O poveste a angoasei departe de familie și de locurile cunoscute - cam așa arată tabloul unei carantine în splendida Andaluzie, devenită un soi de carceră pentru un scriitor maghiar, a cărui familie, soția și copilul, s-a întors în Ungaria înainte de restricțiile de călătorie impuse de autoritățile spaniole. Din motive personale, Papp nu a reușit să plece atunci cu ei. La ora scrierii acestui text, Spania are cel mai mare număr de cazuri active din Europa, iar starea de urgență a fost prelungită cu încă două săptămâni.
Sándor Zsigmond Papp este scriitor și publicist, născut la Rădăuți în 1972 și crescut în Satu Mare, și-a făcut studiile la Oradea, apoi la Cluj unde a practicat jurnalismul și a publicat în mai multe reviste literare de limbă maghiară. În 2005, s-a stabilit la Budapesta unde a fost coordonatorul departamentului cultural al cotidianului Népszabadság până în 2016, moment în care publicația, devenită una de opoziție, și-a încetat apariția de la o zi la alta iar redacția, practic, a fost dizolvată.
S-a făcut cunoscut publicului românesc în 2012, prin romanul său Vieți mărunte (Semmi kis életek), apărut la Editura Polirom. În roman, români, maghiar și germani, locuitori ai unui oraș fictiv își trăiesc „viețile mărunte” sub povara vremurilor, terorizați de istorie – de la nesiguranța de după cel de-al doilea război mondial, până la incertitudinile unei vieți noi, după căderea comunismului. „Dacă ne imaginăm fericirea ca pe un lac, cum poate ea să încapă mai târziu într-un păhărel de pălincă? Dar nu mai are nicio importanță. E o înșelătorie delicată și inevitabilă a vieții, care nu poate fi nici măsurată, nici cântărită, pentru că nu exista o unitate de măsură acceptabilă, e doar plină de taine, de mii și mii de nuanțe ale întunericului”, spunea Sandor Zsigmond Papp despre cele cuprinse în carte.
Acum, scriitorul se află în Malaga unde are experiența unei solitudini depline, care, pe de-o parte îl „hrănește” ca scriitor, dar îl și plasează într-o incertitudine greu de îndurat, ca om. I-am cerut să ne relateze despre această stare paradoxală.
Scena9: Aproape fiecare autoizolare își are propria poveste. Parcă s-ar fi derulat un film, care a fost oprit întâmplător la un cadru. Acel cadru a devenit noua peliculă. În cazul tău, s-a oprit cu tine stând pe o canapea într-o garsonieră din Malaga, cu laptopul în poală și pisica soției alături. Ce s-a întâmplat înainte de acest moment?
Evadare și dorință de aventură – cam așa aș putea rezuma pe scurt cele întâmplate. Am vrut să evadăm dintr-o țară care ne-a devenit din ce în ce mai strâmtă și mai sufocantă. Am simțit, așa, o chemare să fim europeni, nu doar în rol de turiști, ci chiar să trăim acolo.
Sub pretextul bursei primite de soția mea am ajuns mai întâi în Franța, pe urmă în Spania unde am stat niște luni bune. Provence, Aragon, Andaluzia... Pe urmă a venit acest virus și ne-a „încoronat” întreaga existență.
Cum se comportă oamenii acolo? Cât de caracteristică este panica cumpărăturilor?
Îi văd extrem de disciplinați. Aproape toți poartă măști și mănuși de unică folosință, se evită reciproc pe stradă. Doar la începutul aplicării restricțiilor privind ieșirea în spațiul public am văzut oameni cu sacoșe imense, burdușite. Atunci chiar mi se părea că se aprovizionează pentru sfârșitul lumii. Am ajuns să cumpăr doar ceea ce mi-au lăsat ei în magazinul prădat, și nu ceea ce îmi propusesem inițial. Dar asta a fost ceva de moment – cred că și-au dat seama că nu are niciun rost ceea ce fac.
De atunci se găsesc produse proaspete în magazine, nu există niciun fel de lipsă, iar eu m-am văzut nevoit să recurg la experiența mea în ale gastronomiei ca să nu mănânc conserve tot timpul. Faptul că nici până în acest moment nu am mască sau dezinfectant este ceva cu totul tipic și caracteristic pentru mine. Mă spăl pe mâini și nu prea ies niciunde, doar în cazul în care chiar simt că nu mai pot. Atunci mă aventurez la malul mării, unde nu văd nicio ființă.
La momentul dialogului nostru, Spania are probleme destul de grave: numărul morților și cel al persoanelor infectate au atins noi recorduri, conform BBC. Te uiți la știri sau deja ți s-a acrit de atâtea informații?
Tocmai am ajuns în faza în care nu mă mai interesează știrile. Sunt sătul, suprasaturat. Am impresia că în urma lor se ivesc mai multe întrebări chinuitoare decât răspunsuri certe.
Eu, în schimb, ar trebui treptat, treptat să mă decid: mai stau pe-aici sau mă-ndrept spre casă? Cu mașina, pisica și încă o grămadă de chestii, desigur.
Mă văd nevoit s-o iau prin Germania: 3.500 de kilometri printr-o Europă pustie, închisă în ea îngrozită. Chiar nu știu… deocamdată mă ia cu frisoane.
Dar va trebui să mă hotărăsc pentru care dintre incertitudini optez. Pentru că certitudini, deocamdată, nu prea văd niciunde. Iar cifrele, drept să spun, nu prea mă îndrumă, pe motiv că toată lumea cântă după partitura fricii. Parcă nici matematica nu mai e ce-a fost odată…
Te destinzi cumva terapeutic, relatându-ți experiențele în cotidianul Népszava din Ungaria. Îți vin instantaneu și ușor formulele cu care poți să-ți definești aceste stări caracteristice carantinei?
Uneori am momente de tatonare, pentru că, de fapt, trebuie să formulez și reformulez același nimic, aceeași izolare, o solitudine neexperimentată până acum, dar care totodată să fie o lectură cu sevă pentru cititor. Ca un magician rămas cu o singură recuzită, cu care trebuie să-și facă întreg spectacolul. Asemenea lui, și eu pot scoate din pălărie doar același iepure, doar că îl numesc ba porumbel, ba pui de găină.
Însă i-aș spune mai degrabă o lungă călătorie interioară, sau un roller-coaster, un parc de distracții sufletesc, în care ajung de la urlete la râsete iar pe urmă la disperare. Eu singur interpretez toate rolurile, de la cel care rupe biletul și până la stafia care se sperie pe sine. Lumea este doar un ecran, iar familia o voce de la capătul liniei.
Gândurile îți sunt bântuite de Camus și cunoscutul său roman „pandemic”, Ciuma, devenit bestseller din nou. Ai și scris despre acest lucru într-un articol. Dar, în general, „poantele literare” se mișcă undeva în jurul ciumei lui Camus și al holerei lui Marquez. Cât de exagerate ți se par aceste paralelisme cu situația noastră? Te inspiră în vreun fel să-ți scrii propriile „nuvele Covid-19”?
Percep acum Ciuma lui Camus ca pe un roman cât se poate de lucid, și chiar îmi pare rău că nu-l am la mine, l-aș fi citit din nou. Sigur, există multă panică în jur, dar aceasta nu e lipsită de fundament, fiindcă ne-am putut vedea întreaga lume schimbându-se în doar câteva săptămâni. Tot mai mulți afirmă că nu va mai fi la fel niciodată. Iată un motiv excelent pentru a ne stresa.
Cu toate acestea, este și o materie brută inegalabilă pentru un roman. Și ca să spun drept, acestea niciodată nu se produc din mireasmă de trandafir, cum ar veni. Te poți hrăni doar din ceea ce te răscolește în străfunduri. Ca atare, chiar ar trebui să fiu mulțumit de această stare de fapt. Poate, într-adevăr, va fi răgaz de bucurie acel moment în care și eu și virusul reușim să punem punct acestei povești.
Solitudinea este animată de tot felul de exagerări și lucruri hilare. La ce nivel al comunicării ai ajuns până acum cu pisica soției?
Ne avem foarte bine, ne-am împrietenit. Soția m-a acuzat la un moment dat că am transformat-o în cățel, fiindcă se poartă cum nu s-a purtat cu ea niciodată. Spre exemplu, se lungește foarte mulțumită pe spate când o mângâi. Și am observat că o alint, o răsfăț și îi vorbesc mai des decât până acum. Cu toate acestea, încă mă simt extrem de departe de ceea ce poate personifica o pisică.
Singurătatea este un vrăjitor iscusit, îl transformă pe om într-o clipă. Mi-am dat seama și că până acum folosisem cuvântul „singurătate” la modul destul de superficial. Acum mă raportez la ea cu un respect mai adânc. Îi simt greutatea.
În privința exagerărilor, pot să spun că ele, din păcate, la mine se afirmă sub forma mâncatului simptomatic, mai frecvent decât necesar, în încercarea de a estompa minutele sumbre. Dar, pe de altă parte, lectura și-a redobândit savoarea – până acum vizionam filme, mai degrabă – și am speranța că se va dovedi cel mai eficient drog dintre toate.
Cât de des ieși din izolare, din garsoniera în care te-ai cazat?
Păi, dacă bate soarele cât cuprinde, mă apucă și pe mine dorul de ducă. Îmi azvârlu sacoșa pe umeri, de parcă m-aș duce la cumpărături, și reușesc cumva s-o iau spre malul mării, populat și animat exact ca într-un film cu zombi.
Această pustietate, dublată de indiferența mării și obiectele abandonate ale distracțiilor de odinioară, este maiestuoasă, dar totodată extrem de deprimantă. Văd puzderia de șezlonguri și umbrele de soare văduvite de prezența umană.
Stau acolo pe o bancă cât încape și încerc să deslușesc orizontul de timp în care acest peisaj se poate dezbrăca de absolut toate urmele lăsate de om. Mă-ntreb: oare cât ar dura până ca nimic să nu mai amintească de noi? Nu foarte mult, așa mi se pare. Ceea ce am construit până acum nu prea este de durată, nu este nici masiv și nici peren. Este cea mai importantă lecție, poate, pe care virusul ne-o dă. Că ar fi bine să ne raportăm altfel la discutabila noastră preamărire. E foarte posibil ca nimic din eul nostru prezent să nu treacă testul veșniciei.
Umorul în schimb poate fi un leac la fel de bun ca Vitamina C sau ceaiul de lavandă. Exista oare umor pre-Covid și post-Covid? Ce-ai observat la propriul tău arsenal?
Umorul negru există, este prezent. Însă pentru a râde este nevoie de prezența celuilalt. De partener. De public. A râde singur e mai înfricoșător decât orice virus.
Fotografie principală, cu Malaga pustie, din arhiva personală a lui Sándor Zsigmond Papp.
