Un interviu cu Liviu Chelcea, antropolog și profesor la Departamentul de Sociologie, Universitatea din București, despre apa de la robinet și cea îmbuteliată, water grabbing și conflictele legate de apă.
Luna iulie a acestui an a fost cea mai fierbinte de când înregistrăm temperaturile pe planeta Pământ. În același timp, e posibil să fie și ultima vară răcoroasă din viața noastră. E realitatea la care trebuie să ne adaptăm. Oamenii de știință sunt categorici: dacă nu schimbăm ceva la modul în care trăim și consumăm, schimbările climatice ne vor face viața tot mai dificilă.
Ca să vedem cum poate arăta această nouă realitate, ce soluții putem găsi, dar și ce probleme încă nici nu știm că avem, inaugurăm o nouă serie de interviuri cu experți care se uită la diferite aspecte ale mediului în care trăim și a crizei pe care o traversăm. Începem cu un focus pe apă. Am discutat cu cercetătorul în antropologie Bogdan Iancu despre secetă, sisteme de irigații de la noi, din trecut și prezent, și competiția pentru apă. Acum vorbim cu Liviu Chelcea, antropolog și profesor la Departamentul de Sociologie, Universitatea din București, despre apa de la robinet și cea îmbuteliată, căni de filtrare, water grabbing și conflictele ce au în centru apa.
În 2018 Chelcea a câştigat o bursă Fulbright pentru a merge la New York City să studieze apa potabilă pe care o consumă locuitorii oraşului. Și-a concentrat atenția pe obiceiul american de a oferi apă de la robinet gratis clienților, încercând să înțeleagă ce spune această cutumă despre ospitalitatea restaurantelor, dar și cum se raportează clienții, chelnerii sau picolii la acest obicei. A descoperit că, dacă pentru noi ideea de a primi apă gratis de la robinet în restaurant pare ciudată, în State este văzută ca o extensie a ospitalității localului. Pentru clienți e ceva absolut normal, iar pentru personal încă un mod de a-și dovedi abilitățile la muncă.
Interviul a fost editat pentru claritate.
Scena9: Cum s-a născut interesul tău academic pentru apă?
Liviu Chelcea: Când am cercetat pentru doctorat, care era legat de case naționalizate și de restituirea lor, am început să citesc despre țevi, apă și despre sistemele de alimentare cu apă. Asta m-a dus spre zona de infrastructuri urbane și, cum voiam să depun o aplicație Fulbright, m-am gândit să o fac pe tema asta. Îmi plăcuse foarte mult și New York-ul de când l-am văzut prima oară și chestia care era cea mai ușor de făcut pentru mine era diferența între fluxul de apă din restaurantele americane, unde ești inundat de apă, care e un gest de bun venit și ospitalitate permanentă, și situațiile din România legate folosirea cu rost și fără rost a apei îmbuteliate, inclusiv în restaurante. M-am apucat de tema asta și, ca la orice cercetare etnografică au mai apărut alte lucruri. De exemplu, filtrele: cam jumate din newyorkezi folosesc filtre și subiectul apărea în interviuri, așa că am transformat și asta într-un subiect de cercetare.
În cercetarea ta vorbești despre noțiunea de „ospitalitatea apei” din restaurantele americane. De unde a apărut ea?
Sunt lucruri care țin de actul comercial. Restaurantele dau apă, nu în baza vreunei teorii a drepturilor consumatorilor, ci mai degrabă ca un joc de ascundere a actului comercial din restaurant. Echivalentul cel mai bun în America e, și asta apare și în filme, reumplerea ceștii de cafea de către ospătari în mod repetat, gratuit, după ce ai plătit o dată. Lucrurile de felul ăsta le permit restaurantelor să pară un fel de „vecini buni”. Restaurantul nu mai este doar un loc pur tranzacțional, economic, e și un loc care are niște trăsături de prietenie, comunitate, casă, vecinătate. E un joc între calculul economic și calculul social. Apa și cafeaua fixează un cadru de interpretare în care ești binevenit acolo; tranzacțiile economice sigur că sunt cele mai importante, dar urmează dinamicii umane.
De altfel, în toate textele vechi, precum Biblia, scrie de ideea de adus un ulcior de apă, de oameni care s-au cunoscut la izvor, călători care interacționează cu localnicii prin prisma apei. În contextul rețelelor de apă modernă nu prea mai apar relațiile asta. Ele continuă să existe, cel puțin în mod evident în restaurantele din America, dar și în alte locuri. De exemplu în Cairo, datorită încălzirii climatice sunt oameni care lasă apă în fața magazinelor.
În contextul climatic actual, cutuma asta din State de a oferi apă mai are o parte bună, faptul că e produs mai puțin plastic. New York-ul este un oraș foarte mare, peste 8 milioane de locuitori, plus turiștii. Dacă ar fi ca la noi în România, adică oamenii care merg la restaurante să cumpere apă îmbuteliată, ar mai rezulta milioane de sticle zilnic. În plus e o cutumă veche. Am găsit un ziarist care zicea că din 1840, de când a apărut sistemul de alimentare cu apă în New York, restaurantele oferă un pahar de apă proaspătă.
La noi de ce crezi că nu s-a format acest obicei de a oferi apă în restaurante?
Și la noi a existat obiceiul acesta. Sunt filme din anii ‘50 unde vezi carafe puse pe mese la restaurant. Iar la cantinele studențești încă mai rezistă obiceiul ăsta, dar a rămas în plan secundar, chiar terțiar.
Cred că nu s-a păstrat obiceiul și pentru că în țările mai sărăcuțe apa îmbuteliată e asociată cu modernitatea și a bea apă e o formă de a fi modern.
Cum am ajuns să avem apă îmbuteliată?
Sunt mai mulți factori. Unul ține de concepțiile medicinale din Europa și, într-o anumită măsură, America. La 1800 și un pic nu știa lumea de viruși și bacterii. Abia la sfârșitul secolului apare ideea asta că apa poate să conțină lucruri periculoase. În multe locuri ea nu putea fi băută, pentru că puțurile folosite în orașele preindustriale fuseseră poluate fie de industrie, fie de apa uzată din locuințe. Și atunci erau epidemii de holeră și alte boli la Londra, în Paris, în America, peste tot. Pe la începutul anilor 1900 alimentarea cu apă în orașe începe să fie lipsită de germeni, după ce orașele adaugă clor, care omoară bacteriile, în apă. Asta s-a întâmplat prima oară în America, în Jersey City lângă New York; după aceea, foarte rapid se extinde practica și dispar epidemiile de holeră. Înainte însă apa îmbuteliată era nu numai mai sigură, dar era și un medicament. Era un fel de investiție medicală, erau ape pentru stomac, ape dacă răceai.
Alt factor e legat de asocierea cu aristocrația, cu apariția turismului. Pe fondul apariției turismului aristocratic, apa începe să fie transportată cu căile ferate în orașe și vândută locuitorilor ca ceva ce are legătură cu natura, cu un peisaj bucolic.
După 1900 scade mult consumul de apă îmbuteliată când apar sistemele de alimentare cu apă moderne. Reîncepe să crească însă prin anii ‘80. În America este legat de extinderea apelor Perrier care încep să-și facă publicitate în anii ‘70 - ‘80.
Acest consum crește mult și după ce, în urma unor cercetări de la sfârșitul anilor ‘60 - începutul anilor ‘70, s-a descoperit că performanța atleților crește dacă beau apă corespunzător. De aici a început să se dezvolte ideea că este nevoie să bei doi litri de apă pe zi și oamenii au început să-și ia apă și în afara locuinței ca să se hidrateze.
Cam astea ar fi niște repere. Acum, în ultima vreme apa, e promovată ca alternativă sănătoasă la băuturile carbogazoase. De asta a crescut consumul de apă în ultimii 10-15 ani, în detrimentul carbogazoaselor.
La noi în țară, conform studiilor de piață unu din doi români bea apă îmbuteliată. Tu cum vezi preferința asta?
E o problemă dureroasă. De ce, când se investesc atâția bani în sistemele de apă și apa e în limite legale, oamenii preferă să care apă îmbuteliată? La noi, consumul de apă îmbuteliată e de aproximativ 106 litri pe cap de locuitor. In Serbia e vreo 20. În Suedia – 10, litri pe cap de locuitor, în Croația la fel, e foarte scăzut. Preferința asta nu se potrivește pur și simplu cu categorii simple: țară bogată vs. țară săracă, țară cu tradiții vs țară fără tradiții. Și Serbia, de exemplu, are ape aristocratice, ape îmbuteliate cu tradiție, și cu toate astea consumă mai puțină apă de acest fel.
Cred că un factor e și ideologia asta care promovează individualismul: totul să fie privat, gardul de 3 metri la casă și apa separată, să nu am nimic în comun cu altcineva. Apa îmbuteliată îți dă senzația unei relații directe, între tine și izvorul 5 de la Borsec.
A contribuit și dispariția fântânilor urbane. Mai e neîncrederea în stat și tot discursul anti-stat din țara noastră, care se reflectă și în încrederea față de apă. Am întâlnit oameni tineri, care crescuseră cu apă îmbuteliată și care credeau că apa de robinet nu este potabilă. La gradul ăsta de degradare a ideii de apă publică am ajuns.
Asta e ceva ce văd și eu. Știu oameni care nu beau apă de la robinet sub nicio formă, chiar dacă nu au altă alternativă în acel moment sau oameni care beau apă de la robinet doar dacă sunt în orașe montane sau la țară, dar nu beau în București.
E interesant. Nici cei care beau apă de la robinet, nici cei care beau îmbuteliată nu știu proprietățile chimice ale apei, că nu funcționăm ca laborator de analiză a apei. Cum știi că ceva chimic e rău sau neutru nu e o treabă lineară. Uite de exemplu să spunem că apa are plumb în ea, ceea ce înseamnă că e rea pentru oameni, în special pentru copii; tu, însă, nu vei simți nimic când o bei. Pe când dacă vezi o apă cu un pic de rugină nu o să bei, dar rugina nu afectează organismul, se elimină imediat. Felul în care oamenii percep apa și siguranța apei nu are foarte mare legătură cu concluziile la care ajung chimiștii.
Tu crezi că schimbările climatice sau situația economică ar putea să ne schimbe comportamentul de consum al apei? Să ne facă poate să bem apă de la robinet mai des?
Sunt niște prognoze legate de apa îmbuteliată. Și în România și în alte țări e de presupus că va crește consumul de apă îmbuteliată.
În America, cel puțin, această creștere a consumului de apă îmbuteliată poate să fie legată de înlocuirea băuturilor carbogazoase cu apă. Nu e ceva legat de mediu. Nu cred că firmelor de apă îmbuteliată le pasă prea mult de mediu, ca să fiu sincer.
Cred că o să crească mai mult numărul filtrelor. Asta se vede deja în București. A crescut în decurs de șase, șapte ani, de la 20% la 40% numărul celor care folosesc filtre. Și aici e o discuție, legat de cât de bune sunt filtrele. Am văzut că deja la unele cafenele specialty coffee că au început să dea apă filtrată gratis. Cred că o să mai crească numărul restaurantelor care să fie mai deschise la lucrul ăsta. Depinde de cum evoluează încrederea în stat, în oraș.
Ai menționat cănile de filtrare, care apar și în cercetarea ta. De multe ori ele sunt prezentate ca o alternativă mai ecologică la sticlele îmbuteliate. Cum vezi tu lucrurile?
Da, într-adevăr, e mai puțin efort, mai puțin plastic. Asta e marketingul la filtre. Dar aici discuția este legată și de cât de bine își face treaba un filtru – și mai ales cât timp își face treaba bine un filtru, pentru că în funcție de zonă, apa poate să aibă de zece ori mai multe substanțe minerale dizolvate decât în alte orașe. Filtrul tip carafă nu e gândit pentru apa care are de 10 ori mai multe minerale dizolvate decât standardul. Iar unde sunt multe minerale dizolvate o să mi se înfunde filtrul într-o săptămână. Omul nu este obișnuit să gândească la asta și nici nu cred că vrea să bage bani săptămânal într-un filtru. E ideea asta că la aproximativ două luni îl schimbi sau după ce-l folosești de 100 de ori. Succes să numere cineva de câte ori folosește filtrul. Unii oameni nici nu cred că trebuie schimbate filtrele și au impresia că ele țin la nesfârșit. Însă există mici impurități care rămân în filtrele alea.
Mai mult decât atât, carbonul, pe baza cărora funcționează multe filtre, e un mediu bun pentru bacterii. Cum pe periuța de dinți după ce o folosesc prima oară se fac bacterii și rămân acolo, la fel și în filtru rămân bacterii peste noapte, se dezvoltă instantaneu. De asta cred că e un obiect destul de înșelător. Sigur că salvează mult plastic, asta e clar. Din ce am înțeles de la inginerii de apă cu care am vorbit, filtrele de osmoză inversă, de genul celor folosite în cafenelele, care se instalează sub chiuvetă și sunt un pic mai scumpe, alea își fac treaba ca lumea. Și ele trebuie schimbate la un anumit interval, dar am unul mai mare, aproximativ 6 luni. Practic, sunt niște membrane de plastic cu pori foarte mici, care opresc mineralele, metalele, bacteriile. Sunt firme de apă îmbuteliată care folosesc același principiu de osmoză pentru a produce apă.
A fost investigația de la Recorder, care a pus în discuție lipsa accesului la apă curată și banii care s-au băgat în micro rețele prin diverse comune. Acolo accentul e pe corupție, care sigur că e o parte din problemă. Însă și în România, și în Europa, și în America mai e ceva ce trebuie menționat legat de apa de robinet și cea îmbuteliată. Siguranța legală a apei nu e același lucru cu siguranța chimică. Adică legea prevede, de exemplu, să nu aibă arsenic, să nu aibă nutriți, să nu aibă nu-știu-ce substanțe, vreo 80 în total. Însă în Europa și în America sunt produse zeci de mii de chimicale – faptul că nu apar acolo pe nomenclator nu înseamnă că nu există în apa îmbuteliată sau în apa de robinet. Înseamnă pur simplu că nu sunt măsurate. Vara asta doar în Statele Unite s-a trecut pe lista de substanțe care nu trebuie să fie în apă substanțe care au omorât mulți oameni și a dat multe cancere, PFASs, asociată cu producția de teflon și cu materialele ignifuge.
Chiar dacă am fi chimiști, ca să știm să măsurăm substanțele din apă – nu suntem legiuitori. De exemplu, companiile de apă din SUA au făcut lobby la greu să nu crească lista de chimicale măsurate obligatoriu, pentru că ar însemna costuri suplimentare. Plus că, în mod istoric, sistemele de apă moderne au fost gândite pentru a rezolva probleme care te omoară poimâine, nu care te omoară în 20 de ani. Să scapi de holeră și dizenterie, nu de o chimicală despre care nu știm ce efect are în organism și care, însoțită de o altă chimicală din mâncare mai dă cine mai știe ce grozăvie.
În cercetarea ta apare ideea de hiper normalizarea apei, că apa e mereu la dispoziție și nu te mai gândești la ea. În același timp vedem și fenomene ca apariția somelierilor de apă, apa care are nevoie de un tratament excepțional. Tu cum vezi tensiunea asta între hiper normalizare a apei și hiper individualizarea ei?
Alimentarea modernă cu apă ne-a făcut să ne așteptăm ca apa să poată curge încontinuu. Asta e o realitate pe care o luăm de-a gata și nu ne mai gândim că sunt undeva la două miliarde de oameni care se chinuie să care apă zilnic pe distanțe mari,cu efecte majore asupra șanselor de școlarizare a copiilor. Neavând apă, nici nu poți să ai igiena corespunzătoare și poți fi marginalizat. E o chestie care nu ține doar de sănătate, ci și de stratificare socială.
Pe de altă parte, companiile de apă îmbuteliată îți creează o poveste în jurul apei pe care o vând, poveste care nu e prezentă la companiile de apă publică. De exemplu, apa care se vinde cel mai mult în New York (și cred că și în SUA) este apă din Fiji, adusă din capătul celălalt al pământului, tocmai pe ideea de distanță, de un produs anti-oraș, anti-modern.
În acest tip de consum e probabil că o să intervină schimbările climatice. În Germania, în Bavaria, la poalele Alpilor încep sa aibă probleme cu apa. A scăzut nivelul apei din acvifere cu un metru jumate, doi, și așa o sa fie și la noi dacă ne vom baza pe apa din acvifere.
Am fost la o fundație din Anglia, care spunea o chestie care mi-a rămas în minte: așa cum ne mirăm acum că în urmă cu 25 de ani se fuma în stațiile de metrou din Londra, așa o să ne mirăm într-un viitor apropiat că folosim apă potabilă pentru toaletă, când există N alte soluții, apă gri [apă uzată, care a fost deja folosită, de exemplu apa de la chiuvetă după ce ai spălat vasele], apă de ploaie care poate fi filtrată mecanic, adică doar se scot crengile și frunzele.
De ce crezi că nu vorbim mai mult despre apă și problemele asociate cu ea, fie că e vorba de calitatea ei, fie de accesul la ea?
Pentru că ne-am obișnuit, cei care avem privilegiul ăsta, să luăm apa ca de la sine înțeleasă, și nu e așa. Nu o să fie la nesfârșit așa. Dar poluarea poate fi greu de perceput de oamenii obișnuiți. Te concentrezi pe ce poate să te omore azi, nu în câțiva ani.
În contextul schimbărilor climatice și a modului în care tratăm apa ca o resursă infinită, când e mult mai finită, cum vezi situațiile de water grabbing [acumularea resurselor de apă de către un actor în detrimentul celorlalți] și conflictele legate de apă?
Aici cele mai clare exemple sunt relațiile pe care le-au stabilit orașele mari, în creștere, cu zonele rurale, de unde au deviat surse de apă. Au fost evacuări de sate, orașe, mutări de cimitire, hambare, toate acestea ca să facă loc pentru lacuri de acumulare și zone de protecție.
În California, agricultura industrială consumă cea mai mare parte a apei relativ la ceilalți utilizatori. Și aici iarăși e o chestie de putere. Cine are putere să influențeze reglementatorii de apă? Vezi industria IT, care e mare consumator de apă. Serverele trebuiesc răcite și se răcesc cu apă. Undeva la 5% din consumul de apă din America este legat de răcirea serverelor.
Sau vezi cum o parte din conflictele din Siria și din Irak este legată de apă. Sau deșertificarea Iranului și Irakului. Datorită celor două râuri mari de acolo, Eufrat și Tigru, și a sistemelor de irigații de mii de ani, de pe vremea Mesopotamiei, deși e o zonă deșertică, aceste țări erau foarte verzi. Numai că Turcia a construit vreo 20 de mega baraje pe râuri, pe teritoriul ei. Din cauza asta ajunge foarte puțină apă în aval, afectând Iranul și Iraqul. Sunt oameni care pleacă pur și simplu de acolo, că nu mai au cu ce să-și întrețină viața. Sunt multe conflicte de legate de apă, au fost de mult timp și o să mai fie, dar acum le vedem mai clar.
E ceva diferit la conflictele pe care le avem în prezent legate de apă, față de cele din trecut. Pentru că, într adevăr, ele au fost o constantă de-a lungul istoriei.
Se spune că ar fi mai multe. Oricum suntem mai mulți: 8 miliarde de oameni. Deci aici conflictul are efecte asupra unui număr mai mare de oameni. Problema cu apa și cu schimbările climatice e că fie e prea multă, prea brusc, fie e prea puțină. E o problemă cu ridicarea nivelului apei la orașele costiere. Majoritatea populației trăiește în orașe costiere. New York, de exemplu e un oraș bogat, care își permite să se gândească la viitor. Dar sunt orașe mai sarace, gen Dhaka, în Bangladesh, unde nu e clar ce se va întâmpla în viitor.
