În Pororoca (2017, r. Constantin Popescu), Bogdan Dumitrache (40 de ani, zis și Boogie) joacă cel mai mare coșmar al tău. Dacă ai copii prin preajmă, ai tăi sau ai altora, e aproape imposibil să nu-ți fi trecut prin cap gândul că ai putea să-i pierzi. Ar putea să se piardă. Să dispară. Fără explicație, fără vinovați, fără motiv. Pur și simplu să nu mai fie.

Exact asta i se întâmplă lui Tudor, personajul lui Bogdan Dumitrache din Pororoca. Tudor și Cristina au o viață bună, liniștită, în upper middle-class-ul bucureștean, cu doi copii și-un apartament nou, luminos. Până într-o duminică însorită, când Maria, fiica cea mică, dispare de lângă Tudor în parc. Și totul se duce naibii. Sănătatea psihică a tatălui, căsnicia, familia – tot. Iar la finalul întregii psihoze, rămâi cu puternica senzație că, deși ai asistat la o tragedie, e una fără vină – sau, privită din alt unghi, una cu vină colectivă. (Deși, la conferința de după vizionarea de presă a filmului, regizorul a insistat că n-a vrut să lase misterul dispariției neelucidat. Ar fi inserat indicii audio în secvența de 18 minute din parc în care dispare fetița - deci dacă te pasionează detectiveala, ciulește urechile.)

E al doilea film pe care-l face Boogie cu Constantin Popescu, căruia îi spune Tică. (Nimeni nu m-a lămurit, însă, de ce i se spune lui Boogie Boogie.) Primul e Portretul luptătorului la tinerețe (2010), despre un grup de rezistență anticomunistă în munți - remarcat de public pentru imagine și pentru ansamblul de actori tineri și talentați. Tot în 2010, regizorul lansase și Principii de viață, o dramă intimistă, din cu totul alt registru față de aventurile rezistenței. Deși aduce mai mult a Principii…, Pororoca nu seamănă cu niciunul dintre precedentele filme ale lui Popescu.

De la Portret… încoace, Dumitrache s-a lăsat purtat de Noul Val. A jucat memorabil în Loverboy (2011, r. Cătălin Mitulescu), Când se lasă seara peste București sau metabolism (2013, r. Corneliu Porumboiu) Miracolul din Tekir (2015, r. Ruxandra Zenide), Sieranevada (2016, r. Cristi Puiu) și Marița (2017, r. Cristi Iftime). Dar în niciunul dintre filmele astea n-are, ca-n Pororoca, 150+ de minute pe ecran, în care să-și dea măsura gamei de nuanțe emoționale pe care le poate exprima. „Două filme [cu Tică], două premii”, menționează actorul ca-n treacăt, când stăm de vorbă în culise la Apollo111, teatrul cu bar pe care l-a deschis în 2016.

Apollo111 e pariul lui Boogie pe scena independentă din București, inaugurat cu o stagiune în care regizori de film au montat spectacole dramatice. Mulți au spus atunci că e un proiect prea ambițios, că probabil spațiul ultracentral din fostul Palat Universul e foarte costisitor, că actorul-antreprenor n-o să-și poată acoperi cheltuielile. Azi, la mai bine de un an de la deschidere, Boogie zice că investește emoțional enorm în locurile pe care le deschide pentru public (înainte de Apollo a mai avut și barul Frame, pe Magheru), dar că disciplina antreprenorială îi mai temperează din pasiune.

În dimineața ploioasă de iarnă incertă în care ne-am văzut la Apollo, nu cred că am stat de vorbă cu un antreprenor disciplinat. Cu siguranță m-am întâlnit cu un șef conectat – de afară, de unde m-a cules, și până în camera de repetiții unde am vorbit, s-a salutat cu minimum 20 de oameni. Și clar m-am întâlnit cu un actor pasionat de meserie. Când mi-a povestit despre Pororoca, mi-a spus că a avut o pauză de filmare de cinci săptămâni, în care a trebuit să slăbească 10 kilograme. Le-a dat jos cu regim hiper-proteic și 6km de alergat pe zi.

„Nimic nu mă motivează mai mult decât miza artistică. Dac-ar trebui să fac asta pentru mine și pentru sănătatea mea, n-aș face-o în vecii vecilor.” Așa e el, îmi spune. A încetat să se întrebe de ce se comportă așa. A lăsat întrebările astea în stand-by. Pe-ale mele, în schimb, le-a primit și le-a răspuns în vervă.

Scena9: Cum ți-a fost să faci filmul ăsta, tată fiind?

Bogdan Dumitrache: Mai ușor.

Pe bune?

Da, e mai ușor de construit. Ai o bază solidă de la care pleci. Atunci când citești un scenariu pentru prima oară, e la fel ca în orice altă arie. Ești tu, care te raportezi la scenariu, și-l compari cu experiența ta vizavi de subiect. Și-așa înțelegi sau nu, mergi cu el sau nu. [Raportul] din start e subiectiv. Având această bază – propriii mei copii și relația cu ei – comparația fost destul de ușoară. Să-mi imaginez ceea ce trece dincolo de experiența pe care-o am și pe care-o cunosc a devenit ușor.

[În Pororoca] există niște praguri psihologice, care ies din logica diurnă a „normalității”. Sunt două variante: poți imagina orice, dacă vrei să construiești [personajul] complet nebun; sau poți să-l construiești împreună cu un terapeut, care pricepe, care îți poate explica și dezvolta pârghiile psihice care se generează, și ți le poate traduce în comportament.

Ai lucrat cu un terapeut pentru rolul ăsta?

Da. Cu același terapeut cu care am lucrat pentru Pororoca lucrez și acum, pentru un film pe care-l încep la sfârșitul lunii ăsteia în Ungaria. La prima lectură a acestui scenariu, pentru un film numit Spirală, în regia Cecíliei Felméri, [terapeutul] mi-a indicat din prima un tip de afecțiune care i se potrivește personajului meu. Se cheamă compulsivitate la repetiție. Adică există indivizi care, în mod conștient sau inconștient, își generează întreg contextul, întreaga realitate – obiectivă, nu subiectivă – ca să se-ntoarcă mereu și mereu în același punct. Să-și retrăiască trauma.

Pentru Pororoca, mi-a împărțit scenariul în trei calupuri majore, cu trei praguri psihologice bine determinate, în funcție de context și evenimentele care i se-ntâmplă acestui personaj. Prima bucată: până la pierderea copilului; între pierderea copilului și momentul în care-l părăsește familia și rămâne complet singur; și după aceea până la final.

Un alt lucru pe care mi l-a dat el interesant este finalul. Eu, în mod instinctiv, pentru că nu cunosc acea stare psihică a personajului nostru, aveam senzația că după ce-i crăp capul ăluia mă așez, mă liniștesc și acolo s-a încheiat. El mi-a zis, „Nu, acolo abia începe”. Ăla e momentul când personajul a sărit în abis – și de-acolo, v-a pupat tata. Dar omul nu se liniștește, că nu și-a găsit împăcarea. Și-atunci reacția de final, în care el se duce să mai și zgârme în parchetul unui bloc... Ce putea să fie dedesubt? Beton! Că doar nu era o groapă, s-o găsească pe fie-sa. Vine de la [terapeut] toată neliniștea asta.

Tot de la el vine întreaga suită de negare, toate stadiile pierderii. Plus vina care derivă din comportament într-un mod direct. Nevoia [personajului] de a-și face rău singur, care se transpune prin toate aspectele ei: prin izolare, prin faptul că nu mai mănâncă, bea, începe să nu se mai îngrijească, începe să-l urmărească pe-ăla... Limita în care [personajul] e nebun complet sau se auto-pedepsește un pic e foarte fină.

Uite, o să-l întreb pe terapeut, dacă tot lucrez cu el: mă duceam la filmare și mă gândeam, Bă, sunt cel puțin bipolar. Deși era atât de dureros [rolul], aveam o senzație ciudată, dulce-amară, în care vezi că-ți iese ce faci și ești bun. Și-atunci exista plăcere, în amestec concomitent cu toată durerea aia. Ieșea așa, un fel de cafea. (Râdem.)

Cum e să fii părinte în România în 2018? Pare al naibii de greu.

Copiii nu-s așa de greu de crescut. Nu costă bani, costă atenție. Și suflet. Dar nu e greu. Eu am o relație foarte frumoasă cu fetele mele. Sigur, da, uneori nu dorm noaptea. Acum, de exemplu, noi am avut Crăciunul și Revelionul cu scarlatină și vărsat de vânt în același timp. Totuși, vezi, depinde cum te raportezi la fiecare lucru. Din punctul meu de vedere, n-am ieșit din casă de pe 23 decembrie până pe 6 ianuarie. A fost greu pe alocuri dar, pe de altă parte, ne-a ținut foarte aproape unii de alții. Toată ziua, bot în bot, e un tip de bonding care se dezvoltă între părinte și copil.

Sigur, există o responsabilitate mare, pe care ți-o asumi – dar nu e prea sănătos să ți-o asumi atât de tare. Că, pân-la urmă, tu faci copilul ăla și încerci să-l ajuți cu tot ce poți. Dar nu trebuie să-l faci tu om. E treaba lui, cumva. Că, până la urmă, e fericirea lui, nu?

Mai e și senzația de neputință, care e groaznică pentru un părinte atunci când ți se îmbolnăvește copilul și nu ai ce să faci. Alea-s momente grele, da. Dar, până la urmă, ajungi într-un fel de relație afectivă ca nicio alta pe care-am cunoscut-o eu pân-acuma. Nici măcar cu părinții mei.

„E o familie de clasă medie cu o viață bună, peste care într-o zi dă o chestie, absolut întâmplător. Și dup-aia îl urmărești pe omul ăsta cum se face praf.”

Întrebarea mea se extindea și asupra societății românești în general. Pare greu să crești un om în perioada asta, în țara asta.

Eu n-o văd așa. Cred că copiii – oamenii, în general – sunt niște bestii care se adaptează la orice. Și dacă pur și simplu nu-l pamper-ești prea tare și-l lași să-și trăiască lucrurile care i se-ntâmplă, copilul se va adapta. Și va ajunge un individ adaptat oricărei societăți la care-l expui. Mi se pare că estul e întotdeauna mai bun decât vestul, pentru că opțiunile sunt mult mai multe. Nu există o structură atât de clar trasată și formată, în care trebuie să te înregimentezi.

Sărind de la una alta, dac-aș emigra vreodată, aș emigra în est. Oriunde într-o țară mai caldă, dacă tot... M-aș duce undeva mai la mare, mai la cald. Dar într-o țară în care nu sunt stabilite încă regulile jocului.

Cum ai construit raportarea personajului tău la autorități, neîncrederea lui fundamentală în ele?

Am construit... egoist, așa. Cred că suferința l-a întors [pe Tudor] în interiorul lui atât de puternic, încât nu se mai raportează la autoritate. E o resursă pe care ar putea-o folosi ca să capete puțin ajutor. Dar când vezi că și-ăia sunt neputincioși, deși ar trebui să se priceapă mai bine decât tine, începe să te irite.

Dar nu m-am gândit, de fapt, la asta. Structura filmului nu ne detaliază individul, înainte de această întâmplare. Ce aflăm aflăm indirect și accidental. E o familie de clasă medie cu o viață bună, peste care într-o zi dă o chestie, absolut întâmplător. Și dup-aia îl urmărești pe omul ăsta cum se face praf. Nu mai contează cine e, ce s-a întâmplat cu el înainte sau ce-o să fie după. Contează acest moment, în care structura filmului mi-a permis să am atâtea nuanțe și atât timp cinematografic pe ecran, încât să dezvolt structuri destul de ample și fine. În care să vezi toate trecerile. Să vezi fiecare bucățică ruptă din personaj și cum se face totul praf.

Deci este despre el, ca să-ți răspund la întrebare. Și despre tot restul lumii, care îi e inamic. Că e vorba de poliție sau de vânzătorul de baloane sau de soție sau de cel pe care-l urmărește – e el și restul lumii.

În ce măsură ți se pare că Pororoca e o poveste despre disfuncțiile societății românești?

Pe mine nu mă interesează miza asta. Și nici nu m-am gândit la ea niciodată. Dimensiunea socială rezultă involuntar din subiect și din relația cu poliția, așa cum e descrisă dramaturgic. Dar eu unul n-am inclus niciodată în personaj dimensiunea asta. Pe mine m-a interesat doar dimensiunea umană și felul în care încasează omul ăsta toată povestea.

Sigur, mă bucur că se ridică întrebări și se trag semnale de alarmă, dar nu e miza principală a filmului. Cred că se poate întâmpla oricui, în orice societate, aceeași dramă. Așa l-am gândit de la bun început – să fie o problemă pur umană, să se poată aplica oriunde, pe orice individ.

Cu toate astea, mi se pare că secvența de la poliție (negocierea dintre Tudor, care nu știe să zică cu ce era Maria îmbrăcată, și Cristina, care detaliază până la agrafa pe care o purta fetița în păr) spune ceva despre rolurile mamă-tată din societatea românească.

Eu am citit scena aia un pic diferit. Acolo vedem o familie care funcționa. De-aici vine drama, că vezi o familie funcțională, care dintr-o dată devine disfuncțională din cauza unui accident stupid.

Apoi faptul că se insistă pe jumătate de felie de pâine, pe agrafă, pe șireturi, e felul ei de a-i reproșa, de a-l pedepsi. E un fel de a-i spune: „N-ai fost atent. Poate de-asta ai și pierdut copilul.” De acolo începe pedeapsa ei.

Cum ați ajuns tu și Iulia Lumânare să jucați rolurile astea?

Prin Tică (Constantin Popescu, regizorul și scenaristul filmului – n.r.), fără legătură unul cu celălalt. Tică, atunci când a scris prima variantă de scenariu, se gândea și la mine și la ea. Ulterior, nu ne-a adus niciodată împreună până la filmare, dar s-a întâlnit cu fiecare dintre noi separat.

După ce ne-a dat primul draft de scenariu, l-am citit, și un an de zile ne-am întâlnit și l-am discutat. Și a modificat în funcție de discuții. De la nivel de dialog, astfel încât textul să ajungă să-mi intre ușor în gură, până la nivel de structură dramaturgică. Mă punea să-i detaliez tot felul de întâmplări din relația mea cu copiii, de la întâmplări din parc, până la ce înseamnă o zi normală. Cum decurge ea? Ce fac copiii când se spală pe dinți? În funcție de asta, am construit împreună.

Cât e improvizație și cât e scenariu din ce se vede pe ecran?

Nu e prea multă improvizație. Scenariul era de la-nceput beton, ceea ce mi-a ușurat mult munca. Când am avut prima lectură la scenariu, n-am avut niciun punct în care să nu funcționeze. A curs, așa (face un gest cu mâna, însoțit de un sunet de alunecare). Eu așa-mi dau seama dacă un scenariu mi-e bun sau nu. Nu aștept răsturnări dramatice de situație care mă facă să zic, Wow, mamă, ce tare e scenariul ăsta. Când a trecut așa (repetă gestul de mai devreme) și nu am simțit nimic că-mi sare, acolo știu că e pentru mine.

„Am crescut odată cu Noul Val.”

Pororoca parcă nu arată a film românesc, ci mai degrabă a thriller scandinav, zice lumea.

Da, prin imagine în mod special, și prin structura narativă, filmul e particular. Imaginea frumoasă făcută de Mărghidan e în contrast cu duritatea subiectului. Se și desaturează de la început spre final și ajungi la un fel de pastel în griuri.

Apoi mai e și felul [regizorului] de a nara, cu secvența aia foarte lungă în parc și multe sărituri în timp – nu mai contează că te duci înainte, înapoi. E clar că observi momente desfăcute din timpul individului – așa cum e și-n căpățâna lui.

Cum a fost să crești cu industria de film din România de la începutul anilor 2000 încoace?

Eu am crescut odată cu Noul Val, așa este. La nivel personal, cred că am lucrat cu artiști autentici, care, în marea lor majoritate, au scris despre experiențe personale sau experiențe în care au intrat suficient de profund încât să le pătrundă clar și cu viziune. Și-atunci cred că în toate filmele în care am jucat, de fapt, eu mi-am tunat sinele, ca pe-o mașină. Mi-am pus motoare noi cu experiențele băieților ăstora, care nu sunt proști deloc. Cred c-am ieșit destul de bogat din toată povestea asta.

La nivel profesional, am întâlnit toate tipurile de lucru, de regizori și de colegi. Cred că am devenit conștienți că facem parte dintr-un curent cinematografic puternic din mers, așa. La început eram Ok, și-a luat și-un premiu, și ce-i cu asta? S-a trecut prin toate fazele. Hai, dom’ne, că s-a săturat lumea, mai lăsați-o, schimbați foaia.

Uite că lucrurile continuă și fiecare dintre ei a ajuns în pragul în care trebuie să se reinventeze. Mungiu nu mai poate să facă 4, 3, 2 înc-o dată. Că ar fi o bășinică. Cel mai curajos dintre ei mi se pare Porumboiu, care s-a dus în toate zonele și-a avut curajul să zică: Bă, mă dau cu capul de pereți, dar asta e! Man, dar să faci un film înregistrându-te pe tine cu tac’tu și să-i ții pe-ăia uitându-se 90 de minute la un meci? Băi, e o idee. Curajoasă.

[Eu] am început 2010 cu Portretul... și de-atunci nu prea m-am mai oprit. Sigur, există perioade și perioade. Adică pot să fac cinci filme într-un an, să stau un an jumate, dup-aia iar să reiau. Astea cinci pot să apară sau să n-apară. Marița, de exemplu, l-am făcut acum doi ani jumate și a așteptat până a prins o pistă liberă. Există bucăți destul de lungi de timp în care pot să nu fac nimic – și nici eu nu le forțez.

Aș fi putut să mă duc să fac televiziune sau să mă întorc în teatru ca să umplu timpii ăștia, dar prefer antreprenoriatul. 

De ce?

Pentru ritmul de lucru, care-mi convine. Pentru dinamică.

Și de ce nu mai faci teatru?

Că nu-mi place – din mai multe motive. În primul rând, m-am dezobișnuit. N-am mai jucat teatru de 15 ani. Am un spectacol acum la ARCUB, dar este ultimul în care-o să joc vreodată. Cred. Am mai zis asta și uite c-am mai făcut-o - dar, în orice caz, nu sunt deschis către proiecte teatrale.

Pentru că nu mai înțeleg ritmul de lucru. Actorii care fac teatru au învățat în timp să-și dozeze energia, să știe cum s-o ia în fiecare zi de la început pentru opt săptămâni... Eu o iau razna. Totul se face la nivel de 50%, după care se dă în plin numai în apropierea premierei... Eu nu mai am exercițiul ăsta. La mine există o comandă: „Motor!” Când s-a dat „motor”, eu sunt 100% și numai la aia mă gândesc.

Nici nu-mi place așa, dozat mic, pentru că nu mai înțeleg structura construcției. Dacă nu mă duc plin într-o situație, de unde știu că o construiesc corect? Înseamnă că n-am intrat cu adevărat în situația aia. Doar imaginez.

Nici repetiția cu public nu-mi mai place. Eu sunt învățat de la filmare să filmăm 16 duble și să ți-o arăt pe-aia în care-s bun. La teatru ești acolo, cu publicul de față, și poate nu e dubla bună. Nu mai am această disponibilitate de a ieși din zona mea de confort, oricând, în orice context și cu orice preț. Prefer să stau, să filmez bine, să mă pregătesc și să arăt ce vreau să arăt. Apoi, eu când aud că s-a dat „stop” și s-a încheiat ziua de filmare, v-am pupat, am plecat și nu mă mai gândesc în viața mea la voi. Decât dacă iau premiu. (Râdem.)

„Asta sunt eu și asta-mi place. Să mânc o ciorbă și să iau toate premiile.” 

Apropo de premii, cum a fost la San Sebastian?

Indiferent că luam sau nu premiul [pentru cel mai bun actor], știam că mă prezint în fața unor oameni de industrie. Niște meseriași, cu care voi avea cu siguranță dialog după filmul ăsta.

Iar când iei premiu, e ziua ta, nenică! (Râdem.) Toată lumea-ți face poze, ești Wooo! Mai vreau și mâine, băieți!

Revenind: dacă nu-ți place teatrul și nu mai faci teatru, cum de ți-ai deschis un teatru? Ce facem aici?

Facem... Construcții de viitor. Pentru mine, în plan local, mai există doar miza artistică. Dacă scenariul, personajul, sunt mișto, îmi place să creez.  Pentru asta o s-o fac. Altfel, [cariera mea] ca evoluție e aproape de vârful ei în plan local.

Ce vreau să zic e că nu mai am disponibilitatea să mă duc să joc teroriști mici, est-europeni, să-mi las familia în urmă, să-mi iau coach de engleză... N-am miză financiară, n-am miză artistică, am o familie și o viață bună, de la care nu mai vreau să plec.

Și-atunci, ce facem mai departe? Facem antreprenoriat cultural.

Și merge?

Merge. Ca orice antreprenor la început de drum, m-am dat cu capul de toți pereții. Nu m-aș mai apuca încă o dată. (Râdem.) Mă rog, exagerez. Probabil că m-aș mai apuca, dar a fost foarte greu. Dar a început să funcționeze, ne-am mai relaxat un pic, e frumos. Mi-am și găsit o echipă care, ca și mine, nu se simte la serviciu aici niciodată. E mișto. Mi-aș trăi toată viața așa.

Și, da, investesc emoțional în locuri. Cred că, de fapt, îmi spun mie asta cu disciplina antreprenorială. Că altfel, iau din casă tot ce am și aduc aici. Am luat pick-up-uri, boxe, tot – și farfuriile le-am luat din casă. (Râde.)

Ce le zici ălora care comentează că prea faci același rol de fiecare dată?

(Pauză.) Dragă... (Râde.) Le zic că asta sunt eu și asta-mi place. Să mânc o ciorbă și să iau toate premiile. Să mănânce și ei vreo zece ciorbe. Să vedem. (Râde.)

Tu cu ce te-ai întors acasă după rolul ăsta, ca tată?

Cu o introspecție minunată despre relația mea cu propriii mei copii. Oricât de mult m-a durut să intru acolo și să sap, să aflu. Pentru că astea sunt lucruri pe care nu vrei să le știi. Știi că există acolo, știi că ar trebui să se ocupe cineva de ele – și-ți convine așa! Și așa vrei să rămână: acolo. Nu aici.

E un tip de introspecție dificilă, pe care nu o faci în mod normal. Nu stai să te-ntrebi, Bă, da’ dacă mi-aș pierde eu copiii? Îți vine să plângi un pic, zici Of, ce-mi mai iubesc eu copiii! și pa-pa, te-am pupat. Aici n-a fost așa. Aici a trebuit să mă duc în situație. Să văd cum e. Și la sfârșit, oricât m-a durut, m-am dus acasă și le-am luat pe fetele alea... (Râde.) La sfârșit, în ciuda dificultății și a durerii, eu am ieșit foarte câștigat din chestia asta. Și foarte vesel.

Poate că m-am gândit: Doamne-ajută, am făcut-o acuma, nu mai trec prin asta niciodată. (Râde.)

---

Pororoca rulează în cinematografe începând cu 19 ianuarie.