Deși Andrei Codrescu spune că n-a dormit din 1968, în dimineața când ne-am întâlnit părea abia de curând trezit din somn. „Un espresso dublu, ba nu, triplu, cvadruplu!” a comandat la terasa hotelului din București, unde se-auzeau claxoane și sirene. Am mai luat și eu două guri din cafeaua cu care făcusem echilibristică în autobuz, în drum spre hotel. E o senzație liniștitoare să te-ntâlnești în jurul unui ritual așa de simplu omenesc, cum e prima cafea din zi, cu cineva pe care nu-l cunoști. Sau îl cunoști ricoșat, prin cărțile pe care i le-ai citit și prin care el există deja în mintea ta, într-o bibliotecă imaginară, unde te-a învățat tot felul de lucruri, te-a făcut să râzi sau să te enervezi, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre asta.

Pe Andrei Codrescu îl cunoșteam în felul ăsta din Mesi@, unde mă distrase că Dante și Tesla ajunseseră colegi de thriller împotriva Armaghedonului, din Wakefield, roman pe care-l citisem în facultate, într-un apartament vesel dintr-un bloc comunist. Îl însoțisem prin România post-89 în Gaura din steag și prin cotloanele Americii, în Prof pe drum. Ghidul dada pentru postumani l-am citit de două ori și-am subliniat prin el multe fraze, printre care și asta: „Today, amlost everything you’re wearing or thinking that gives you the slightest bit of subversive pleasure comes from a dead dadaist”. La Lecția de poezie, am verificat în minte câte din cele zece instrumente pentru poezie cred că am și ce mi-ar mai servi. Iar pe lângă astea și multe altele – texte scrise și vorbite, cum sunt pastilele de la NPR -, îl cunoșteam din poezie. Fiindcă Andrei Codrescu e, înainte de toate, poet. Spune că-n toate cărțile de proză pe care le-a scris, a avut grijă să păstreze intact un minim 10% de poezie; „ca whisky-ul în cafea, unde whisky-ul e poezie”.

După ce-a plecat din România în 1966, când avea 19 de ani, s-a stabilit în America, unde-a experimentat viața la intersecția artelor, a trăit în metropole și „în peșteră”, a cunoscut oameni și locuri la un pas de utopie. În tot acest timp, nu s-a oprit din scris, iar până nu demult a predat literatură la mai multe universități. De fapt, spune el, a predat „sabotaj și lectură”. Uneori, la cursurile lui, cuvintele se scriau direct pe corp, alteori pe fructe, ca la final să fie mâncată poezia cu totul. Susține chiar că la un moment dat că și-ar fi plătit studenții să nu scrie. Doar că unii au rezistat tentației. 

Înainte să plece într-un turneu prin mai multe orașe din România, m-am întâlnit cu Andrei Codrescu la București, oraș de care spune că i-ar lua prea mulți ani să-l înțeleagă. După ce-a trecut pe la Craiova, Zalău și Cluj, l-am revăzut, de data asta într-un amfiteatru al Facultății de Litere, la câteva zile după ce Bob Dylan primise Nobelul pentru Literatură. „Sunt ecstatic”, a zis el când a fost pomenit Dylan, în timp ce vorbea nonșalant, într-o română care împrumuta accentul american, despre autobiografia scrisă la 23 de ani, despre poeți și o carte pe care-o dăduse pierdută, dar s-a întors la el după zeci de ani, în împrejurări miserioase. 

O să pornesc reportofonul, că din păcate încă n-am o memorie internă prea bună, să rețin tot.

Prevagen e un supliment foarte bun pentru memorie. Ți-aduci totul aminte, din păcate. După trei sau patru zile, începi să-ți aduci aminte ce s-a întâmplat acum cinci minute.

Nu-i rău. Asta poate fi chiar dificil, fiindcă trăim așa într-un prezent continuu, că e greu să-l segmentezi.

Da, și e vina voastră, a media. Că ne distrați încontinuu și n-avem timp să ne gândim la nimic. Vine știrea următoare și-o șterge pe cea dinainte. Sunteți niște diavoli.

Nu chiar. It takes two, ca lucrurile-astea să se întâmple.

Așa e, it takes two. Să știi că e greu să fii călugăr. Am încercat două săptămâni.

Cât de călugăr ați încercat să fiți?

N-am vorbit, am mâncat numai fructe și când văzut o femeie, am închis ochii. 

Și care-a fost rezultatul?

Am înnebunit. Am devenit poet (râde). Asta a fost mai demult. Dar apoi am trăit șapte ani la țară, lângă un parc național, la frontiera dintre statul Arkansas și Missouri, un munte vechi plin de peșteri. Pe teritoriul meu, am două peșteri, care comunică cu peștera din Missouri unde Tom Sawyer a sărutat-o pe Becky Thatcher. Dar nu știu cum s-ajung acolo. 

Acum unde locuiți?

La New York.

Și cum a fost trecerea de la peșteră la metropolă?

În New York, metroul e încontinuu interesant. E o piesă cu mii de personaje - un pic cam multe -, de la care poți să-nveți ceea ce se cheamă a New York minute. Îmi plac fețele, îmi plac oamenii, cum se poartă, cum se-mbracă, cum se feresc de pericolele din cap și din afară. 

Cum se feresc oamenii de pericolele din cap?

Se proiectează pe alții. Faci un fel de hipnoză de metrou și-i dai problemele tale altuia, care pleacă cu ele. 

Asta înseamnă că te poți trezi în metrou și cu problemele altuia.

Dacă ai un pic de cunoștințe de magie, poți să le scuturi. 

Și dacă problemele tale ajung într-un loc nepotrivit?

Sper să ajungă într-un loc de unde nu mai știu cum să te găsească. Eu de-aia scriu cărți. Să-mi dau problemele altora. 

Instrumente ale poeziei: 1. Un carnețel de note în care să-ți scrii visele. 2. Un stilou Mont Blanc (Primiți o notă mai mare dacă stiloul i-a aparținut lui Madame Blavatsky). 3. O monedă chinezească sau o piatră, pe care să o țineți în buzunar și să o frecați între degete. 4. Frecventarea locurilor în care poți auzi lucruri pe care le vorbesc alții. 5. Reportofoane minuscule, binocluri și microfoane microscopice. 6. Un omuleț în adâncul minții. 7. Un Tovarăș-întru-Duh. 8. Capacitatea de a fi hipnotizat. 9. Foi mari de hârtie făcută manual, un teanc de jumătate de metru. 10. Un abonament la televiziunea prin cablu. („Lecția de poezie”, Curtea Veche 2014, traducere de Ioana Avădani)

Tocmai ați publicat în română traducerea de la The Art of Forgetting, o carte de poezie. Cum se mai găsește poezia în lume?

Când am început, poezia era mai prețuită de oameni. Ca și-acum, oamenii erau extrem de confuzi despre discursurile publice. Nu credeau ce spun politicienii, ce spun profesorii lor, ce spun oamenii din funcții în care trebuiau să mintă. Credeau numai în literatură bună, în poezie. Poeții nu mint, pentru că nu-i plătește nimeni s-o facă. Pe vremea când am început, prin anii ‘60, toată societatea era într-o stare de neliniște și de nemulțumire și de revoltă din cauza conducerilor lor, așa că artiștii erau ca o scăpare. După aia, distragerile din ultimii ani, internetul și televiziunea, i-au mai adus înapoi în țarcul vorbirii formale. Acum însă, din nou nu avem încredere în retorica publică și se-ntoarce lumea la poezie, ca și cum s-ar întoarce cineva la pădure, după niște ani în închisoare. 

Nu cumva asta e o poezie despre poezie?

(Râde.) Well, cred că e adevărat. Eu sunt cel puțin un observator al zeitgeist-ului, că de-acolo-mi vin ideile. Sunt deschis, și dacă ești deschis, lumea și limba trec prin tine. 

Dacă spuneți că lumea nu mai are încredere în cei care țin în mâini marile decizii ale lumii, de ce stăm cu ochii pe ei? De ce-i urmărim? 

Pentru că ne hipnotizează prin internet și televiziune. 

Să fie numai mijlocul ăsta care determină relația dintre noi și ei?

Mijlocul ne dă informațiile, dar într-un fel în care se șterg unele pe altele. Dispar ca o sculptură care se autodistruge. La noi, probabil și la voi, faptul că se petrece cu un război în Irak este de aceeași calitate senzaționalistă ca divorțul lui Brad Pitt de Angelina Jolie. 

E toată povestea asta a mass-media un fel de Șeherezadă care ne ține mereu atenți la ce va urma?

Eu am scris o carte care se cheamă Whatever Gets You through the Night. A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments. Era vorba chiar despre asta.  Nu există numai o singură Șeherezadă, nu există nici 1001 de nopți. Există Șeherezada-mediu, există povestirea continuă pe care o face destul de interesantă, cât să vrei să vezi cum continuă. Dar ajungi totdeauna la marginea unei satisfacții care niciodată nu va fi împlinită. În același timp, vocea continuă a povestirii îți fură ceva. Îți ia atenția. Când atenția se concentrează pe problemele societății, ale celorlalți, ce se duce este simțul sinelui. În cartea mea, sunt doi frați, unul e sultanul care e prizonierul Șeherezadei și a surorii ei, Dinarzad, care-l ține într-o continuă stare de excitație. Cel de-al doilea s-a făcut ascet și s-a dus în pustiu, s-a despărțit de lume. El are o altă soartă, care se rezolvă într-un fel de budism-creștinism meditativ. Acum, zen și toate terapiile pe care le folosim azi ca să ne liniștim, sunt un fel de a scăpa de povestea continuă, plină de suspans și fără împlinirea promisă de Șeherezada și a Dinarzad. 

Am impresia că tocmai realitatea asta socială, politică etc. devine un soi de nouă literatură. În fiecare zi, intrăm pe net și pe papirusul ăla lung întâlnim vești dintr-un război, apoi imediat poze cu pisicuțe drăguțe.

Exact. Dar la mijloc e și ceva căruia nu-i putem rezista. Eu am încercat să trăiesc fără internet în pădure vreo două luni. Când am locuit în Europa, am trăit și fără televizor, dar când m-am întors, toate erau exact la locul lor.

you must always keep a line open

despite your job in the glass prison

your full-time job in the glass prison

building layers in the glass prison

using your imagination of freedom

to perfect the transparency of glass

the end of your polishing job

is the end of your imagination

(fragment din „the internet”, din volumul „the art of forgetting”, Sheep Meadow, 2016)

Cum traversați campania electorală din SUA?

Well, există un virus al fascismul care călătorește pe undele magnetice ale universului și din când în când găsește un cap gol în care intră și se înmulțește. Așa a intrat în Trump, care era ca un dovleac sec și a început să crească acolo cu ajutorul unor facțiuni groaznic de belicoase și de proaste. Este, probabil, cel mai tâmpit și mai periculos candidat din istoria Americii. America trăiește bine și e un surplus acolo, care i-a făcut pe oameni leneși. Așa că nu participă la vot, nu participă la viața civică, fiindcă ei sunt OK. Acum, pentru prima dată, oamenii și-au dat seama că există un pericol și, dacă nu votează, s-ar putea alege o entitate ca Trump, care chiar crede în arme atomice. Or, asta e de necrezut. E un falimentar care se dă bogat și crede în datorie. Dacă datorezi bani, cei cărora le datorezi bani trebuie să aibă grijă de tine, ca să fie plătiți înapoi. Și atunci negociezi. Asta e ideea lui de business. Dar statele nu se conduc ca un business. Sper că nu ne-am lenevit destul, cât să-l alegem pe idiotul ăsta. 

V-ați întoarce azi să scrieți o carte în România ca-n ’90, când ați descris în Gaura din steag țara de imediat după revoluție?

Aș scrie, dacă m-ar plăti cineva. Întotdeauna am scris proză ca să-mi câștig traiul. Eu sunt poet și dacă trebuie să-mi termin frazele, atunci trebuie să fiu plătit. 

Apropo de artă din care să-ți câștigi traiul, cum vedeți acuma artiștii, care devin din ce în ce mai mulți o categorie în rândul muncii?

E o categorie de muncă și o categorie de vot. Dar arta nu e luată destul de în serios în societate. Artiștii însă sunt subversivi, sunt periculoși pentru că nu știi ce vor face. Cred că artiștii sunt acum într-o poziție foarte bună în societatea în care trebuie să ia un loc. 

Ce-mi place și nu-mi place acum e că cele mai multe creații din artă sunt politice, și e necesar să fie așa. Dar eu am alergie la retorica politică și mulți artiști cad în capcana ei. În loc să fie subversivi în felul lor, ei adoptă formele cunoscute de rezistență. Și rezistența trebuie regândită. Pentru mulți, rezistența înseamnă un retweet sau să trimită mai departe un mesaj cu protestul lor. Asta e, cum spun americanii, preaching to the choir. Vorbești cu cei care deja sunt convinși. O parte importantă din artă va fi cum să ajungi la alți oameni. Oamenii sunt deschiși, nu sunt rezistenți la idei noi sau la artă. O așteaptă, dar artiștii nu vin. 

Dar mai pot fi artiștii cu adevărat periculoși, nu poate fi mesajul lor imediat confiscat?                                                                                                  

Ai dreptate, pot fi apropriați foarte ușor pentru reclamă. Dar atunci, datoria artistului e să fie mai rapid și să saboteze recuperarea. Și asta se poate, când este împotriva artei pe care o face. Tzara a zis, în primul manifest Dada, că Dada este împotriva Dada. De aceea, pe Dada nu o vezi în muzee. Suprarealismul, care a fost o mișcare, poți să-l vezi în muzeu. Dar când o mișcare ajunge la muzeu, e moartă. Când e vie, se aruncă-n aer singură și începe ceva nou. Trebuie să te renaști imediat când simți laba colecționarului și muzeului pe tine. E greu. Că nu trebuie să dormi. Eu n-am dormit din 1968.

Și ce-a ținut loc somnului în toți anii ăștia?  

Poezia și dragostea. Ele țin de-o inteligență care transcende platul ecranului. Și chiar dacă intri în realitatea virtuală, printr-o imersiune complexă, mai rămâne ceva care e amenințat. Poți să trăiești în realitatea virtuală, dar afară sunt barbarii și lor nu le pasă că ești eroul aventurii tale. Spunea Kavafis într-o poezie celebră: în fiecare zi auzim că vin barbarii și ei nu vin și tot mai plictisitoare devine lumea. Așteptăm, le simțim lipsa barbarilor. 

În ce s-a transformat azi Internetul?

Internetul este o casă de sticlă, în care totul este egal. Facebook este o entitate comercială care te pune în casa asta de sticlă și îți folosește datele personale ca să-ți vândă lucruri dimineața și să-ți vândă lucruri seara. Este un instrument pentru dispersare, pentru divorț, pentru fragmentare. Îți creează dorințe pentru fiecare moment al zilei. Dacă ești divorțat, ai nevoie de două frigidere. Dacă ești luxos, ai nevoie de cinci. La ora 10, mie-mi place un frigider albastru. Atunci, toată ființa ta devine un consumator de idei și pofte specifice, o entitate tăiată în felii de internet. Acum, toate companiile mari se bat ca să exiști numai înăuntrul lor. Facebook vrea să devină lumea - acolo poți să-ți pierzi tot timpul. Google face același lucru. Devenim un fel de mașini de dorințe. De dorințe comerciale. Resistence is futile (râde).

The Dada job now would consist of the disruption of networks, an incredible effort of the imagination at a time when social networks are proliferating at the speed of light, literally abolishing time. My Face, My Space, My Body, My Soul, My Idea, etc., are really everybody's face, space, body, soul, ideas, and will eventually pixelate and automate its members, unless the virgin microbe confuses them. Why should it? Because an actor in the past could step out of herm costume and get drunk in the demimonde, while the morphing hyperlinked entity can no longer disengage. Networking is like superglue: look at all the flies trying to get their feet out of the screen! („The Posthuman Dada Guide”, Princeton University Press, 2009)

Pe lângă faptul că ne confiscă, ne pompează cu spam, ce aduce bun internetul?

Cel mai bun lucru al internetului e să-ți alegi știrile și să ai un simț al discernământului. Eu nu am Facebook, dar am Twitter, fiindcă 140 de caractere nu e mult de citit și oamenii învață să scrie concis. Library of Congress colecționează cum toate tweet-urile din lume, într-un proiect extraordinar de scump, o cronică a timpului probabil mai precisă decât a lui Herodot. Dar asta înseamnă că-n viitor va fi nevoie de arhiviști care să se uite prin lucrurile astea. Eu am scris o carte, Bibliodeath: My Archives (With Life in Footnotes), despre arhivele mele. Mi-am dat toate cărțile și manuscrisele românești unei universități și manuscrisele în engleză Bibliotecii Hill Memorial de la Louisiana State University, unde am lucrat. M-am ușurat un pic de cărți, dar ele încă vin și greutățile lor sunt extraordinare. E din ce în ce mai greu să citești fără distrageri, mai ales că ni se fură timpul. La Sibiu, eram copil singur și nu aveam pe nimeni care să se uite după mine. A fost idilic. Una din cele mai frumoase părți din viață a fost sub stalinism, fiindcă mă duceam pe strada pustie, nu aveam niciun prieten și aveam mult timp să fantasmez, să fac povești pentru mine și să mă răzbun pe tatăl meu vitreg. 

Atunci aveați numai timp, pe care-l puteați umple cu ce doreați.

Din puținul pe care-l știi, poți să faci un mare lucru. Din toate, nu poți face nimic, fiindcă povestea e deja făcută pentru tine. 

Care o să fie efectul acumulării unei cantități uriașe de informație?

E la fel ca al acumulării de obiecte. Surplusul ăsta despre care a vorbit foarte bine Karl Marx - care n-a vorbit la fel de bine despre alte lucruri - ne face staționari. Nu putem să plecăm, pentru că avem prea multe. Libertatea ta e deja tăiată în jumătate. La fel cu informațiile. Dacă te gândești la ce știi, nu-ți aduci aminte de prea multe. Ce-și amintesc oamenii cu adevărat sunt războaiele lor, în care au fost privați și au trebuit să facă sacrificii. Dar războiul nu e o soluție pentru nimic. Sau război, sau pană de electricitate, sau o catastrofă naturală, toate lucrurile astea te duc înapoi la un fel de umanitate instinctuală pe care o pierdem. 

Ce se întâmplă cu animalul ăsta?

O să fim un ou, cu un singur ochi și un singur deget, care va atinge ecranele. Să-ți spun un secret: clitorisul a migrat. Nu știu dacă a ajuns la voi știrea asta. La multe animale, clitorisul, a cărui singură funcție e plăcerea, este un trăgaci. Dar fiindcă ciclul uman este altfel, clitorisul n-a avut altă funcție decât plăcerea și s-a mutat în sus. În degetul ăsta viitor, o să ai și un clitoris.