Deschidem azi o serie de dialoguri relaxate cu scriitori, artiști, cercetători, oameni de teatru și film, muzicieni, jurnaliști. Vrem să-i cunoaștem prietenește, dincolo de munca lor care ne inspiră.
Primul invitat este Alexandru Stermin, biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai și este autorul cărților „Jurnalul unui ornitolog” (Presa Universitară Clujeană), „Călătorie în jurul omului”, „Căzuți din junglă”, „Cum am devenit vrăjitor. Din carnetul unui explorator” (toate apărute la Editura Humanitas). A studiat biologia și teologia, a trecut și prin filosofie, iar apoi a urmat un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia. Îl puteți citi în numărul 5 din Scena9 pe hârtie.
Ce-ți vine în minte când te gândești la iubire?
Am o reacție spontană, e o atitudine cu care mă trezesc întâmpinând întrebările scurte despre lucrurile infinit de vaste. Răspund: „Depinde”. Poate să fie un defect profesional, așa răspund, în general, oamenii de știință la multe întrebări. Sau poate să fie, dacă stau mai bine să mă gândesc, un mecanism defensiv care îmi dă timp să îmi adun gândurile sperând că am să pot formula un răspuns. Când spun „depinde”, cred că mă refer la relativitatea răspunsului în raport cu perioadele diferite din viața mea. Acum, de exemplu, când mă gândesc la iubire îmi vine în minte o îmbrățișare. Poate pentru că am nevoie de liniște, de calm, de un sentiment în care să îmi trag sufletul. Dacă m-ai fi întrebat acum câteva luni, răspundeam aventură. Am avut perioade în care puteam răspunde cu exaltare sau cu investire în proiect. Am avut zile în care răspunsul meu era utopie, pentru că îmi doream atunci ca iubirea să nu existe.
Care e animalul de la care ai învățat cel mai mult?
Gâștele. Când eram copil stăteam mult în jurul lor, le observam, încercam să le înțeleg și să mă integrez în stolul lor. Gâgâiam ca ele, îmi întindeam gâtul așa cum vedeam că o fac și fugeam cu ele, le alergam, dând din mâinile care atunci, cu fuga mea, în spatele stolului deveneau aripi. Gâștele au cârduri formate pe ierarhii în care împart mai multe roluri, nu-s așa ca o turmă de oi omogenă. Seamănă mult cu noi, sau noi cu ele, căci erau aici când am evoluat noi. Tot analizând comportamentul gâștelor am dobândit o capacitate de vedea comportamentul oamenilor și asta mă ajută mult. La începutul perioadei în care am fost plecat cu bursă de doctorat în Greifswald, în nordul Germaniei, îmi amintesc, mă simțeam foarte singur, nesigur și rătăcit. Am descoperit undeva, la marginea orașului, un loc în care seara veneau gâștele. În fiecare zi am mers acolo să le privesc. Să stau cu ele. Luam notițe, făceam schițe cu interacțiunile lor, asta m-a ajutat mult să mă acomodez, să mă adun în matcă și să curg firesc prin experiența de atunci. Am învățat și învăț de la ele, și cu ele, cum e cu oamenii și cu lumea.
Care e cea mai mare frică a ta?
Multă vreme frica mea cea mai mare a fost frica de moarte. De moartea mea. După ce, acum câțiva ani, am avut un accident de mașină în care nimeni nu a pățit nimic, din fericire, am descoperit că frica mea cea mai mare e sa fac rău cuiva într-un accident fatal. Și acum când mărturisesc asta simt cum îmi paralizează mâinile și îmi încremenește fața.
Ce experiență culturală a schimbat ceva radical din tine?
Întâlnirea cu câteva cărți. Dacă civilizațiile s-au format în jurul Marilor Cărți, cred că și noi oamenii tot așa ne formăm, e important să căutăm să descoperim care sunt Marile Cărți din viața noastră.
Spune-ne trei locuri din lumea largă de care te simți legat.
Mi-au venit în cap câțiva oameni și un trib, dar dacă trebuie să fie lucruri atunci primul care îmi vine în minte este un loc mlăștinos din jungla statului Mato Grosso, unde cacique, seful tribului în care am fost, mi-a povestit cum a văzut acolo urmele unui caboclo - o ființă a junglei care protejează oamenii și pădurea. Iubesc locul acela căci pentru mine simbolizează gândirea magică a noastră, a oamenilor. Mă simt legat de plaja din Rio de Janeiro (cu soarele și carnavalul ei), e locul în care descopăr mereu cum, în lumea asta a conflictelor ce parcă nu se mai sfârșesc, a tragicului ce ne apasă viața fiecăruia dintre noi, ne găsim timp de dans, muzică și spectacol. Locul reprezintă pentru mine pulsiunea, conexiunea și exuberanța vieții care, orice s-ar întâmpla, merge înainte și merită trăită. Un alt loc e Capul Piscului, dealul din spatele curții în care am copilărit, care, ca orice loc al copilăriei, reprezintă perioada aceea din viață când totul era posibil și locul de unde începea lumea ca un nesfârșit teren de joacă ce așteptă descoperit.
Care ar fi un lucru de care te mândrești?
Că am curajul să iubesc.
Care e cea mai mare greșeală pe care ai făcut-o pe teren?
Am încălcat singura regulă pe care o aveam. Niciodată nu plecăm singuri de la tabără, mergem câte doi sau împreună. Eu am plecat singur.
Dacă ar fi să alegi, ce pasăre ai fi și de ce?
Un gâscan sălbatic, ca să fac parte dintr-un cârd, să zbor liber, în migrații lungi, într-o lume fără hotare, să stau în apă fără să îmi fie frig (mie chiar dacă îmi place să mă bălăcesc în mare sau în ocean, îmi ia mult până mă acomodez cu apa) și să pot mânca toată ziua, așa cum fac gâștele sălbatice, fără să se îngrașe și să nu mai poată zbura.
Care e cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la junglă?
În junglă, viața și moartea se joacă împreună și din jocul lor se nasc toate vietățile. Bogăția și diversitatea lumii vii e dată de dinamica dintre viață și moarte. În junglă cu greu să poți marca o limită între viață și moarte și, asta cred că se întâmplă nu doar în junglă, ci și în economia existenței noastre și a lumii întregi.
Biologie, teologie, filosofie, psihologie, explorare. Ce cauți, de fapt?
Să înțeleg, ce-i cu mine, cu Lumea? În fond și la urma urmei poate că ăsta-i rostul nostru, să căutăm să înțelegem.
