În timp ce alte mari orașe ale lumii își înverzesc spațiile publice, Bucureștiul dă adesea impresia că galopează în sens opus. Se taie copaci în parcuri într-o veselie, amenzile pentru astfel de acțiuni ilegale rămân rizibil de mici, iar oamenilor nu le rămâne mare lucru de făcut, în afară de a protesta și de a se auto-organiza, în speranța că încă nu e prea târziu.
Pe un teren de 12 hectare din Parcul I.O.R. (oficial numit „Alexandru Ioan Cuza”), situația e complicată o dată în plus de statutul legal ambiguu al zonei. Pe scurt, parcela a fost retrocedată în 2005 către o persoană fizică. Primăria Sectorului 3 a contestat decizia, dar a pierdut definitiv în instanță în octombrie 2022. Momentan, terenul pe care mulți locuitori din zonă îl consideră parte din parc și folosesc ca atare, apare în documentele de urbanism ale primăriei de sector drept „teren curți - construcții”. Anul trecut, 4 hectare din acest lot au fost închiriate către un SRL, pentru un parc de distracții pentru copii – asta după ce tot în 2022, în mod misterios, copacii au fost incendiați, găuriți și otrăviți pe o suprafață de circa un hectar. Apoi, au apărut excavatoare care au scos buturugi, iar terenul a fost arat și aplatizat, ca să facă loc tiribombelor și obiectelor gonflabile mari. În martie anul acesta, Nicușor Dan, primarul general al capitalei, a anunțat că va cerceta dacă retrocedarea s-a făcut legal și că, în caz contrar, va dispune exproprierea terenului în interes public. A dat un termen de 6 săptămâni pentru demers, însă acesta a expirat, ceea ce n-a făcut decât să dea apă la moară conflictelor politice dintre primăria de sector și cea generală.
Între timp, bucata de parc moare, iar bucureștenii din Titan se revoltă. În martie, peste 1.000 de oameni au protestat împotriva distrugerii bucății de parc. Greenpeace România și Fundația Comunitară București au susținut atunci demersul Grupului de Inițiativă Civică IOR - Titan, alături de grupuri civice din alte cartiere ale orașului. Iar pe tot parcursul lunii iunie, un grup de artiste și artiști a organizat o serie de ateliere, discuții, cine/picnicuri comunitare și lanțuri umane, prin care au amintit oamenilor o dată în plus de ce au nevoie de natură în oraș.
Am fost acolo – și i-am și întrebat pe o parte din artiști care-i miza lor cu aceste intervenții.
Din apelul de organizare/participare trimis către artiști de Andreea David, coregrafă și inițiatoare a acțiunilor din zona retrocedată a parcului IOR
„Ca multe alte spații din București cu un statut ambiguu de proprietate, terenurile virane sunt lăsate în voia sorții. Din perspectivă culturală sunt interesante tocmai prin ambiguitatea resimțită la traversarea lor. Astfel, spre deosebire de spațiile proiectate și amenajate care prescriu un comportament de folosire a lor, acestea sunt spații fluide, orizontale, ne-eficiente, iar caracterul lor non-prescriptiv e unul care deschide mai degrabă spre a conține și găzdui toate aparițiile corpurilor prezente.
Mai mult decât atât, ele sunt puternic inundate de vegetație spontană, și devin, de fapt, mai grădini ale orașului decât parcurile oficiale, amenajate cu tot tacâmul de trebuință pentru recreere. Din păcate, însă, sentimentul de inadecvare ce apare în traversarea lor, o frică de încălcare a vreunei proprietăți e și el specific locului. Iar acest sentiment vine la pachet și cu o formă/acțiune de retragere atunci când dreptul vital la spațiu verde e încălcat, ignorat, respins de cei ce ar trebui să-l ofere, și orice formă de protest pare inutilă încă înainte de a se desfășura, ca în cazul de față. (...)
Așa încât vă invit cu propuneri de practici artistice în care să re-imaginăm relația agențiilor umane cu cele non-umane ale naturilor din jur, să căutăm forme de coabitare cu acestea și să înțelegem, împreună cu locuitorii cartierului, nevoia acestei relații cu natura și nevoia de apărare a ceea ce e vital în viața orașului, din perspectiva urgenței momentului.
În acest sens, prin moduri de încorporare a spațiului organic și temporar, aș vrea să vă propun să ne adunăm în luna iunie, în fiecare seară, în acea zonă problematică a parcului, să propunem practici, ateliere, intervenții artistice, pornind de la relația dintre corporalitățile a căror prezență, existență și relație de coabitare e vitală. Vom aborda un demers slab, anti-putere, un mod de locuire efemeră într-un non-spațiu.
Mă gândesc la formatul de ateliere, astfel încât, pe parcurs, și locuitorilor cartierului să le fie ușor să participe, pe măsură ce află de propunerile noastre acolo. (...) Mi se pare important să pornim de la ateliere ce investighează practici corporale în relație cu naturile din jur, pentru ca în felul acesta să aducem mai multă conștientizare a locuitorilor asupra importanței prezenței lor, o încurajare în reafirmare prin propria prezență a nevoilor lor de existență a spațiului verde.
E o ocazie și pentru noi să împărtășim practici de lucru ce investighează relația cu alte forme de viață (parte oricum din cercetarea multora dintre noi), având o miză urgentă de data asta, și să sperăm că prin felul asta de a fi a spațiului, în mod neinvaziv și în acord cu fragilitatea locului, să perpetuăm bune practici în relație cu zonele vegetale ale orașului.”
Ioan Ovidiu Cernei, artist și developer cu focus pe artă interactivă și web developer
Particip la intervențiile din Parcul IOR pentru că am crescut și mi-am petrecut părți importante din viață prin și pe lângă parc, dar în același timp nu vreau să fie în niciun fel despre mine. Vreau să aduc o contribuție și din păcate știu că arta are un impact foarte mic și o capacitate redusă de a crea schimbare în afara spațiului cultural. Oamenii nu prea înțeleg ce facem, dar e important să facem. Există o posibilitate reală ca artistul să deturneze scopul protestului și nu trebuie să profităm de pe urma unor evenimente nefericite pentru a ne promova practica proprie. Așa că nu vreau să fac artă despre zona defrișată și ceea ce încerc să fac nu e artă; vreau să contribui în moduri diferite cu ceea ce știu să fac. Să fac lucruri accesibile pentru publicul larg, să arăt că parcul reprezintă un spațiu comunitar important care nu are nevoie de tiribombe. Vreau să încerc să determin locuitorii să relaționeze și empatizeze cu spațiul defrișat în mod real. Să diseminez și să fac acțiuni sensibile dar subversive. În acest caz, prin intervenții în lemne luate din spațiul defrișat, o campanie de stickere care să promoveze petiția Greenpeace, cât și un proiect de durată mai lungă cu Maria Cârstian – o aplicație web care să colecteze și organizeze amintirile locuitorilor cartierului Titan pe o hartă interactivă.
Maria Cârstian, copywriter și selecționer de film
De ce particip la intervențiile din Parcul IOR?
Ca o formă de protest pașnic, de rezistență, pentru a crea un spațiu de procesare și eliberare pentru comunitate, de discuții dar și speranță. În calitate de persoană care locuiește în zonă, am simțit foarte intens nu doar defrișarea, ci și furia, frustrarea, neputința locuitorilor din jur. E o diferență mare între ce se vede în imagini și realitatea zonei defrișate. În momentul în care pui piciorul pe terenul viran din care răsar în fiecare dimineață tobogane gonflabile insalubre, pur și simplu te lovește o stare de șoc. E foarte violent. Simți cum o parte din istoria personală se șterge. Sigur, maltratarea ilegală a spațiului – prin otrăviri, tăieri, arderi nocturne – se petrece de foarte mulți ani. Poliția a primit și primește în continuare sesizări, însă nu se întâmplă nimic. Au existat diverse forme de organizare comunitară absolut necesare – protest, zile cu workshop-uri –, dar răsfirate au avut un efect insuficient. Simțim că e nevoie de o prezență constantă în spațiu, de unelte prin care să ne înțelegem în relație cu locul care dispare. În cazul meu, exercițiile de scris pe care le ghidez sunt o formă de rezistență afectivă, de rememorare și doliu și nădejde. Inutile politic dar vindecătoare individual. Sunt doar niște gesturi care sper să-i ajute pe cei din jur și care sper să stârnească (și) alte gesturi comunitare. Pentru că gest lângă gest devenim mai mulți, mai prezenți, mai abili în a apăra ceea ce a fost și ar trebui să fie un imens spațiu public.
Irina Bobei și Teodora Roșu, coordonatoarele atelierului de guerilla gardening și ale lecturilor despre grădini informale și ecosisteme urbane
Credem că cel mai important lucru de spus aici ar fi că, în București, primăriile eșuează masiv în activitatea de protejare și întreținere a spațiilor verzi și în consecință, în asigurarea unui mediu curat și sigur pentru cetățeni. Cel mai recent exemplu la care ne gândim este cazul de anul trecut din Parcul Circului, unde au fost puși la pământ aproximativ 70 de copaci din fosta menajerie a Circului. Atunci Primăria Capitalei a încercat să recupereze în instanță terenul, însă fără succes. Un an mai târziu ne întâlnim în Parcul IOR cu aceeași situație a terenului retrocedat care se încadrează ca spațiu verde în cadastrul verde al capitalei. Nici de data asta Primăria se pare că nu a reușit să țină situația sub control, ceea ce este oricum foarte greu când amenzile sunt de 100 de lei per copac sau chiar 25 de lei, dacă se plătesc în termen de 15 zile. Nouă, ca locuitori ai orașului, ne e imposibil să acceptăm astfel de situații, mai ales că în București s-a construit destul de mult în ultimii ani și deja se știe cât de nesănătos e să trăiești doar printre betoane. La nevoile de aer proaspăt și sănătate mintală se adaugă și necesitatea de a păstra o istorie locală. Localnicii sectorului 3 sunt profund marcați de ceea ce se întâmplă în zona Parcului IOR pentru că le este brusc schimbată topografia spațiului în care au crescut. „Aici a fost o pădure” e o inițiativă cât se poate de normală din partea noastră, ca cetățeni, de a încerca cu toate resursele pe care le avem la îndemână să recuperăm un spațiu verde care este, pe drept, al nostru. Un spațiu care, chiar dacă pentru moment a devenit privat, rămâne, în continuare, de interes public. Măcelul ecologic este sfâșietor. Știm că agendele funcționarilor publici sunt aglomerate și ne este frică de pierderea acestui caz printre alte sarcini, așa că ne aplecăm cât se poate de direct asupra problemei. Inițiativa de a face găluște de semințe este una cât se poate de clară: o încercare de a contracara răul făcut peisajului din Titan prin cea mai ușoară metodă de agricultură. Aruncarea găluștelor pe care le facem din compost, lut și semințe în cadrul atelierelor devine un gest performativ de reapropriere a spațiului public, de recâștigare a sa. Lecturile despre grădini informale și ecosisteme urbane (care s-au întâmplat pe fundalul atelierului de guerilla gardening) devin o formă de recunoaștere a posibilităților pe care aceste spații ni le oferă și o încurajare a participanților de a acționa într-un spirit civic și empatic asupra lor. Deși nu e mult, sperăm că gestul nostru atrage atenția că noi, ca cetățeni, ne facem datoria de a protesta în fața acestor nereguli. Să sperăm că și Primăria va acționa.
Adriana Gheorghe, artistă interdisciplinară, gazdă a spațiului plural Teatre
De o săptămână merg în parcul Titan 2, zona retrocedată și neamenajată, care îmi amintește de IOR-ul copilăriei și adolescenței. O bucată din el a fost rasă, iar noaptea, pe alee, o mașină a chiriașului, care vrea să construiască parc de distracții în locul fostului colț de parc-pădure, face viraje demonstrative de putere în timp ce altcineva strigă – el este aici ca la el în curte, poate face ce vrea.
Viața nu m-a mai adus în zonă în ultimii 15-20 de ani, cu excepția unor vizite la prietena copilăriei mele, care stă peste drum de Potcoavă, chiar unde e rana cea mare. Alte răni sunt copacii uscați se pare că de mâna omului, amestecați cu cei vii, amestecând totodată peisajul verde cu cel de iarnă, dubios de melancolic și contrariind temporalitățile. Ieri am văzut un arici.
La propunerea inițială a Andreei David, un grup de artiști încearcă să susțină un spațiu și un timp constant în care să „vorbim despre locul acesta”, ca o platform vie de care să pună lumina constant pe problem, în ideea de a ajuta, cât de puțin, la păstrarea atenței și energiei pentru o nouă mobilizare pentru un nou protest. „De ce primarul Capitalei nu răspunde?!” este o frază des întâlnită în discuțiile spontane cu trecătorii afectați de marea de trunchiuri de copaci tăiați.
Artiștii vorbesc în multe feluri, mai ales ascultă la ce invită contextul (denumit aici a fost o pădure), iar parcul rănit și oamenii triști și neputincioși invită la atenție și instrumente de rezistență fine și reziliente totodată. Sunt multe ateliere de mișcare, scris, citit, voce, sunet și alte activități specifice comportamentului ecologic și ecologiilor dintre teorie și practică, care, toate, au în comun schimbarea percepției asupra relației cu mediul înconjurător și, nu în ultimul rând, cu noi (corpul nostru) și cu ceilalți. Și e un mod de a „sta cu problema”.
Nu există multe locuri în București cu atât de mult cer deschis larg; când ies de la metrou, pe ieșirea alternativă, mă lovește frumusețea îngrozitoare a acestui loc cu multe dimensiuni. De la biografic, la estetic, social-politic și ceva ce numai plimbarea sau petrecere a câteva ore seara în natură sălbatică în mijlocul orașului poate oferi.
Tot ce am putut aduce, în acest spațiu, până acum, a fost un atelier de voce și bocet, numit „Lamentul bun și lamentul rău”, către copacii morți și oamenii vii și invers. Îmi place să-i spun cântarea plângerii, dar ce se întâmplă este o oră de deprindere a unor cunoștințe specifice sensibilității materialității care ne ajută să simțim volumul propriului corp și capacitatea lui de a ne susține emoțiile în timp ce se acordează la ritmurile mediului înconjurător. Sunetul-ca-atingere poate avea acest efect.
Fotografiile au fost realizate pe 14, 16 și 18 iunie.
