta mai departe. Aș refuza.
Deci e un calcul moral, mai degrabă decât unul financiar.
100% moral; dacă era financiar, luam banii. Și asta deși eu nu suport interzicerile: mi se pare că, dacă începi să interzici una și alta, nu te duci spre o societate bună, și aici rezonez cu Mungiu. Eu trec lucrurile prin filtrul meu, dar sunt destul de deștept să văd că la alți oameni filtrul meu nu funcționează.
Ați avut amanet în Candidatul, păcănele crypto în Situationship. Poate să supraviețuiască industria asta cinematografică românească de public fără industriile astea parazitare, care fac mulți bani din oameni?
Da, dar cu IP-uri (Intellectual Property, conținut protejat prin drepturi de autor, n.r.) susținute de nume foarte mari sau cu IP-uri gen Teambuilding 2. Acolo poți apela la niște branduri curate și ok.
Mircea Bravo are o imagine foarte curată dar a băgat Milka la greu în ultimul film. Cum am ieșit de acolo, mi-am cumpărat o ciocolată.
Păi vezi? Cred că doar așa. Altfel, dacă ești la început, va trebui să găsești banii altcumva, să riști altcumva.
Aveți un protocol legat de product placement? La Romina aveați păcănele, iar jumătate din sală era sub 16 ani, deși nu era neapărat un film pentru copii.
Ne gândim cât putem, dar nu avem un protocol. Ne bazăm pe CNA, care ne dă și ratingul: 12, 14.
Critica și scuipătorii de semințe
Ai zis într-un interviu că cel care face n-ar trebui să-și facă griji de cel care stă și judecă. Parțial îți dau dreptate: mă enervează și pe mine scuipătorii de semințe, contul random de Facebook, comentatorul random de YouTube. Dar există feedback care contează și rareori găsești consumatori mai avizați decât criticii, chit că sunt destul de enervanți de multe ori. Unde tragi linia?
Noi suntem deschiși la feedback. De la Situationship încoace punem un QR code pe care primim feedback, pentru că facem filme pentru public și e normal să fim conectați cu ce-și dorește. Dar e greu să stai pe muchia asta. Sunt un om emoțional, sensibil, și depinde când mă prinzi: nemâncat, supărat de acasă, și citesc „voi băgați numai influenceri”. Oh my God, bă, da’ a făcut cineva research? Prima întrebare pe care mi-o pun e: are dreptate sau nu? Dacă are, o analizez, mi-o asum, schimb, dacă vreau și dacă trebuie. Dacă n-are, încerc să arăt cât mai multă empatie și să zic: aia e.
Ai cedat vreodată în fața unei critici și ți-a părut rău?
Pot să răspund mai mult la nivel de principiu. Am avut o perioadă în care, fiind și un people pleaser, am picat în capcana de a crede că trebuie să mulțumesc pe toată lumea. Ajunsesem, în brainstormingurile cu oamenii creativi, să fiu un devil's advocate care mai mult punea piedici decât să deschidă mințile: ce-o să zică stânga? Ce-o să zică dreapta? Ce-o să zică mijlocul? E o capcană. Atâta timp cât ai niște principii sănătoase și empatice despre cum ar trebui să fie lumea, cred că e bine să lași flow-ul creativ să iasă și să-l rafinezi după aia.
Pe cine vrei să mulțumești, de fapt: publicul, pe Mungiu, pe Gorzo?
Pe oricine îmi cere. Dacă un cerșetor îmi cere bani și n-am la mine, îmi fac mea culpa două zile. Așa e personalitatea mea; mai am de învățat la terapie. Imaginează-ți asta pe o scară. Gorzo, nu Gorzo, e unul mai acid.
Victor Morozov, colegul meu de la Scena9.
Da. El a avut o analiză care mi s-a părut tare: a fost primul care a văzut ce încerc eu să fac pe zona woke. A scris: hai să-i dăm o șansă lui BRomania, că e ok. După aia am scos Candidatul și a zis: „Nope! It failed. Nu-i mai dați nicio șansă!”
Ți-a zis vreodată un critic ceva ce n-ai vrut să auzi, și după aia ți-ai dat seama că avea dreptate?
Probabil că au fost multe, dar n-am una anume. Poate în zona asta, cu cei mai buni actori for the job. Criticul îți zice: trebuie să luați actori mai buni. Bun, iau actori mai buni, și după aia mă întorc aici și zic: ok, cum facem, ne mai trăim visul? Ai dat o șansă cuiva care joacă poate puțin mai bine, în locul cuiva care ți-ar fi vândut filmul mai bine. De-asta Teambuilding e preferatul meu, pentru că pot îngloba acolo tot ce-mi place: ai actori foarte buni și în primul, și în al doilea. Tinerii care au venit – gen-Z-ii, cum le zicem în film – umplu perfect fiecare rol, și nu simt că s-a făcut vreun compromis de tipul „hai să-l băgăm pe X să joace”.
Ți-e rușine de vreunul dintre filmele pe care le-ai făcut?
Nu simt rușine. Simt regret. Am regretat Romina, dar nu mi-e rușine de film; mi se par două lucruri diferite.
Dar există un film pe care nu l-ai pune când vrei să impresionezi pe cineva?
Sută la sută. Probabil mai multe.
Ai tăia azi vreo glumă, vreo bucată din Romina sau din Haita?
Aș tăia non stop. La mine procesul de editare nu se termină niciodată; trebuie să-mi iei filmul din mână. Îl văd frame cu frame și câteodată tai fotograme ca să iasă timing-ul la o glumă. La fiecare film, dacă m-aș uita la el, aș mai scoate, aș mai edita, aș mai trage niște voci, aș mai pune altă melodie.
Alaltăieri m-am dus la o proiecție, să văd primele reacții. Era o firmă care cumpărase pentru Teambuilding 2 în exclusivitate o sală VIP la AFI. Te încarci de serotonină și dopamină când îi auzi cum râd unde ți-ai imaginat tu că o să râdă. Și stăteam și mă gândeam: aoleu, de aici mai mergea; replica asta nu se aude fix cum aș vrea eu. După care intri în altă problemă: sălile de cinema de la noi, mai ales pe audio. O sală îți dă sunetul într-un fel, alt lanț, altfel. Sunt glume întregi – eu mai pun o voce pe fundal care potențează o glumă – pe care nu le mai aud.
Înțeleg. Am prieteni care nu merg la cinema din cauza sunetului, așteaptă să vadă filmele acasă.
Teambuilding 2
După flopul cu Situationship, Teambuilding 2 e un pariu sigur?
Nimic nu mai e sigur. Să ne amintim că Miami Bici a fost oprit după trei săptămâni, când a venit pandemia; făcuse 550.000 de intrări și se apropia și el de un milion. Chestia aia cred că mi-a dat PTSD pe viață: de parcă aud o știre cu o dronă și o văd în minte că bubuie. Dar dacă ar fi să pun bani pe ceva – că tot vorbeam de pariuri –, aș pune pe faptul că Teambuilding 2 o să meargă foarte bine. Și n-aș zice-o dacă n-aș fi văzut că iese un produs foarte bun, pentru că nu e doar marketingul și nu e doar IP-ul. E și o echipă: Coteț, care scrie, și Letiția Roșculeț, care a făcut Tati Part-Time și a fost foarte bine.
Și Situationship, care mi-a plăcut cel mai mult din ce am văzut de la voi, dar a avut cel mai slab public. Ați mers în continuare pe ea, în loc de Coteț sau de tine. E o chestie de încredere?
100% am încredere, pentru că știu ce a lipsit la Situationship de n-a mers. Nu ea era factorul. N-ai cum să zici: „Pui camera prea drăguț, se mișcă prea frumos, curge filmul, nu vreau să curgă.”
Cine e cel mai amuzant om din universul Teambuilding?
Două răspunsuri. Pentru mine, personal, Nicu Banea. Am avut zile în care îi ziceam: aici ar fi bine să spui ceva, dar habar n-am ce; vino în două ore cu o propunere. Și vine cu trei, super bune. Plus că rolul lui, Onel, e foarte ofertant, all over the place. Iar cât mai obiectiv – deși nu știu dacă există așa ceva –, Adi Nicolae, cel mai rapid om de comedie pe care l-am cunoscut. La început aproape că aveam anxietate stând cu el, atât e de rapid.
Filmul e despre AI-ul care vine peste lumea corporate. Ce părere ai de năpasta asta? Ți-e frică de el? Te vezi folosindu-l la storyboard, la scenariu, la afiș?
Pentru noi cred că o să fie un tool: un storyboard mai simplu, generat, ca să tăiem din costurile astea micuțe, care se adună la o companie care încearcă să facă trei-patru filme pe an. Ne-ar ajuta pe volum. Ca frică... nu m-ar deranja să avem un mare război, atâta timp cât n-am copii. Aș vrea să văd finalul. E ca și cum viața pe care o trăim ar fi cel mai tare serial din viața mea, și eu nu apuc să văd finalul.
John Connor, pe-acolo.
Nu m-ar deranja să-mi dau viața pentru the last of mankind.
De ce Moldova? Ați vrut la Castel Mimi pentru că era vinul bun sau e o chestie de piața de peste Prut?
Îți zic cum mi-a venit ideea. Eram la primul și mă gândeam unde o duci mai departe, cum ar fi dacă am face al doilea... E un obicei la care am renunțat de atunci, că e jinx mare! La Haita ziceam: vai de capul meu câte putem face împreună, sute de povești de poliție! Și uite... La Teambuilding, în primul ne-am bătut între orașe, regiuni; ca să ai acel plus unu, hai să-i ducem undeva. Și, cum eu o gândesc mereu satiric: hai să-i ducem internațional, în Republica Moldova!
După care, eu am niște amintiri foarte mișto din Republica Moldova, despre cum sunt oamenii acolo, împărțeala între ruși și europeni. E un context în care îi poți duce pe idioții ăștia fără să trebuiască să explici nimic, ca să fie funny. Când m-am dus acolo să arăt primul film, am ajuns la Mimi, unde l-am cunoscut pe Adrian Trofim, care are castelul și care a zis: dacă vrei să faci partea a doua, suntem interesați. Oamenii de acolo sunt extraordinari și ca ospitalitate, și ca talent actoricesc, și ca talent de viticultură. Eu nu sunt mare băutor de vin, dar colegii mei care beau s-au simțit foarte bine.
Ați vândut Teambuilding în Cehia, în Ucraina și, mai nou, în Germania. E „kind reminder” o limbă universală?
Cred că da. E o combinație: oamenii sunt poate sătui de ce înseamnă corporate life, de limbajul ăsta de „hai să ne prefacem”, iar teambuilding-urile chiar au devenit o zonă de refulare puternică pentru ei. Asta face filmul juicy. Plus că geografia filmului e foarte ofertantă pentru alte țări: poți aduce un actor din nordul Germaniei, din est, din vest; îi pui pe estici în locul moldovenilor.
Final rapid
Un film românesc pe care l-ai fi vrut al tău.
Mihai Viteazul. Dar dacă l-aș face eu, ar trebui să părăsesc țara, pentru că aș face istoria adevărată, în stil Monty Python: aș arăta ce s-a întâmplat de fapt.
Atunci poate ar trebui să te uiți la filmele lui Jude; s-ar putea să rezonezi. Încearcă cu Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari .
Zici? O să mă uit.
Criticul preferat – sau cel pe care l-ai bloca pe toate platformele?
Gorzo. Dar sunt subiectiv, pentru că a scris drăguț despre mine. Cum să nu zic că e cel mai tare critic de la noi?
Unde te vezi în cinci ani, ca la corporație? Teambuilding 5: La munte și la mare sau faci Mihai Viteazul și pleci din țară?
Mai degrabă Mihai Viteazul și plec din țară. Teambuilding-urile o să rămână locul din care ținem firma mergând, ca după aia să cheltuim banii pe proiecte care poate nu merg la fel de bine.
Ultima: ce vrei tu de la societatea din România și ce vrei să dai înapoi?
Analizând cât pot eu, cu creierul meu, cu cum am fost crescut și cum am ajuns la aproape 40 de ani, cred că ce pot oferi oamenilor – și ce aș vrea de la ei, cum vreau și de la mine – e mai multă empatie. Mi se pare că suntem foarte înverșunați, foarte conflictuali. Nu știu dacă mai mult ca altădată; prezentul pare mereu nou, dar sunt sigur că s-a repetat de o mie de ori. De un an fac un exercițiu: când cineva zice cea mai urâtă chestie despre mine, o las să treacă prin mine. După care mă gândesc că omul ăla, naiba știe ce zi a avut, cum a fost crescut, ce cărți a primit de la viață. Și îl iert. Încerc să transmit asta oamenilor cu care lucrez și, sper eu, și în filmele mele.
Să ai gura aurită – să avem parte de mai multă empatie. Mersi mult de interviu.
***
Dima mi-a mai povestit despre un proiect horror al său. Mi-a arătat un product placement la mici, acum că nu mai bagă reclame la jocuri de noroc în filme. Am apreciat. Micii îmi plac, păcănelele nu. Apoi l-am lăsat să tundă fotograme din glume și să se pregătească de premieră.
Am fost și eu la premiera Teambuilding 2; filmul merge, e în ton cu primul. Are o distribuție mai bună, glume mai multe și mai de impact și… încearcă să spună ceva, poate chiar prea multe uneori, se pierde-n vorbe. Product placement-ul e scăpat de sub control, dar măcar lipsesc jocurile de noroc. Dima chiar s-a îngrășat pentru rolul ăsta, n-o lucra el method, dar zici că-i Christian Bale în American Hustle. E amuzant. Amuzanți sunt și Micutzu, și Anca Dinicu, dar mai ales Vlad Ianus, Șerbănel, care e MVP. Nicu Banea și Anca Munteanu sunt folosiți prea puțin, dar compensează Ionuț Rusu și Tudor Costina, folosiți bine, mai aproape de potențial.
Ai destule glume cringe (o fată se identifică ca pisică!), dar ai altele la care râzi cu poftă. Se face mișto de gen Z, dar ies bine din situație. Se înjură din plin și am apreciat asta. Se face callback la Situationship și am apreciat și asta. Cea mai mare problemă a mea e că ai același sentiment ca la multe comedii românești, inclusiv la cele Vidra, că întregul nu e suma părților, că nu e un produs coeziv ci o serie de sketch-uri – bune sau rele – întrerupte de reclame. Poate-i de la montaj. Situationship rămâne favoritul meu de la Vidra, dar am sentimentul că Teambuilding 2 o s-o ducă bine la box office. Avantaj Dima?
Teambuilding 2 a intrat în cinematografe de luni, 5 octombrie. Kind reminder.
