Pe Andrei Ioniță îl puteți vedea în concert în cadrul festivalului RadiRo din București pe 22 noiembrie, alături de BBC Philharmonic Orchestra.
Andrei Ioniță a devenit, în ultimul an, un nume din ce în ce mai cunoscut în lumea culturală de la noi. După succesul său din 2015, la Moscova, unde a câștigat medalia de aur la Concursul Internațional Ceaikovski, secțiunea violoncel (echivalentul Jocurilor Olimpice pentru tineri muzicieni), Andrei a devenit o figură-ambasador a noii generații de muzicieni din România. A fost invitat pe scenele importante din București și din țară, iar cariera sa a luat avânt - în stagiunile trecute, a cântat alături de celebrul dirijor Valeri Gherghiev și de Filarmonicile din München, Tokyo sau Sankt Petersburg.
Andrei Ioniță și-a făcut debutul solo anul acesta în cea mai prestigioasă sală de concerte din lume, Carnegie Hall din New York, unde a interpretat la un valoros instrument din 1671 sonata pentru violoncel și pian a lui Șostakovici, un compozitor foarte important pentru el.
Cu un traseu atipic - a studiat la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, nu la un liceu de muzică -, a atins la doar 24 de ani un nivel al carierei cu care foarte puțini muzicieni se pot mândri. The Times l-a numit unul dintre „cei mai captivanți violonceliști care s-au afirmat în ultimul deceniu”.
L-am cunoscut pe Andrei la Berlin, unde locuiește în prezent și unde urmează să își încheie studiile la Universitatea de Arte, sub îndrumarea lui Jens Peter Maintz. Îi ascultasem anul trecut concertul din cadrul Festivalului Enescu, unde interpretase Concertul de violoncel nr. 1 de Saint-Saëns. În prezența lui, publicul este martorul unui moment care vine și dispare incredibil de repede, asemeni unui miracol.
Am vorbit, printre altele, despre cât de onest trebuie să fii în muzică și, în general, în artă, ca să poți fi credibil. Și despre cum a studiat pianul pentru o perioadă destul de lungă înainte să aleagă, la 8 ani, violoncelul ca instrument principal. A fost sugestia profesoarei lui de pian să se îndrepte spre un instrument cu coarde, „pentru că aveam un auz muzical foarte bun și pentru că și-așa sunt destui pianiști pe pământul ăsta.”
Cum am ajuns la apartamentul său, Andrei mi-a executat la pian, spontan, o bucată din Partita nr. 1 de Bach și așa mi-am dat seama că am în fața mea ceea ce nemții numesc un wunderkid. Pe cât de surprinzătoare este prezența lui scenică, pe atât de convingătoare este și personalitatea lui Andrei. Cu gesturi mici și zâmbete complice, îmi povestește pe un ton firesc, retoric, filosofia lui de viață.
E mai confortabil să cânți pentru publicul de acasă sau, dimpotrivă, ai mai multă presiune și mai multe de demonstrat?
Țin minte încă primele dăți când a trebuit să cânt în România după câștigarea concursului Ceaikovski. Emoțiile nu au lipsit, mai ales pentru că acestea erau concerte de debut la instituțiile cele mai importante din țară (Filarmonica George Enescu”, Orchestra Națională Radio etc.). Știu că românii au mare nevoie să asculte muzică bună și de aceea sper ca de fiecare dată când revin să pot umple acest gol.
Unde stai în Berlin? Simți că ți se potrivește atmosfera orașului? Spune-mi câteva locuri de-acolo unde mergi des.
Locuiesc în Charlottenburg, o zonă cu destule clădiri superbe rămase nebombardate în război, amintind de epoci trecute. Berlinul a devenit un focar ce atrage artișți de toate soiurile din întreaga lume, se pare că a devenit deja „the place to be”.
Pentru un oraș atât de mare și de cosmopolit, prețurile încă sunt rezonabile, ceea ce a și atras atâtea spirite libere. Germania încă a rămas țara cu cel mai puternic market în domeniul muzicii clasice.
Atmosfera orașului este extrem de relaxată și în același timp diversă: la Berlin să găsesc de toate pentru toți. Gemäldegalerie im Kulturforum (mai ales pentru cei interesați de pictură veche germană - unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Cranach sau Dürer) și Muzeul Berggruen din apropierea Palatului Charlottenburg (colecția conține capodopere ale lui Picasso și ale contemporanilor săi) sunt câteva dintre locurile mele preferate.
Îmi amintesc că te-am ascultat prima dată la Festivalul Enescu din 2017, apoi la Wrocław, în Polonia, cu concertul în Si minor de Dvořák. Ești printre puținele persoane care trăiesc atât de intens muzica pe scenă - există o linie între rigurozitatea partiturii și interpretare?
Atunci când deschid o partitură simt că muzica îmi vorbește natural, fără ascunzișuri sau enigme de descifrat. „Interpretarea” muzicală este cu totul diferită de cea dintr-un comentariu la literatură, pentru că muzica trebuie pur și simplu… (răsuflă ușurat) cântată! Evident că există un material sonor extrem de riguros, însă cel mai important este fluxul frazei muzicale care trebuie să curgă organic și într-un mod sincer. Onestitatea în artă este o componentă absolut esențială.
Povestește-mi puțin de Concursul Ceaikovski din Rusia și cum ai fost primit acolo. Care a fost impactul asupra carierei tale după ce ai luat medalia de aur?
A fost, într-adevăr, o atmosferă extrem de tensionată, dar cea mai mare presiune vine tot timpul, de fapt, din interior. Orice artist dorește să ofere tot ceea ce are mai bun, mai ales într-o asemenea situație, având în vedere deschiderea pe care un astfel de concurs o are.
Am vrut să mă prezint în cel mai bun și în cel mai frumos mod cu putință. Mă bucur că am reușit și că am fost apreciat. O experiență de o asemenea intensitate poate fi trăită (citând-o pe Iuliana Tudor) „o dată în viață“ (zâmbește). Iunie 2015 a reprezentat practic începutul carierei mele solistice, am știut din momentul în care am coborât treptele scenei la festivitatea de decernare a premiilor că se va deschide o nouă pagină în viața mea.
Cum te simți să te (re)întorci acasă, mai ales că anul acesta totul roiește în jurul Centenarului?
Știu că există un zumzet generalizat în rândul intelectualilor în legătură cu acest Centenar, mi-aș dori ca și restul populației să și-l însușească. Nu mi se pare că oamenilor de pe stradă le pasă așa de tare de acest moment aniversar. La urma urmei, de ce le-ar păsa? Sunt ocupați cu alergătura cotidiană și spectacolul politic recent, care reușește să le ocupe absolut orice fărâmă de timp, interes și energie. Ce m-ar interesa, însă, cel mai mult ar fi că acest zumzet să se bucure de o vizibilitate mult mai mare în afara granițelor.
În ianuarie 2019 voi pleca în turneu în Statele Unite alături de Cristian Măcelaru și Orchestra Națională de Tineret, deja devenită brand de țară. Turneul a fost organizat cu ocazia aniversării Centenarului, iar ONT va fi prima orchestră românească care reușește să pătrundă pe scena muzicală americană. De-abia aștept!
Scaunele goale și repetițiile de dinainte de concert. Ai vreodată impresia că muzica e mai mult decât un dress code și o sală de concerte? A avut vreodată alte valențe pentru tine?
Pentru mine, muzica este arta cu cel mai puternic impact emoțional, străpunge într-o manieră absolut viscerală, până în străfundul sufletului uman. Ca interpret, evident că ești prins în amalgamul călătoriilor, emoțiilor, bagajelor și costumului agățat pe umeraș. Este un consum teribil nervos, pe care oamenii ce lucrează în alte domenii nu și-l pot imagina. Trebuie să faci față multor situații incomode din punct de vedere social, cuvintele trebuie calculate cu precizie. În spatele unei apariții pe scenă se ascund mulți ani de muncă, nu doar din punct de vedere strict profesional. Este o lume dură, mai ales când te gândești că ceva așa de frumos ca muzică poate crea conflicte, invidii și discordii. Însă pe scenă mă simt acasă, în siguranță. Merită tot efortul.
Spune-mi la ce piese lucrezi acum și dacă ai vreo amintire importantă legată de o piesă anume.
Da -- îmi pierdusem bunica mult îndrăgită chiar cu o săptămână înaintea concertului din cadrul Festivalului Enescu, așa că i-am dedicat bisul (Lebăda de Saint-Saëns), ca un mesaj de despărțire. Am dorit, în felul ăsta, să o las să plece, să-i accept în liniște ducerea.
Momentan învăț câteva concerte noi moderne, precum Șostakovici 2, Lutoslawski sau Dutilleux și mă pregătesc intens pentru concertele importante din această stagiune (de exemplu, cu Orchestra Națională a Rusei, Orchestra Simfonică Radio Daneză, Orchestra Simfonică din Hamburg), precum și pentru o sesiune de înregistrări în luna decembrie.
Cum vezi acest flux de plecări și (re)întoarceri în țară? Este un capriciu să pleci și o resemnare să te întorci sau totul ține de acest dor de acasă?
Nu am plecat din România dintr-un moft sau pentru că am fost prins în acest val trendy al exodului cultural-intelectual. Am dorit efectiv să mă dezvolt la cel mai înalt nivel în domeniul meu și să-mi creez o carieră care să-mi ofere acces la scenele și instituțiile de top pe plan internațional.
Dorul de casă este, evident, prezent, cu toate că la fiecare revenire în țară mă identific din ce în ce mai puțin cu ceea ce văd pe stradă. Oamenii mi se par mult mai serioși, mai fără viziune și lipsiți de umorul de care suntem așa de mândri ca popor. Poate că am vrut să-mi păstrez în memorie o imagine cosmetizată a României postdecembriste, pictată în griuri colorate. În orice caz, mă bucur de fiecare dată când revin în țară pentru concerte.
