Înainte de a fi un scriitor distins cu premiul Nobel, pe care l-a câștigat în 2021, Abdulrazak Gurnah este un prozator de o mare profunzime, al cărui scris e insuflat de grija față de adevăr și experiențele celor greu încercați. În centrul cărților lui sunt viețile unor oameni care, în contextul unor nenumărate violențe și dislocări, nu și-au pierdut candoarea, frumusețea și bunătatea. Romanele lui, majoritate având ca fundal Africa de Est și diversitatea etnică și religioasă a populației de aici, sunt incursiuni în lumi de o frumusețe înmărmuritoare, devastate însă de brutalitatea colonialismului și a războaielor.
Abdulrazak Gurnah s‑a născut în anul 1948 în Zanzibar și la 18 ani a emigrat în Marea Britanie, ca urmare a persecuțiilor politice îndreptate împotriva populației arabe. Aici a fost profesor de limba engleză la Universitatea din Kent și a scris o operă care însumează zece romane, al unsprezecelea, Theft, urmând să îi apară în 2025. În ordine cronologică, acestea sunt: Memory of Departure (1987), Pilgrims Way (1988), Dottie (1990), Paradis (Paradise, 1994, finalist la Booker Prize și Whitbread Award), Admiring Silence (1996), Pe țărm (By the Sea, 2001, nominalizat la Booker Prize și finalist la Los Angeles Times Book Award), Abandon (Desertion, 2005, finalist la Commonwealth Writers’ Prize), The Last Gift (2011), Gravel Heart (2017), Vieți în derivă (Afterlives, 2020, finalist la Orwell Prize for Fiction și nominalizat la Walter Scott Prize) și Theft (2025). În limba română i-au apărut până acum patru romane, toate la Editura Litera: Paradis, Abandon, Vieți în derivă, Pe țărm, toate traduse de Andreea Năstase.
L-am întâlnit pe Abdulrazak Gurnah la FILIT Iași și am stat de vorbă aproape o oră. Am descoperit un interlocutor blând, dar ferm, care își exprimă ideile și opiniile cu relaxare și cu o onestitate refractară la orice fel de complezențe. Mi-am dorit să prindem în conversația noastră cât mai mult din ce înseamnă munca lui în preajma literaturii, dar și ideile despre formele de violență care mutilează realitatea de acum. A vorbit despre disciplina scrisului post-Nobel, despre rolul religiei în cărțile lui, despre tandrețea care supraviețuiește brutalității, despre crimele comise de statul Israel în Gaza și urgența de a nu păstra tăcerea în jurul lor, despre plăcerea scrisului, limitele inteligenței artificiale, așteptările și bucuriile de cititor. A fost o discuție densă, o bucată de timp care a trecut rapid și în care am reușit să trecem firesc prin teme pe care, cu oamenii apropiați, le atacăm, poate, în ore lungi de conversații.
Alina Purcaru: Ce vise legate de literatură aveați când ați început să scrieți și ce vise aveți acum?
Abdulrazak Gurnah: (Râde.) Când am început, aveam vise inocente, speram că cineva îmi va publica cărțile. Nici nu mă gândeam la cărți, mă gândeam la acea carte la care lucram atunci. Și, de fapt, a durat foarte mult să găsesc o editură. Nu e o situație unică sau neobișnuită, mulți trec prin asta, așa că în acele zile de la început, să public o carte era o eliberare. Și sincer, era suficient să găsesc cititori, nu milioane de cititori, ci pur și simplu cititori. Apoi, cred că scrisesem cel de al doilea roman atunci când primul a fost publicat. Și acela a fost preluat de aceeași editură. Așa că, în acea perioadă de început era suficient să pot să public și să fiu luat în seamă, să primesc recenzii – nu multe, ici și colo, dar era important că existau.
Acum, cred că cele mai multe dintre visele mele s-au împlinit. Acum îmi mai doresc doar să continui să scriu, dacă am ceva de scris. Am o carte care urmează să fie publicată la anul și asta mă bucură. Mulți spun că, de obicei, premiul Nobel îi reduce la tăcere pe cei care-l primesc, dar eu cred că unul dintre motivele pentru care acest lucru se întâmplă e că adesea acest premiu e acordat unor scriitoare și scriitori care au deja o lungă carieră în spate. Probabil că, indiferent de acest premiu, nu prea ar mai fi avut prea multe subiecte despre care să mai scrie. De multe ori, Nobelul pentru literatură s-a acordat unor scriitoare și scriitori de peste 70 de ani sau chiar mai în vârstă de atât. O vârstă la care ți-ai cam scris cărțile.
Voiam să vă întreb exact asta, în ce mod acest premiu a avut un impact asupra scrisului dumneavoastră? Cum ați continuat să scrieți cu atâtea evenimente la care ați fost invitat, cu atâtea călătorii, interviuri, cu atâta atenție îndreptată asupra dumneavoastră?
Este foarte adevărat că, după acordarea acestui premiu, și pe bună dreptate, oamenii vor să ajungă la tine, te invită la diverse evenimente și cred că e ceva firesc, pentru că apar foarte multe traduceri și întâlnirile ajută: ele prilejuiesc contactul cu cititorii și sunt importante pentru a vinde cărțile. Într-un fel, e parte din munca mea. Dar apoi, trebuie să găsești timp. Și e posibil și asta pentru că oamenii îți respectă dorința de a găsi acest timp. Așa că anul trecut am putut spune „nu fac nimic între martie și septembrie”, pentru că am vrut să închei cartea la care lucrez. Și toată lumea a fost de acord cu asta.
Îmi puteți spune câte ceva despre disciplina pentru scris, despre modul în care vă dedicați cărților la care lucrați?
Cred că e vorba de faptul că îmi face plăcere, chiar dacă într-un mod dureros, dacă înțelegi ce vreau să spun. Nu îmi spun: acum o să încep să scriu. Ce se întâmplă e că atunci când scriu - și nu scriu zilnic, dar când știu că o să am trei luni libere de angajamente și că am ceva pentru care am tot așteptat să găsesc timp -, atunci pur și simplu stau și scriu. Așa a fost mereu, pentru că în cea mai mare parte a vieții mele am muncit, am fost cadru universitar, am fost profesor și am și scris. Pentru mine a fost mereu vorba despre a calibra lucrurile așa încât să îmi rezolv toate angajamentele și să mă pot concentra fie pe munca universitară, fie pe scris. Așa că atunci când scriam studii academice, nu-mi făceam griji despre cum o să scriu literatură. Lăsam povestea asta de-o parte și în momentul în care scrism literatură, lăsam deoparte cercetarea. Cred că în asta constă disciplina. Și mi-a venit ușor pentru că de munca academică m-am ocupat numai în biroul meu de la universitate, iar literatură am scris numai acasă.
Acum am o întrebare despre două teme, două concepte care sunt centrale pentru scrisul dumneavoastră: libertatea și integritatea. Multe dintre personajele dumneavoastră întrupează lupta pentru libertate fie în context colonial, fie în contextul altor limitări (cineva e vândut pentru a acoperi o veche datorie sau o fată e bătută de tutorele ei pentru că știe să scrie, de exemplu). Ce înseamnă libertatea într-o situație în care nu avem control?
Libertatea de a nu fi distrus, de a nu fi împuținat, de a nu fi redus de forțele care te limitează. Sigur că este o limită dincolo de care condițiile fizice nu-ți dau absolut nicio șansă. Nu pot scrie despre cineva care e literalmente prizonier. Când ești legat cu lanțuri, când astea sunt condițiile, nu ai nicio opțiune. Când ești închis într-o celulă minusculă nu ai nicio opțiune. Poți fi oricât de hotărât, e imposibil să reziști acestei presiuni. De asta oamenii care sunt torturați, în cele din urmă cedează: e imposibil să reziști. Dar cei mai mulți dintre noi nu ne întâlnim cu astfel de condiții și cu acest tip de presiune, ne întâlnim cu altfel de presiuni, într-un continuum de dinamici ale puterii, în care unii vor să-i minimizeze pe ceilalți, într-un fel sau altul, să-i facă să depindă de ei. Cum supraviețuiești și cum îți păstrezi sinele intact? E printr-un soi de rezistență, de conștientizare a sinelui. În acest fel reușești să protejezi ceva.
Religia, credința sunt foarte prezente în romanele dumneavoastră și în viețile personajelor dumneavoastră. Fie o îmbrățișează, fie o ridiculizează, fie o folosesc drept unică sursă de cunoaștere sau cale de acces către educație. Astfel învață să scrie și să citească. Puteți vorbi despre decizia de a face religia atât de prezentă în romanele dumneavoastră?
Nu e decizia mea, cât faptul că e realitatea societăților din care vin și despre care scriu. Oamenii, și cred că, într-un fel o fac și în societățile seculare, încă înțeleg lumea prin paradigmele religioase. Poate că aici oamenii nu merg la biserică – se poate ca în România să meargă, dar nu merg la biserică în societățile din Vest – dar paradigmele pe care le folosesc, cu privire la moralitate, sunt încă hrănite de un etos creștin. Acest sens al religiei mă interesează, în care religia nu e doar despre credința pe care o poate avea cineva, despre Dumnezeu, păcat sau despre rai, cât despre o modalitate prin care e înțeleasă lumea. E prin metaforele religioase, prin poveștile religioase. Ce e sau nu moral e în continuare influențat de ceva descris de o cunoaștere religioasă. Nu spun că e rău sau bine, spun doar că asta e realitatea, asta e felul în care oamenii trăiesc și înțeleg realitatea.
Credeți că e peste tot așa?
Într-un fel sau altul. Iar faptul că o religie ridiculizează o altă religie e parte din modul prin care se chestionează, se provoacă modul de înțelegere al celuilalt: „modul tău de a înțelege lumea e ridicol, în timp ce al meu e rațional, bazat pe judecată”. Să luăm exemplul musulmanilor care nu mănâncă porc. Când ești mic, ești curios, vrei să înțelegi și ți se răspunde: „pentru că e murdar”. Asta e o raționalizare a unui lucru care nu e rațional. La fel cu alcoolul. De ce nu e bine să bei? „Pentru că te face iresponsabil”. E o explicație rațională. Și are sens, vezi pe cineva care e beat și se clatină pe picioare, așa că se prea poate să aibă sens. Dar același principiu funcționează.
Majoritatea personajelor principale din romanele dumneavoastră sunt bărbați. Ce m-a impresionat a fost că au trecut prin situații pline de violență, dar că nu au devenit ei înșiși violenți. Cum ați luat această decizie, de a nu-i transforma în indivizi care perpetuează violența? Acest mod de a construi masculinitatea ca răspuns la așteptările patriarhale și la colonialism e foarte specială. Pe mine m-a făcut să mă gândesc și la modul în care bell hooks vorbește despre masculinitate.
Cred că bell hooks chestionează masculinitatea vorbind despre felul în care pentru bărbații aduși în sclavie, masculinitatea a devenit un mod de a rezista. Tocmai ce am vorbit despre moduri în care te poți salva, așadar în contextul sclaviei, era important ca masculinitatea să le fie împuțiată, așa încât sclavii să nu se simtă bărbați întregi. Și desigur, sclava trebuie să se simtă că e mereu la dispoziția stăpânului, în toate aceste contexte. Este o idee diferită de ceea ce explorez eu. Și, apropo, scriu și despre femei, într-un mod prin care arăt cum găsesc moduri de a face față infantilizării, felului în care sunt folosite în schimburi mercantile și în situații de acest fel. Dar mă interesează oamenii care sunt percepuți ca slabi: pentru că sunt tineri, sau pentru că sunt blânzi, sau pentru că sunt vulnerabili, într-un fel sau altul, pentru că sunt frumoși - de exemplu, într-o societate patriarhală, un băiat tânăr e vulnerabil, e expus exploatării în nenumărate feluri. Așadar, pentru că încep cu oameni care sunt în acest fel, și nu personaje macho, îi trec prin procesul de a se confrunta cu o cultură patriarhală agresivă, o cultură a bărbaților. Prețuiesc capacitatea tandreții de a supraviețui în contextul violenței și al cruzimii.
Pentru mine, ca cititoare, a fost extrem de reconfortant să întâlnesc aceste personaje și, desigur că voiam să vă întreb și despre resorturile personajelor feminine, care au, la rândul lor, personalități foarte puternice, foarte complexe.
Sunt puternice într-un anume sens, mai mult legat de această idee pe care o prețuiesc mult, despre cum îți păstrezi umanitatea, sentimentul sinelui, cum păstrezi aceste părți intacte în preajma unor forme de violență care încearcă să te înghită în moduri de negândit.
Am o întrebare legată în mod specific de un scenariu care se repetă în două romane: în Paradis și Vieți în derivă. O anume parte din poveste se repetă. Numele sunt schimbate, dar scenariul se întoarce. Este vorba despre acest băiat care e vândut, ca schimb pentru o datorie veche, scapă din această formă de sclavie, după care se înrolează în armata colonială. Asta în Paradis. Apoi, în Vieți în derivă, avem o situație similară, în care vedem un posibil final al situației din primul roman. Mă întrebam ce v-a făcut să vă întoarceți la acea poveste, din Paradis și să o reinserați în Vieți în derivă?
Pentru că e amuzant! Îți spun imediat. Când am început să scriu Paradis, primul meu gând a fost să scriu despre război, perioada Primului Război Mondial, începând din 1914 și despre modul aparte în care s-a întâmplat în partea noastră de lume. Asta era la începutul anilor ̛90, și mi-am dat seama că nu știam suficient despre acel episod. Am încercat să citesc despre asta, dar nu știam suficient. A început să mă intereseze motivul pentru care oamenii se înrolau. De ce deveneau mercenari într-o armată colonială? Romanele au mai multe impulsuri, nu e doar un element care le pune în mișcare, sunt mai multe spații care se unesc. Pe mine a început să mă intereseze momentul în care oamenii au înțeles că au pierdut controlul asupra propriilor existențe si că acum niște străini le controlează viețile. De asta m-am întors la acea perioadă, când germanii au ajuns pentru prima dată în partea noastră de lume. Apoi m-au interesat mai mult poveștile de dinainte, și nu atât războiul. Paradis se încheie cu Yusuf care aleargă după trupele germane, dar întrebarea era ce anume l-ar fi putut împinge pe cineva ca Yusuf să devină mercenar? Apoi viața a mers mai departe, am scris alte cărți, dar m-am tot gândit la asta și la ce alte motive i-ar fi putut împinge pe oameni să se înroleze. Când a venit momentul, am început să scriu despre război într-un mod în care mi-aș fi dorit să o fi făcut înainte, când însă nu știam suficient. Acum mi s-a părut că știam îndeajuns de mult. Am schimbat numele și circumstanțele pentru că am vrut să transmit că Yusuf nu era singurul, că nu a existat un singur Yusuf, ci că au fost mult mai mulți care s-au înrolat și care și-au dat seama prea târziu că au făcut o greșeală. E, desigur, o continuare, dar nu o continuare de tipul celei pe care o vedem în serii, ci de a întreba de ce oamenii s-au înrolat în armata colonială.
Și apoi avem povestea tragică a acestui personaj foarte aparte din Vieți în derivă, Ilyas, un băiat dintr-o localitate din Africa de Est care se înrolează în armata germană, ajunge în Germania, devine parte a propagandei naziste și în cele din urmă e condamnat și ucis de naziști pentru că ar fi încălcat legile rasiale. Mi s-a părut încarnarea ideii de autocolonizare, într-un mod care își exhibă foarte clar brutalitatea.
Lăsând la o parte povestea lui Ilyias, mare parte din localnicii care s-au înrolat în trupele germane nu au simțit niciun fel de rușine pentru ceea ce au făcut. Nu și-au spus că se poate să-și fi trădat poporul sau ceva de acest fel, pentru că ideea unei identități africane nu exista. Oamenii nu se gândeau la ei înșiși ca venind de pe același continent. Se gândeau la propria identitate în moduri foarte specifice: ca și cum cei care trăiau de cealaltă parte a muntelui nu aveau nimic de-a face cu ei, erau considerat străini. Așa că nu vedeau foarte clar ceea ce fac, în niciun caz nu cum vedem noi astăzi lucrurile, când am putea considera că și-au trădat frații sau pe ceilalți africani. Asta a venit mai târziu. Dar în timp ce încercăm să înțelegem aceste lucruri, trebuie să înțelegem și că mulți dintre ei chiar iubeau faptul că făceau parte din armatele coloniale. Asta le oferea un anumit statut, uniforme frumoase, putere, senzația că făceau parte din ceva modern etc. Ilyas a fost ajutat de germani, trimis la școală, iubea tot ce ținea de ei, iubea cântecele germane. O să-ți povestesc, e, de fapt o poveste adevărată, pe care am schimbat-o puțin. A ajuns la mine în timp ce scriam la roman și documentându-mă, am dat peste această poveste, povestea cuiva anume. Este vorba despre un bărbat care s-a înrolat, a sfârșit prin a ajunge să lupte în război, a fost steward pe un vapor, apoi a ajuns în Hamburg și a devenit actor de film. Sunt câteva filme cu el, adesea jucând rolul unui soldat din Schutztruppe în aceste filme, pentru că după ce Germania a pierdut coloniile, le-a vrut înapoi și s-au făcut o mulțime de filme despre cât de minunată era viața coloniștilor și cât de curajoase fuseseră brigăzile de Schutztruppe. Așa că, chiar dacă a avut roluri mici a apărut, acest bărbat a apărut în mai multe filme: ca soldat din Schutztruppe, ca chelner, în fine, genul de roluri disponibile unui bărbat african. Și chiar s-a căsătorit cu o femeie germană, și au avut copii și a violat legile rasiale având o aventură cu o altă femeie germană. A fost închis și a murit, iar fiul lui a murit și el. Acea parte chiar s-a întâmplat, dar am schimbat datele de identitate, în loc de actor de film, l-am făcut artist de cabaret, am schimbat numele și așa mai departe. Dar se pare că au fost mai multe astfel de povești. El nu a fost singurul. Au fost mai mulți foști soldați africani în trupele coloniale care au ajuns în Germania și au devenit parte din platforma nazistă care revendica întoarcerea coloniilor. Sunt povești tragice. Într-un fel, tragedia e că colonialismul nu a mers doar în Africa, a venit și în Europa. Și, într-adevăr, nazismul a încercat să colonizeze Europa și a eșuat. Lărgind ideea, așa cum reiese și dintr-un alt roman, Pe țărm, colonialismul nu e doar despre ceea ce se întâmplă în Africa, e un fenomen european. Europenii se colonizează pe ei înșiși.
Ca scriitor și ca profesor, cum credeți că ne putem dezvolta o privire decolonială, aplicabilă în viața de toate zilele? Întreb asta pentru că tocmai ați menționat faptul că forme de colonialism avem și în Europa.
Aveți Ucraina, și chiar această țară, colonizată de Rusia, într-un fel sau altul, ca majoritatea Europei de Est. Nu sunt doar rușii, germanii au fost la rândul lor colonizatori majori, în istoria Europei, cu influență în foarte multe zone. Apoi aveți alte imperii. Apoi sunt diferite forme de colonialism. Uite ce face China, de exemplu, e și ăsta un alt tip de colonizare care se întinde în teritorii adiacente. O formă aparte a colonialismului european a fost cel transoceanic, care s-a întins peste oceane, dar alte forme de colonialism înșfacă teritorii ale unor țări apropiate și mi se pare că în Europa e mai frecvent acest tip.
Din punctul dumneavoastră de vedere, putem detecta aceste dinamici, în prezent, fără cunoașterea trecutului?
Eu sunt un scriitor, nu un predicator. Nu le pot spune oamenilor ce trebuie să facă. Dar e întotdeauna mai bine să știi decât să nu știi. Întotdeauna e mai bine să știi.
În ce măsură v-ați descrie scrierile ca fiind politice?
Când oamenii spun asta, trebuie să cer o clarificare, pentru că dacă prin politic implică faptul că aș spune ceva despre o injustiție pe care o percep, atunci da, ele sunt politice. Dar prin politic adesea se înțelege că vrei să se recurgă la acțiune, că tu ești pe un podium de unde spui asta e bine, aia e rău, asta e ceea ce ar trebui să faci. Ei bine, eu nu știu cum să fac asta.
Mă refeream la primul sens enunțat de dumneavoastră.
Scrierile tale sunt politice dacă vezi o injustiție și nu ai încotro, trebuie să vorbești despre asta, dacă ești un cetățean responsabil, nemaivorbind de faptul că ești scriitor. Și dacă ești într-o poziție din care să spui că un lucru nu e drept, atunci spui asta.
Asta mă face să vă întreb despre poziția dumneavoastră legată de genocidul din Gaza. Ați salutat decizia Africii de Sud de a aduce statul Israel în fața Curții Internaționale de Justiție pentru crimele împotriva umanității săvârșite în Gaza. Cum vedeți lucrurile acum, credeți că e o șansă pentru pace?
Violența care se petrece acolo e ceva imposibil, ceva profund în neregulă. Cu totul și cu totul. Distrug absolut totul: spațiul de locuit, școli, spitale, vânează oamenii, oriîncotro s-ar duce. Nu văd ce ar putea fi în afara unei răzbunări brutale. Nu văd cum ar putea fi numit ce se întâmplă acolo, dar cred că e ceva criminal.
Știu că e o întrebare care se pune mereu, în situații extreme, dar cum mai poate ajuta scrisul, cărțile, când se întâmplă asta?
Nu știu cum scrisul poate ajuta în astfel de situații. Ce știu și ce am mai spus e că sunt momente în care tot ce ai sunt cuvintele. Nu putem să-i oprim, pentru că americanii le trimit în continuu arme pentru a continua ceea ce fac. Ei i-ar putea opri, dar nu vor să facă asta. Noi, ceilalți, dacă vedem că ceea ce se petrece nu e drept, nu putem decât să vorbim. Ceea ce nu înseamnă că asta îi va opri, ci că avem o responsabilitate să spunem: așa văd lucrurile și de unde văd lucrurile, e profund greșit ce se întîmplă. Dacă nu ești de acord cu asta și vrei să continui să arunci cu bombe, nu pot să fac nimic să te opresc. Dar putem să ne împărtășim convingerile, asta înseamnă să faci parte din societatea umană: să fii capabil să spui că, în ciuda faptului că nu putem opri arestările, omorurile și bombardamentele, putem să spunem că așa ceva nu e drept, că nu e corect. Dar dacă asta poate opri răul, războiul, nu știu. Nu cred. Dar pe termen lung ne face mai conștienți. S-au oprit vreodată războaiele?
Credeți că acest șir de crize interconectate, de războaie și de violență vor schimba tipul de literatură care se va scrie de acum în colo? O să scriem altfel de cărți pentru că e atât de multă distrugere în jur? Sau credeți că distrugerea a fost mereu prezentă în lume?
Nu sunt profet, nu pot să spun cum va arăta scrisul. Scrisul despre violența exercitată asupra altor oameni a fost făcut. Scriitorii au făcut asta pe larg. Ca oameni, pare că nu suntem în stare să ne oprim din a fi violenți unii cu alții. Dar, hei, încep să vorbesc ca un pesimist și nu sunt așa. Chiar nu sunt așa. Cred, de exemplu că, în legătură cu Curtea Internațională de Justiție (ICJ), lumea conștientizează tot mai mult că e vorba de acțiuni criminale. Că aceia care fac asta trebuie identificați și, pe cât posibil, trași la răspundere într-un fel sau altul. Nu doar pentru că americanii refuză să ia în considerare orice ar face ICJ - ei nu fac parte din acest organism. Nimic din ceea ce fac nu poate fi adus în această instanță. Ei sunt deasupra tuturor acestor lucruri. Foarte bine. Dar va veni o zi în care nu vor mai fi.
V-aș propune să ne întoarcem puțin la literatură, chiar dacă nu ne vom deconecta de la politic. Sunt curioasă să știu ce tip de literatură vă hrănește? Ce căutați când alegeți o carte pe care s-o citiți?
Nu caut ceva în mod special. Adesea, pot spune în foarte scurt timp, și cred că și ție ți se întâmplă, dacă ascult sau că citesc ceva inteligent, ceva care o să mă prindă și o să-mi facă plăcere. Pentru că cititul ține de plăcere. Este nivelul de bază: dacă o carte nu îți oferă plăcere, te oprești, chiar dacă e despre un subiect care te interesează. E diferit dacă ești student sau cercetător universitar, atunci nu ai de ales, chiar trebuie să continui să citești, indiferent dacă îți place sau nu. Dar dacă citești așa cum citim cei mai mulți dintre noi, dacă nu simți plăcere, te oprești.
Este o tradiție literară de care vă simțiți legat, de care pare că aparțineți? Un grup de autori, fie ei canonici sau nu, cu care rezonați în mod aparte?
Nu pot să răspund la întrebarea asta și oricum, totul se schimbă. Dacă mă gândesc la cariera mea de cititor, 50-60 de ani, pot să identific un anume moment în care m-a interesat un anume autor, după care, aflând ceva nou sau învățând ceva nou, am găsit acel autor intolerabil. Pur și simplu nu îl mai poți citi. Sau alteori obosești de un stil. Când m-am pensionat, m-am uita la rafturile de cărți care se adunaseră și mi-am spus că trebuie să le triez, că nu am spațiu pentru toate și că pe unele trebuie să le dau. Pe care să le păstrez? Unul dintre principiile pe care le-am aplicat a fost să mă întreb ce cărți s-ar putea să vreau să recitesc? A fost un criteriu de selecție. Dar și cu cele pe care am decis că mi-ar plăcea să le recitesc pentru că mi-au adus multă bucurie am avut surprize. Una dintre bucuriile pensionării e că te gândești că ai atât de mult timp pentru citit, dar pe unele pur și simplu nu am putut să le mai citesc. Momentul trecuse. Și pe altele, pe care la abandonasem la pagina 20, le-am reluat, le-am citit și m-am întrebat de ce le-oi fi abandonat. Așa că e mereu important în ce punct ești tu, ca cititor. Unde e mintea ta, care îți sunt interesele. De asta nu pot să răspund la întrebarea asta. Pentru că e vorba de felul în care înțelegi viața în funcție de momentul în care te afli.
E cel mai bun mod de a răspunde la întrebare. Acum am să vă mai întreb ceva foarte specific despre romanele dumneavoastră. Peisajele descrise sunt foarte vii, prind viață, sunt redate în detalii foarte precise, care te fac să te gândești la o legătură foarte specială cu acele locuri. Cum păstrați conexiunea cu țara dumneavoastră de origine și cum ați reușit să aduceți în literatura pe care o scrieți aceste peisaje? Reveniți frecvent, rămâneți conectat?
Fac toate aceste lucruri. Am părăsit țara când aveam 18 ani. La 18 ani, ai absorbit o mulțime de impresii într-un mod care nu se mai repetă, în viața adultă, pentru că mintea ți-e deja plină. Dar când ești tânăr, lucrurile chiar au un impact asupra ta, vorbesc despre lucruri pe care le vezi. Am să dau un exemplu. Știi, în Paradis e o scenă cu o cascadă, când încep să urce muntele. Și într-o seară se opresc, își pun tabăra, iar protagonistul începe să se plimbe și vede această cascadă. Și e absorbit de peisaj, e emoționat și spune că acolo poți auzi cum respiră Dumnezeu. Ei bine, eu am avut acea experiență de când aveam 12 ani, în timp ce am mers la munte, să vizitez niște rude. Și acea experiență a rămas cu mine în tot acest timp, până când am trecut de 40 de ani și am scris Paradis, momentul în care mi-am amintit de asta. Despre acest tip de cunoaștere vorbesc, o cunoaștere pe care o absorbi, pe care o capeți când ești mic, într-un mod pe care nu-l ai uitându-te în jur, dar care te pătrunde și nu mai pleacă. Nici măcar nu are legătură cu modul în care îți amintești, ci cu memoria. O memorie care locuiește acolo pentru totdeauna. Fie că vrei sau nu, e acolo. Așa că, scriind, stau și încerc să descriu acea călătorie pe munte. Apoi îmi spun: „da, uite, acea cascadă, ia s-o pun în carte”. Dar desigur, mă și întorc în acele locuri, îmi reîmprospătez amintirile. Sau citesc despre aceste locuri. Uneori citești descrieri ale unor locuri, citești despre felul în care se schimbă lumina și te conectezi cu acel text nu pentru că îți oferă informații, ci pentru că știi că e adevărat: într-adevăr, lumina chiar se schimbă pe suprafața apei. Dar nu e o idee care să-mi fi venit dacă nu aș fi citit despre asta, dacă nu aș fi găsit-o în cartea altcuiva. Așa că sunt o mulțime de feluri în care ceea ce cunoști e oarecum adus la lumină de reflecție, de faptul că te gândești „cum ar fi dacă” și apoi îți amintești ceva. Iar asta devine modul prin care furnizezi un detaliu, în text, lucru face o situație plauzibilă, credibilă.
Apropo de detalii credibile, voiam să vă întreb dacă ați vizitat arhivele germane despre care scrieți în Vieți în derivă, arhivele în care au documentat trecutul colonial german.
Nu am fost acolo, dar am verificat informațiile. M-am întrebat cum ar fi putut acel tânăr să afle despre trecutul unchiului. Știam că există aceste arhive, știam unde erau și am încercat să-mi imaginez cum ar fi să te găsești într-un astfel de loc. În același timp, astăzi internetul e plin de informații. Poți localiza anumite clădiri, ai acces la fotografii în care apar, îți poți imagina cum ar fi. Asta face viața unui scriitor mai ușoară pentru că nu e nevoie să călătorești neapărat în anumite locuri.
Cum vedeți intervenția inteligenței artificiale în ceea ce privește scrisul? E o întreagă conversație la acest moment.
Nu știu mare lucru despre perspectiva asta. Nu știu suficiente lucruri despre inteligența artificială. Ce știu e că ceea ce face scrisul interesant e originalitatea vocii. Ceea ce ne place, ceea ce ne inspiră e să vedem cât de diferit – chiar și dacă diferențele sunt mici – e un autor față de altul. Cum reușesc să facă ceva accesibil, disponibil, plauzibil așa cum nimeni n-a mai făcut-o. Dacă AI poate face asta, foarte bine, dar nu cred. Dar nu e ceva care să mă țină treaz noaptea. Cred că e în ordine, dacă se va dovedi că nu mai e nevoie de scriitori, vom găsi altceva de făcut, ne apucăm de grădinărit.
Am o curiozitate din viața foarte reală de scriitor. După ce ați câștigat premiul Nobel, oamenii v-au pus o mulțime de întrebări, dintre care multe inevitabil se repetă. Ce-i interesează pe oameni să știe, de ce anume sunt curioși?
Oamenii sunt curioși, vor să afle mai multe despre mine și întrebările variază, pentru că situațiile sunt diferite. Premiile și mai ales un premiu cu așa o notorietate cum e Nobelul devin proprietatea cititorilor, dar și a celor care nu citesc. Sunt o mulțime de oameni care nu citesc și care au tot felul de curiozități: „Ați luat premiul Nobel! Cum e? ”. Sau, cum a exclamat vecinul meu: „E adevărat? Grozav, absolut grozav. Cum vă simțiți? ”. Așa că oamenii vor să afle lucruri care nu sunt neapărat despre scris, ci mai mult detalii de care devin curioși odată cu celebritatea. Sau vor să afle amănunte precise, de tipul „cum ați primit vestea”, „în câte limbi vi s-au tradus cărțile”? Și e în ordine, nu mă deranjează, deși e adevărat că e obositor să spui aceeași poveste din nou și din nou. Dar înțeleg.
Ar fi posibil să-mi spuneți câte ceva despre noua dumneavoastră carte?
Nu fac asta de obicei. Se numește Theft și e despre trei persoane care cresc și ajung la maturitate și despre felurile în care fac față schimbărilor. Sunt doi bărbați și o femeie, atât pot să spun.
Aveți așteptări diferite de la cititori diferiți, în funcție de locul, de țara din care vin?
Nu. Mă interesează părerea cititorilor, dacă am ocazia să vorbesc cu ei. Dar nu mereu am această ocazie, pentru că atunci când călătoresc pentru a promova o carte sau la evenimente cum e și acest festival întâlnesc mai mult jurnaliști. Și desigur că și ei vorbesc despre experiența lor de lectură, dar cumva ei sunt cititori profesioniști. Singurul moment în care întâlnesc cititorii e atunci când dau autografe, dar atunci sunt întâlniri foarte scurte. Primesc mesaje de tipul: „am înțeles asta, mi-a plăcut asta, mi-a amintit de experiența X”. Dar sunt mai mult frânturi, jumătăți de propoziție. Ce ajunge la tine e ceea ce-ți spune editorul, inclusiv despre interesul pe care îl stârnesc cărțile tale, cum se vând, dacă există solicitări pentru interviuri etc.
Puteți verifica anumite traduceri, vă interesează, sunteți curios?
Pot să fiu oricât de curios, dar nu mă ajută la nimic. Am încredere în agenții mei, în profesionalismul lor, știu că lucrează cu edituri de încredere, cu care au mai lucrat înainte, pentru alți autori, edituri care știu ce fac, cu traducători care știu ce fac, așa că las toate astea în seama lor.
Ce vă doriți pentru cărțile dumneavoastră, ce fel de impact v-ați dori să aibă?
Nu știu ce își doresc alți scriitori, dar eu mi-aș dori ca în primul rând oamenii să găsească plăcere în cărțile mele. Ce-mi oferă mie plăcere, ca cititor? Să învăț ceva, dar și să spun: „o, știu asta”. Vreau ambele senzații. Vreau ca ambele să fie adevărate, vreau să mă găsesc într-un loc care nu e cu totul nefamiliar, dar să și învăț, în același timp. Poate că învăț pur și simplu un mod nou de a cunoaște, sau poate că învăț ceva complet nou, de care habar nu aveam înainte. Așa că mereu mă face să mă simt bine când oamenii îmi spun „nu știam nimic despre asta înainte să citesc cărțile tale”. Bun. Nu e pentru că asta vreau să fac, pentru că nu vreau să învăț pe nimeni nimic, dar e bine, ai primit ceva ce nu te așteptai să primești de la o carte. Dar în primul rând, citesc de plăcere.
De exemplu, nu am știut nimic despre faptul că războiul din Africa dintre trupele germane și cele britanice s-a dus între soldați africani și indieni și mi s-a părut cumplit.
Iată. Scopul e să spui că asta e ceva despre care nu se știe nimic și că ar trebui să fie un lucru cunoscut, așa că o să scriu despre asta. Și nu pentru că vreau să învăț pe cineva ceva, ci pentru că e mai bine să știi decât să nu știi.
Când scrieți, citiți de plăcere sau citiți pentru cartea pe care o scrieți?
Eu citesc de plăcere. Știu că sunt scriitori care nu mai citesc ficțiune, de exemplu, pentru că spun că le-ar putea influența propriile cărți. Eu nu, citesc ce-mi place. De obicei mă opresc din scris pe la mijlocul după-amiezii pentru că nu mai pot să gândesc, sau nu mă mai pot gândi la ceea ce mă preocupă legat de scris și atunci citesc cam o oră două, oricare ar fi cartea pe care o citesc atunci.
Ce rol are simțul umorului în ceea ce scrieți? Cât e de important?
Nu scriu comedii. Viața e plină de comedii. Vedem lucruri mici, iar când ne spunem povești unii altora, căutăm unghiurile ușor ridicole. Din punctul ăsta de vedere, apreciez umorul. Nu tușele groase sau comicăriile, dar e mereu o plăcere să sau un strop de spirit atunci când citesc.
Simțiți că sunteți o altă persoană de la o carte la alta, simțiți că scrisul vă schimbă?
Se poate, da. Dar e așa un proces de durată, încât dacă e să mă schimb, nu-mi dau seama de asta. Se întâmplă lent. Deși nu cred că sunt schimbat. Poate că mi-am clarificat mai bine anumite lucruri, dar am ajuns în acest punct și datorită cititului, nu doar scrisului.
Mulțumesc echipei FILIT pentru intermedierea acestui dialog.
Fotografii de The Phope.
